miercuri, 16 mai 2012

Cenzura şi Sinagoga din Buzău - Ioana Manta Cosma





Campanie pentru Sinagoga din Buzău
Preambul
Comitetul de cenzură - al cărui întemeietor, ideolog, cenzor, preşedinte şi deţinător al ultimului-cuvânt-de-spus este chiar subsemnata – a hotărât. Fraza se încheie brusc pentru că cititorul trebuie să ia acum o gură de aer şi să-şi stabilizeze în minte imaginea conducătorului de comitet. Aici cititorul îşi va da seama de importanţa pe care o poartă comitetul mai sus numit împreună cu preşedintele lui, de vreme ce a fost necesar un preambul pentru un viitor articol. Aşadar, cenzura a lăsat să treacă lin, precum legănatul unei lebede alsaciene, următorul articol ambiţios. De ce vorbesc de cenzură? De ce trebuie o introducere înainte de introducerea propriu-zisă a articolului? Doar cenzura nu cere explicaţii, ea execută şi tace. Ea este tăcerea, necuvântul, cuvântul lipsă prin excelenţă. Dar nu vreau să fac acum şi aici apologia cenzurii pe care o mânuiesc în ligă.
Probabil deja vă imaginaţi câte materiale nefaste petru cititorii navigatori de bloguri am stopat. Cenzura este o formă de igienă, de examen medical al unui text, inainte de contactul uneori foarte apropiat cu cititorii. Este recomandat să citiţi texte cenzurate, aşa cum grecii de azi sunt sfătuiţi să meargă numai la casele de toleranţă autorizate, unde se verifică constant sănătatea pacientelor.
Cenzura este mama sănătăţii unui text. Cenzura ia fiecare organ al textului şi-l îl palpează, ia pulsul, tensiunea şi stabileşte posibila tensiune a cititorilor la contactul cu textul. Vă rog să observaţi aici o nuanţă, cenzura face şi un exerciţiu de imaginaţie, anticipând ce efect va avea textul asupra publicului. Ea are în vedere binele comunităţii de cititori şi sănătatea unui text. Un text culturist, bine făcut va fi mereu citit cu mai mare plăcere decât unul cu un handicap, care în loc de mână are un cuvânt nepotrivit. Cenzura repară greşeala umană, pentru ca textul să ajungă la perfecţiune. Lucrătura ei se răsfrânge şi asupra autorului, care se va îmbogăţi în experienţa mânuirii unui text (puterea exemplului este deviza aici: precum face cenzura textului, aşa să facă de acum şi autorul textului său). Mai mult, autorul va trage învăţătură de minte în urma intervenţiei cenzurii în opera sa (apare şi o funcţie etică aici). Cenzura şlefuieşte bolovanii ca aceştia să ajungă pietre preţioase. Ea şterge textul de praf. Cenzura este model, perfecţiune, virilitate, efigie, paradigmă, mamă şi soţie.
De când conduc acest departament mă pierd în elogiul cenzurii ca într-o baie de mulţime, nu că cele două ar avea vreo legătură. Nu sunt dictator şi nici nu servesc niciun regim. Ochii vigilenţi ai Cenzurii s-au aruncat şi peste texte care nu se află sub jurisdicţia ei. Pentru Cenzură, sunt importante atât intertextul (modul în care un text cheamă un altul), cât şi nivelul comparatist (cu alte cuvinte, capra vecinului). Lecturând câteva comentarii făcute pe marginea textelor din blog, Cenzura a fost surprinsă (recunosc, a râs chiar) de mania conspiraţiei atribuită blogului. I s-au pus în cârcă blogului numeroase participări la comploturi înalt poziţionate, ba chiar plăţi contra unor servicii. Asta m-a jignit. Păi cum, Cenzura ce a păzit? Nu s-ar fi sesizat ea, dacă vreun autor ar fi strecurat mesaje subversive? În plus, tot Cenzura e cea care dă subiecte pentru articole, care stabileşte autorii, care dă de mâncare autorilor, spală vasele, pune rufele în maşină şi aranjează cuvintele în pagină (înţelegeţi aluzia, e un fel de aranjare în pagină). Cenzura gestionează cuvintele, textele şi blogherii. Se ocupă cu protocolul, decorul... Dar iar m-am pierdut în elogiul cenzurii...
În fine, vroiam doar să vă explic cum de a trecut de cenzură acest material. Să fie doar o momeală pentru rechini? Să fie cântecul unei sirene? Să fie o perlă capturată? Cenzura e discretă aici.
Tot contemplând castelul Bánffy în fiecare dimineaţă, la cafea, de pe prispa ligii, omul de cultură bonţidean are impregnată pe retină imaginea unor ruine. Deşi reprezintă un motiv artistic îndrăgit de romantici, ruinele sunt o actualitate şi în zilele noastre. Pentru omul de cultură bonţidean, care susţine că şi clădirile au suflet, imaginea unor ruine îl sensibilizează mereu.
Şi cum mergea omul nostru pe un drum buzoian asfaltat cu grijă, iată că îi iese în cale o clădire de început de secol XX, cu câteva ornamente deasupra uşii, clădire proaspăt văruită în nişte culori indecise încă. Se opreşte omul nostru micindu-şi ochii, artificiu ce îi transformă privirea într-o lupă şi suprapune imaginea ruinei (v-am zis doar că îi e lipită pe retină!) cu clădirea din faţă. Era vorba de o instituţie falnică buzoiană. Admiră mulţumit clădirea care nu este o ruină încă. Aşadar, problema caselor vechi devenite ruine este o obsesie de retină, iar casa asta făcea excepţie. Dar, ca orice obsesie, ea nu-i dă pace şi omul nostru de cultură bonţidean nu se poate desprinde de clădirea buzoiană. Atunci îşi dă seama că memoria i-a fost surescitată, în spatele instituţiei mândru îmbrobodită, se afla sinagoga. Smerit poziţionată după falnica bătrânică, sinagoga nu atrage atenţia nimănui. Ea a fost uitată.
Curios, omul nostru merge pe fundătura Deltei, prima străduţă după sediul instituţiei, acolo unde se ascundea sinagoga. Îşi dă seama că a fost un ignorant până acum. Cum de nu ştia de sinagogă? Cum de buzoienii nu vorbesc de ea? Cum necum. Ce întrebări sunt astea, când şi palatul de pe proprietatea lui Alexandru Marghiloman a fost mutilat, mai exact, a fost transformată vechea arhitectură într-o arhitectură de ciment, demnă de o comunitate ignorantă şi de nişte autorităţi inculte, corupte şi mă opresc aici. Se spune că lăcaşurile de cult sunt oglinda unei comunităţi, cu cât sunt mai mari şi îngrijite, cu atât localnicii sunt mai înstăriţi şi gospodari. Ruinele sinagogii spun de cât de înstăriţi şi gospodari au fost evreii din Buzău şi pe cât de indiferenţi sunt buzoienii de azi.
Necăjit, omul nostru îşi îndeasă căciula în cap. Avea să stea doar două zile la Buzău, timp nemilos ce nu avea să îi ofere răgazul să investigheze mai multe despre sinagogă. Clădirea era păzită de nişte câini bine hrăniţi, care la acea oră dormeau regeşte în curte. Curtea e împrejmuită de nişte garduri mari, improvizate, care fac accesul dificil. Detaliul i-a adus aminte de un lagăr, imaginea pe care de mult şi-a şters-o de pe retină. Omul nostru de cultură se scutură deodată de povara acestei ruine şi merge mai departe, în propriile lui pelegrinări.
Ce vreau să spun cu asta? Am să vă recomand şi nişte linkuri cu imagini şi câteva informaţii pe care le-am adunat într-o navigare de o seară.
Am înţeles că s-a mai încercat renovarea sinagogii din Buzău, dar proiectul s-a rătăcit ştim noi unde. Suntem dispuşi să sprijinim orice alt demers de acest fel, din păcate nu şi financiar, pentru că încă nu s-a găsit nicio congregaţie conspirativă să ne plătească pentru articolele pe care le scriem.
Vom reveni cu noi amănunte despre sinagogă şi povestea comunităţii evreieşti din Buzău, după ce finalizăm cercetările. Până atunci clik-uiţi pozele ca să crească mari şi vedeţi starea clădirii.

Comentarii

Translate this blog