Treceți la conținutul principal

Delicatese muzicale: Arnold Schoenberg - Verklärte Nacht


Arnold Schoenberg este probabil unul dintre cei mai puţin ascultaţi compozitori ai secolului XX. Publicul contemporan îl cunoaşte mai ales în postura de pionier al atonalismului, adică acel curent muzical care nu are nici o legătură cu ce s-a scris înainte şi care pare o înlănţuire haotică, absurdă, a notelor (şi în mediul celor care studiază muzica – elevi, studenţi – poţi auzi deseori replica: „A...păi dintr-astea-ţi compun şi eu câte vrei”).

Nu voi zăbovi aici încercâd să explic luciditatea şi limpezimea gândirii lui Schoenberg, sau faptul că pe actul său revoluţionar de a răsturna tonalitatea se bazează marea parte a muzicii secolului trecut. Nu, pentru că trebuie să admit la rându-mi că Schoenberg este un compozitor dificil de înţeles şi de ascultat (mă refer aici la creaţiile sale de maturitate). Singurul lucru pe care îl sper acum e ca cititorul interesat de aceste rânduri să cunoască una din capodoperele compozitorului (asta dacă nu o cunoaşte deja), prima sa lucrare cu adevărat semnificativă.

Verklärte Nacht  (Noapte transfigurată) este opusul cu numărul patru al lui Arnold Schoenberg şi aparţine perioadei post-romantice de creaţie a compozitorului. Asta pentru că Schoenberg, înainte de a deveni acel fioros atonalist de care se feresc melomanii, a început prin a compune lucrări de inspiraţie post-wagneriană, fiind influenţat şi de creatori precum Brahms sau Richard Strauss. După această primă etapă, stilul său evoluează spre expresionism (stridenţă, disonanţe, angoasă), pentru ca abia mai apoi să renunţe definitiv la tonalitate (atonalism) şi la scurt timp după asta să pună la punct un nou sistem de organizare sonoră (serialismul dodecafonic). Aşadar, în 1899, la 25 de ani, Schoenberg compune Verklärte Nacht inspirându-se de la poemul omonim semnat de poetul Richard Dehmel, una dintre puţinele creaţii programatice destinate unui ansamblu cameral din întreaga literatură muzicală.

Lucrarea este scrisă pentru sextet de coarde, iar mai târziu autorul îi realizează şi o variantă pentru orchestră de coarde. Este o piesă monopartită, structura interioară fiind astfel alcătuită încât desfăşurarea sonoră să urmărească cu fidelitate cele cinci strofe ale poeziei lui Dehmel. Aşa că, pentru o mai bună înţelegere a lucrării, cunoaşterea creaţiei lirice este indispensabilă (n-am să rezum poemul aici, dar se găsesc pe internet câteva traduceri în limba engleză, în caz că sunteţi, ca şi mine, neştiutori de germană). E bine de ştiut şi un alt amănunt: imboldul în compunerea acestei piese l-a reprezentat puternica iubire ce o simţea Schoenberg faţă de sora profesorului său, compozitorul Zemlinsky. Nu e de mirare deci că lucrarea este de o profundă sensibilitate (sensibilitate care e prezentă şi în lucrări ulterioare, chiar dacă mai greu detectabilă). Fie că e liric, fie că e zbuciumat, Schoenberg îşi dozează migălos afectele pentru a nu cădea în patetismul uneori întâlnit la romantici sau post-romantici. Făcând în permanenţă paralela poem-compoziţie, puterea de sugestivitate a muzicii se dovedeşte a fi remarcabilă. Deşi nu sunt extinse, melodiile folosite de Schoenberg impresionează prin cantabilitatea lor. Lucrarea posedă un dinamism aparte, jocul de nuanţe, de orchestraţie, de ritmuri şi tempouri fac ca fiecare moment din acastă jumătate de oră neîntreruptă de muzică să aibă o semnificaţie aparte.

Venerabilul dicţionar muzical The New Grove Dictionary consideră lucrarea Verklärte Nacht ca fiind o sinteză a armoniei wagneriene şi a tipologiilor structurale de tip brahmsian. Aş mai putea spune că Anton Webern, după ce a audiat această lucrare în 1904, hotărăşte să devină discipolul lui Schoenberg, formând împreună cu acesta şi cu Alban Berg ceea ce se numeşte în istoria muzicii „a doua şcoală vieneză”. Şi argumentele ar putea continua, dar cuvintele cu greu pot exprima frumuseţea acestei opere de artă.    

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii