Treceți la conținutul principal

Pe scurt despre sensibilitatea contemporană

De ceva vreme mi-am făcut încă un obicei despre care nu mă feresc să recunosc că face din mine un mic snob: îmi cumpăr câte un număr din Dilema Veche pentru a-l citi pe terasa vreunei cafenele. Ce să-i faci? Primăvara e în toi, iar Dilema nu mai poate fi citită gratis pe net.

În ultimul număr cumpărat de mine, am găsit câteva rânduri care, deși scrise pe un ton mai mult glumeț, m-au făcut să mă gândesc cu ceva mai multă seriozitate la ele. Pe ultima pagină a săptămânalului se găsesc mici pastile distractive, iar una din ele povestea următoare întâmplare: autorul acelor rânduri ascultase la Radio România Cultural o emisiune unde un domn etnomuzicolog încerca să le explice ascultătorilor săi diferența dintre un cântec vocal tradițional așa cum se găsește el în mediul său natural, adică pe la vreo stână sau pe sub vreo căpiță de fân, și același cântec preluat de interpreții urbani, profesioniști.
Pentru a fi mai clar, realizatorul radio își exemplifică afirmațiile cu două înregistrări: una cu un țăran din nu stiu ce cătun, cealaltă cu o interpretă de muzică populară, absolventă de conservator. Iar acum vine partea interesantă. Autorul din Dilema, ce tocmai asculta emisiunea, intră în jocul propus de prezentator și începe să compare interpretările: țăranul, bietul de el, abia dacă se înțelege ce spune (în orice caz, ceva despre dor sau mândruță), mai mult pare să gâjâie, vocea e stridentă iar sunetele parcă se îngrămădesc unul într-altul fără nici o noimă; absolventa de conservator se descurcă mult mai bine, vocea e cristalină, cuvintele se aud clar pronunțate și probabil are în spate și un mic ansamblu care o completează. E clar, își spune el, țăranul ăla habar nu are ce face, în schimb doamna e o adevărată artistă, iar cântecele ei sunt cu siguranță un model de interpretare.

Însă întreg raționamentul publicistului este dat peste cap de realizatorul emisiunii. De fapt, lucrurile stau exact pe dos. Dacă ne referim vreodată la cântecul tradițional ne referim și la maniera de interpretare a țăranului. Varianta cosmetizată a doamnei este de fapt o vulgarizare a acestei arte. Însă sensibilitatea sa de om al secolului XXI refuză să accepte că gâjâiala țăranului este mai valoroasă decât cea a interpretei profesioniste de muzică populară.

Deși e posibil să fi trunchiat povestea sau să fi uitat unele amănunte (numărul respectiv din Dilema l-am rătăcit pe undeva), esențialul cred că am reușit să-l surprind. Și să nu credeți că am să mă reped acum asupra autorului acelor rânduri, demascându-l ca fiind un incult sau un needucat. Dimpotrivă, tind să-i dau dreptate. Unii dintre noi suntem poate la a treia sau a patra generație de rezidenți urbani pentru care contactul cu muzica țărănească este inexistent. În plus, fie că ai crescut în copilărie cu Atomic și MTV, fie cu sonate de Mozart și simfonii de Beethoven, asta nu te ajută prea mult să înțelegi ce cântă indivizii ăia de la țară. Oricât ar părea de ciudat, MTV-ul și Beethoven sunt mai apropiați între ei decât fiecare din ei față de muzica țăranilor (ăia de acu' 100 de ani). Iar molima de televiziuni folcloristice nu e nici ea de vreun ajutor, ba dimpotrivă. Așa că nu e de mirare că astăzi mai nimeni nu pare dispus să-i dea dreptate etnomuzicologului de la radio. Ne putem întreba chiar de ce să ne mai obosim să ascultăm tot felul de ciudățenii pe care câțiva indivizi ce par căzuți din cer se chinuie să ne explice cât de valoroase sunt. Omul secolului XXI are o sensibilitate muzicală croită după anumite tipare. Marii „croitori” au fost compozitorii de muzică clasică din Vest, sau muzica pop de la radio/tv. Într-un timp destul de scurt (100, 200 de ani) românii au preluat și ei aceste tipare, chiar dacă mai mult cu ajutorul muzicii ușoare decât cu cel al muzicii culte, dar asta e altă poveste. Ideea este că avem o formare muzicală specifică (pentru majoritatea inconștient dobândită, prin ascultarea regulată a unui tip de produs muzical), avem o grilă de judecată prin care putem distinge și ierarhiza sonoritățile cu care intrăm în contact. Un idiom muzical al unei culturi tradiționale din Estul Europei, fie ea albaneză, bulgărească, macedoneană, ucraineană, românească, etc nu ne poate spune prea multe pentru că nu am fost educați să le înțelegem. Iar dacă se mai găsesc câțiva năuci care încearcă se ne explice cât de frumoasă e muzica asta, nu au decât. Dacă altceva mai bun nu au de făcut...niște snobi...

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii