vineri, 25 mai 2012

Întâlnire cu Jean-Claude Carrière - Ioana Manta Cosma



Când am auzit că la librăria Kléber din Strabourg vine Jean-Claude Carrière, m-am entuzismat. Îl citisem încă din liceu şi l-am păstrat în biblioteca mea imaginară. Evenimentul ar fi putut fi anticipat, dacă apelam până acum la magia albă. Mi-ar fi ieşit cartea cea mare, cu chipul de rege bărbos zâmbindu-mi complice. Drum lung de zi, la colţ de stradă, cu mulţi oameni şi un bătrân, o rudă sau cineva apropiat. Veselie multă şi poveşti. Se vede şi o carte aici. Bătrânul e ceva profesor, domn mare.
Coincidenţa face că am luat cu mine la Strasbourg - ca lectură de călătorie - un exemplar din ediţia în limba română a „Cercului mincinoşilor”. Cu dopajul zilnic de reverie şi „Ioana ce aeriană eşti”, am uitat să iau cartea cu mine la marele eveniment. Ca să mă resemnez, mi-am zis că gestul de a cere autograf mi se pare unul comercial. Mai sunt şi timidă, aşa că mai bine stau în banca mea. De pus vreo întrebare, n-am să pun – deşi îmi trasez mereu în minte câte una -  pentru că îmi tremură vocea. Şi totuşi, un joc de imaginaţie nu strică – cum ar fi reacţionat J-C Carrière dacă îi ceream autograf pe cartea românească? Pun pariu că nu cunoştea ediţia asta. Ar fi fost interesant, dar autograful nu mi s-a mai prezis şi nu vreau să îmi depăşesc destinul. În anonimat, asist la prezentarea de carte. Autorul îşi promovează memoria stocată acum în cea mai sigură formă de conservare, o carte. „Mémoire espagnole” este o carte ce localizează şi etnicizează memoria, reconstituind amintiri ce ţin de Spania.  
Publicitate. Dacă nu eşti scriitor şi vrei să publici o carte, cea mai la îndemână soluţie pentru a avea operă este să îţi publici memoriile (dacă eşti suficient de bătrân) sau jurnalul (aici nu mai contează vârsta, nu contează nimic). Dacă eşti scriitor şi vrei să publici o carte, dar nu ai inspiraţie pentru o capodoperă, aţi ghicit, publici memorii sau jurnal. Dacă un autor de articol nu ştie cum să abordeze o anumită temă, aţi ghicit, inserează date autobiografice, note subiective. Aţi ghicit din nou, suntem J-C Carrière şi cu mine, amândoi mânuind nişte tehnici de exprimare la modă.
Ocup un loc pe scaun şi entuziasmul îmi scade direct proporţional cu pulsul. Ce ar putea spune autorul când îşi prezintă memoriile, decât să depene amintiri? Eu aveam chef de lucruri grele, am venit la Strasbourg ca să asimilez ca un asiprator toată înţelepciunea lumii. O să aud simple amintiri... Ei bine, mă înşelam. De cum a început conversaţia cu gazda evenimentului, J-C Carrière m-a cucerit. Mi-am scos carnetul şi am început să îmi notez. Am învăţat câteva lucruri. Spunea la un moment dat că are obiceiul să deschidă la întâmplare o carte şi să citească toată pagina. Şi rândurile parcurse să îi răspundă mereu la o întrebare care îl frământă. Asta înseamnă o carte mare, spune el, o deschizi oriunde şi îţi relevă ceva. Cred că asta se întâmplă şi cu oamenii mari: îi surprinzi în orice moment, vorbind despre orice şi tot ajung să îţi răspundă la marile tale întrebări.
Iată câteva din temele abordate în prezentare. J-C Carrière spunea că a cunoscut mai multe generaţii de spanioli, ceea ce situează deja memoria sa într-o axă diacronică. Pe când epitetul din titlu, „spaniolă”, completează axa, adăugând spaţialitatea. Temporalitatea şi spaţialitatea memoriei este o altă temă pe care mi-a inspirat-o conferinţa.
Rememorând primele contacte cu limba spaniolă, scriitorul povesteşte cum a început să înveţe limba, folosind situaţii din cele mai comune, într-o tavernă, la un restaurant, la magazin, pentru a-şi însuşi limba cotidiană. Acesta este primul nivel care trebuie atins. Apoi şi-a propus ca în fiecare zi să înveţe câteva cuvinte şi să le folosească. Un alt prag de trecut este confruntarea cu clişeele despre ţara respectivă. Se spune că pe spanioli îi caracterizează ardoarea, mândria, senzualitatea. Ca să pătrunzi în universul unui popor, trebuie să distrugi aceste clişee. Iată cum se inserează treptat o mare temă a prezentării, cea a identităţii. J-C Carrière spune că e fascinat de alteritate, mai mult decât de sine sau de cei asemănători.
 Lumea cinematografului este o parte importantă din universul său, deci nu putea să lipsească. Este amintit Buñuel, cu care a colaborat în numeroase proiecte, dar şi Balzac, cel mai prodigios scenarist. Dacă ar fi trăi în secolul al XX-lea, Balzac ar fi fost un prosper scenarist de cinema, sună profeţia lui J-C Carrière.
Conferinţa a durat o oră. Gazda a permis 3 întrebări. Eficienţa a fost maximă. Într-o variantă românească a acestei întâlniri, probabil conferenţiarul ar fi depăşit timpul alocat, coordonatorul conferinţei ar fi tot întrebat „cine vrea să lanseze o întrebare” şi ar fi aşteptat minute bune. La a treia întrebare de abia s-ar fi dezgheţat atmosfera, pentru a începe cu inspiraţie noi dezbateri pe marginea prezentării, spre disperarea unora. Ţi s-ar fi făcut foame şi sete, ai fi apucat chiar să te gândeşti ce o să găteşti când ajungi acasă, să îţi revină toate problemele ce le aveai pe cap înainte de conferinţă, ai fi avut timp să mergi până la toaletă şi să te întorci în aceeaşi plină dezbatere. Am fi auzit şi acel tip de întrebare invizibilă, care reprezintă doar un pretext ca cel ce vorbeşte să îşi etaleze cunoştinţele, adeziunea, credinţa şi convingerile.
Am plecat acasă fără autograf şi cu câteva notiţe cu care îmi voi întreţine memoria strasbourgheză.



Comentarii

Translate this blog