Treceți la conținutul principal

Întâlnire cu Jean-Claude Carrière - Ioana Manta Cosma



Când am auzit că la librăria Kléber din Strabourg vine Jean-Claude Carrière, m-am entuzismat. Îl citisem încă din liceu şi l-am păstrat în biblioteca mea imaginară. Evenimentul ar fi putut fi anticipat, dacă apelam până acum la magia albă. Mi-ar fi ieşit cartea cea mare, cu chipul de rege bărbos zâmbindu-mi complice. Drum lung de zi, la colţ de stradă, cu mulţi oameni şi un bătrân, o rudă sau cineva apropiat. Veselie multă şi poveşti. Se vede şi o carte aici. Bătrânul e ceva profesor, domn mare.
Coincidenţa face că am luat cu mine la Strasbourg - ca lectură de călătorie - un exemplar din ediţia în limba română a „Cercului mincinoşilor”. Cu dopajul zilnic de reverie şi „Ioana ce aeriană eşti”, am uitat să iau cartea cu mine la marele eveniment. Ca să mă resemnez, mi-am zis că gestul de a cere autograf mi se pare unul comercial. Mai sunt şi timidă, aşa că mai bine stau în banca mea. De pus vreo întrebare, n-am să pun – deşi îmi trasez mereu în minte câte una -  pentru că îmi tremură vocea. Şi totuşi, un joc de imaginaţie nu strică – cum ar fi reacţionat J-C Carrière dacă îi ceream autograf pe cartea românească? Pun pariu că nu cunoştea ediţia asta. Ar fi fost interesant, dar autograful nu mi s-a mai prezis şi nu vreau să îmi depăşesc destinul. În anonimat, asist la prezentarea de carte. Autorul îşi promovează memoria stocată acum în cea mai sigură formă de conservare, o carte. „Mémoire espagnole” este o carte ce localizează şi etnicizează memoria, reconstituind amintiri ce ţin de Spania.  
Publicitate. Dacă nu eşti scriitor şi vrei să publici o carte, cea mai la îndemână soluţie pentru a avea operă este să îţi publici memoriile (dacă eşti suficient de bătrân) sau jurnalul (aici nu mai contează vârsta, nu contează nimic). Dacă eşti scriitor şi vrei să publici o carte, dar nu ai inspiraţie pentru o capodoperă, aţi ghicit, publici memorii sau jurnal. Dacă un autor de articol nu ştie cum să abordeze o anumită temă, aţi ghicit, inserează date autobiografice, note subiective. Aţi ghicit din nou, suntem J-C Carrière şi cu mine, amândoi mânuind nişte tehnici de exprimare la modă.
Ocup un loc pe scaun şi entuziasmul îmi scade direct proporţional cu pulsul. Ce ar putea spune autorul când îşi prezintă memoriile, decât să depene amintiri? Eu aveam chef de lucruri grele, am venit la Strasbourg ca să asimilez ca un asiprator toată înţelepciunea lumii. O să aud simple amintiri... Ei bine, mă înşelam. De cum a început conversaţia cu gazda evenimentului, J-C Carrière m-a cucerit. Mi-am scos carnetul şi am început să îmi notez. Am învăţat câteva lucruri. Spunea la un moment dat că are obiceiul să deschidă la întâmplare o carte şi să citească toată pagina. Şi rândurile parcurse să îi răspundă mereu la o întrebare care îl frământă. Asta înseamnă o carte mare, spune el, o deschizi oriunde şi îţi relevă ceva. Cred că asta se întâmplă şi cu oamenii mari: îi surprinzi în orice moment, vorbind despre orice şi tot ajung să îţi răspundă la marile tale întrebări.
Iată câteva din temele abordate în prezentare. J-C Carrière spunea că a cunoscut mai multe generaţii de spanioli, ceea ce situează deja memoria sa într-o axă diacronică. Pe când epitetul din titlu, „spaniolă”, completează axa, adăugând spaţialitatea. Temporalitatea şi spaţialitatea memoriei este o altă temă pe care mi-a inspirat-o conferinţa.
Rememorând primele contacte cu limba spaniolă, scriitorul povesteşte cum a început să înveţe limba, folosind situaţii din cele mai comune, într-o tavernă, la un restaurant, la magazin, pentru a-şi însuşi limba cotidiană. Acesta este primul nivel care trebuie atins. Apoi şi-a propus ca în fiecare zi să înveţe câteva cuvinte şi să le folosească. Un alt prag de trecut este confruntarea cu clişeele despre ţara respectivă. Se spune că pe spanioli îi caracterizează ardoarea, mândria, senzualitatea. Ca să pătrunzi în universul unui popor, trebuie să distrugi aceste clişee. Iată cum se inserează treptat o mare temă a prezentării, cea a identităţii. J-C Carrière spune că e fascinat de alteritate, mai mult decât de sine sau de cei asemănători.
 Lumea cinematografului este o parte importantă din universul său, deci nu putea să lipsească. Este amintit Buñuel, cu care a colaborat în numeroase proiecte, dar şi Balzac, cel mai prodigios scenarist. Dacă ar fi trăi în secolul al XX-lea, Balzac ar fi fost un prosper scenarist de cinema, sună profeţia lui J-C Carrière.
Conferinţa a durat o oră. Gazda a permis 3 întrebări. Eficienţa a fost maximă. Într-o variantă românească a acestei întâlniri, probabil conferenţiarul ar fi depăşit timpul alocat, coordonatorul conferinţei ar fi tot întrebat „cine vrea să lanseze o întrebare” şi ar fi aşteptat minute bune. La a treia întrebare de abia s-ar fi dezgheţat atmosfera, pentru a începe cu inspiraţie noi dezbateri pe marginea prezentării, spre disperarea unora. Ţi s-ar fi făcut foame şi sete, ai fi apucat chiar să te gândeşti ce o să găteşti când ajungi acasă, să îţi revină toate problemele ce le aveai pe cap înainte de conferinţă, ai fi avut timp să mergi până la toaletă şi să te întorci în aceeaşi plină dezbatere. Am fi auzit şi acel tip de întrebare invizibilă, care reprezintă doar un pretext ca cel ce vorbeşte să îşi etaleze cunoştinţele, adeziunea, credinţa şi convingerile.
Am plecat acasă fără autograf şi cu câteva notiţe cu care îmi voi întreţine memoria strasbourgheză.



Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii