Treceți la conținutul principal

Delicatese muzicale: Arnold Schoenberg - Verklärte Nacht


Arnold Schoenberg este probabil unul dintre cei mai puţin ascultaţi compozitori ai secolului XX. Publicul contemporan îl cunoaşte mai ales în postura de pionier al atonalismului, adică acel curent muzical care nu are nici o legătură cu ce s-a scris înainte şi care pare o înlănţuire haotică, absurdă, a notelor (şi în mediul celor care studiază muzica – elevi, studenţi – poţi auzi deseori replica: „A...păi dintr-astea-ţi compun şi eu câte vrei”).

Nu voi zăbovi aici încercâd să explic luciditatea şi limpezimea gândirii lui Schoenberg, sau faptul că pe actul său revoluţionar de a răsturna tonalitatea se bazează marea parte a muzicii secolului trecut. Nu, pentru că trebuie să admit la rându-mi că Schoenberg este un compozitor dificil de înţeles şi de ascultat (mă refer aici la creaţiile sale de maturitate). Singurul lucru pe care îl sper acum e ca cititorul interesat de aceste rânduri să cunoască una din capodoperele compozitorului (asta dacă nu o cunoaşte deja), prima sa lucrare cu adevărat semnificativă.

Verklärte Nacht  (Noapte transfigurată) este opusul cu numărul patru al lui Arnold Schoenberg şi aparţine perioadei post-romantice de creaţie a compozitorului. Asta pentru că Schoenberg, înainte de a deveni acel fioros atonalist de care se feresc melomanii, a început prin a compune lucrări de inspiraţie post-wagneriană, fiind influenţat şi de creatori precum Brahms sau Richard Strauss. După această primă etapă, stilul său evoluează spre expresionism (stridenţă, disonanţe, angoasă), pentru ca abia mai apoi să renunţe definitiv la tonalitate (atonalism) şi la scurt timp după asta să pună la punct un nou sistem de organizare sonoră (serialismul dodecafonic). Aşadar, în 1899, la 25 de ani, Schoenberg compune Verklärte Nacht inspirându-se de la poemul omonim semnat de poetul Richard Dehmel, una dintre puţinele creaţii programatice destinate unui ansamblu cameral din întreaga literatură muzicală.

Lucrarea este scrisă pentru sextet de coarde, iar mai târziu autorul îi realizează şi o variantă pentru orchestră de coarde. Este o piesă monopartită, structura interioară fiind astfel alcătuită încât desfăşurarea sonoră să urmărească cu fidelitate cele cinci strofe ale poeziei lui Dehmel. Aşa că, pentru o mai bună înţelegere a lucrării, cunoaşterea creaţiei lirice este indispensabilă (n-am să rezum poemul aici, dar se găsesc pe internet câteva traduceri în limba engleză, în caz că sunteţi, ca şi mine, neştiutori de germană). E bine de ştiut şi un alt amănunt: imboldul în compunerea acestei piese l-a reprezentat puternica iubire ce o simţea Schoenberg faţă de sora profesorului său, compozitorul Zemlinsky. Nu e de mirare deci că lucrarea este de o profundă sensibilitate (sensibilitate care e prezentă şi în lucrări ulterioare, chiar dacă mai greu detectabilă). Fie că e liric, fie că e zbuciumat, Schoenberg îşi dozează migălos afectele pentru a nu cădea în patetismul uneori întâlnit la romantici sau post-romantici. Făcând în permanenţă paralela poem-compoziţie, puterea de sugestivitate a muzicii se dovedeşte a fi remarcabilă. Deşi nu sunt extinse, melodiile folosite de Schoenberg impresionează prin cantabilitatea lor. Lucrarea posedă un dinamism aparte, jocul de nuanţe, de orchestraţie, de ritmuri şi tempouri fac ca fiecare moment din acastă jumătate de oră neîntreruptă de muzică să aibă o semnificaţie aparte.

Venerabilul dicţionar muzical The New Grove Dictionary consideră lucrarea Verklärte Nacht ca fiind o sinteză a armoniei wagneriene şi a tipologiilor structurale de tip brahmsian. Aş mai putea spune că Anton Webern, după ce a audiat această lucrare în 1904, hotărăşte să devină discipolul lui Schoenberg, formând împreună cu acesta şi cu Alban Berg ceea ce se numeşte în istoria muzicii „a doua şcoală vieneză”. Şi argumentele ar putea continua, dar cuvintele cu greu pot exprima frumuseţea acestei opere de artă.    

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii