Treceți la conținutul principal

Arca Rusească (2002) - Recomandare cinefilă - Bogdan Vătavu



Alexandr Sokurov, Russkiy  kovcheg (2002), Russian Ark, Arca rusească,


      “Toată lumea pare să întrevadă viitorul dar nimeni nu-şi aminteşte trecutul” spune unul din personajele filmului Arca Rusească în rătăcirile sale prin încăperile Ermitajului. O replică cu adevărat plină de spirit dar cumva ironică într-un asemenea film, pentru că Arca Rusească evocă întreaga istorie recentă a Rusiei. Alexandr Sokurov, arhitectul acestei opere (căci într-adevăr, pentru a produce un asemenea film este nevoie de precizia şi rigoarea unui arhitect), ne poartă prin holurile şi galeriile muzeului petersburghez unde suntem martori la abuzarea fizică a unui subaltern de către Petru cel Mare, la exultaţia ţarinei Ecaterina de la finalul unei piese de teatru la care asistă împreună cu anturajul ei de la curte, la recepţia ambasadei persane în sala tronului pentru a prezenta în mod oficial scuze ţarului Nicolae pentru provocarea unui dezastru diplomatic, la zburdălnicia copiilor ultimului ţar al Rusiei, la micul dejun la care participă acesta cu familia şi, pătrunzând cumva în prezentul anistoric, la mirarea sau bucuria vizitatorilor de acum ai Ermitajului. Iar aceasta nu ni se înfăţişează oricum, ci într-un singur cadru (fără tăieturi, fără montaj ca să fiu mai explicit) şi fără a respecta o ordine coronologică anume.

            Turnarea unui film dintr-o sigură dublă (scuzaţi oximoronul, dar despre asta este vorba) nu este nicidecum o idee nouă. De la extraodrinarul cadru care deschide Touch of Evil al lui Orson Welles şi care se întinde la 3 minute şi 31 de secunde (o rolă de film aproape), un long shot standard de altfel, parodiat în The Palyer al lui Robert Altman într-un cadru la fel de lung în care, nu întâmplător, se discută despre cele mai faimoase cadre lungi din cinematografia mondială, la cadrul de final al filmului Soy Cuba care te lasă pur şi simplu fără cuvinte, trecând prin baletul cinematografic al filmelor lui Miclos Jancso, şi marcând un punct de turnură cu filmul Rope al lui Afred Hitchcock în care iluiza unui singur cadru care construişte întregul film este întreţinută cu măiestrie de regizorul britanic, obsesia surprinderii unei poveşti dintr-o dublă pare să nu aibă graniţe temporale sau geografice. Şi totuşi până în 2002, când apare Arca Rusească, la mai bine de 100 de ani de la prima proiecţie cinematografică a fraţilor Lumiere, nimeni nu reuşise să „tragă” un film întreg fără să oprească camera. Şi poate că aici străluceşte cu adevărat Alexandr Sokurov. El lasă trecutului celuloidul, care a imortalizat mişcarea într-un întreg secol, îl abandonează deci, în favoarea formatului digital, singurul care permite o asemenea antrepriză, şi alege să facă cu el cel mai frumos film de epocă de la Max Ophuls încoace. Niciunde în filmografia mondială nu s-au întrepătruns mai bine graţia trecutului, somptuozitatea balurilor de altă dată, modele şi volanele doamnelor de la curte cu tehnologia de ultimă generaţie.
            Şi într-adevăr, ce film minunat a reuşit Alexandr Sokurov să producă! Nu doar că bântuim ca într-un vis, prin spaţiu şi timp, pe holurile şi galeriile Ermitajului, văzut parcă prin ochii unei fantome care de altfel îşi narează călătoria, dar suntem şi însoţiţi de cel mai carismatic ghid (un Vergiliu năuc şi insistent, interpretat de Sergei Dontsov), un vechi vizitator al palatului, un european, marchiz se pare, străin de meleagurile ruseşti (dar care vorbeşte perfect rusa, lucru care-l miră chiar şi pe el), care spre deosebire de narator are abilitatea de a interacţiona cu personajele, de a purta conversaţii cu ele şi de ce nu, de a dansa la marele bal de la finalul filmului. Camera, adevăratul personaj principal al acestui flim, se opreşte asupra picturilor şi statuilor expuse, dar nu cu ochiul curios al simplului vizitator ci cu cel experimentat al criticului. Operele nu sunt încadrate în vederi de ansamblu, frontale, ci sunt examinate în detaliile lor, explicate adesea, admirate de jur împrejur dacă este vorba de statui. Admiraţia aceasta nu se opreşte la materialul marmurei, sau la uleiurile picturilor, al căror miros par să-l îmbete pe marchizul nostru, ci se răsfrânge asupra personajelor, care nu seamănă de fel cu „figurile de ceară”, graţioase şi ele, pe care le-am văzut în Anul trecut la Marienbad (regia Alain Resnais). Chiar şi soldaţii din garda imperială, poate cele mai imobile personaje ale filmului, au un dinamism al lor (asta pentru că-i vedem de aproape, le surprindem mimica), care, este adevărat, concurează cu greu cu cel al invitaţilor de la bal sau cu cel al copiilor jucăuşi ai ţarului.
            Arca Rusească nu este însă doar o gargară vizuală sau o etalare ostentativă a unei coregrafii perfecte. Filmului nu-i lipseşte substanţa. Marchizul nostru, aparent un diplomat francez de la început de secol XIX dacă ar fi să judecăm după ţinuta sa, comentează istoria Rusiei care i se derulează în faţa ochilor din postura occidentalului. Admirând pictura decorativă a pereţilor din palat, el nu se sfiieşte să o declasifice ca pe o copie palidă a renascentismului itaian („voi ruşii, de ce nu vă respectaţi artiştii?” spune el). Puşkin, pe lângă care trece pe săcrile muzeului nu este decât un poet minor pe care l-a citit dar care nu l-a impresionat, iar muzica pe care o aude interpretată de una din numeroasele orchestre care se fac auzite (şi văzute!) în sălile de concert sau de bal ale palatului, nu are cum să fie compusă de Glinka, aşa cum îl înştiinţează naratorul nostru, ci de un neamţ („toţi compozitorii sunt nemţi” exclamă el ca într-o concluzie definitivă). În permanenţă, francezul acesta, ţine cu tot dinadinsul să discrediteze cultura epigonică a ruşilor, să judece mimetismul vestic al acestora, să se îndoiască de originalitatea acestui popor. Nu întâmplător a fost inserat acest personaj aici de Sokurov. El materializează psihologia occidentalului, este reprezentantul acestuia în Rusia. Noi, cei care vedem filmul îi semănăm mai mult acestuia decât naratorului prin ochii căruia vedem cu adevărat ceea ce se întâmplă. Pricepem atât de puţin din drama poporului rus încât ne dovedim la fel de superficiali ca şi marchizul, iar Sokurov ţine neapărat să ne demonstreze asta. Lui, deşi este diplomat, îi vine greu să înţeleagă tulburările prin care a trecut Rusia în ultimele veacuri: „Ce regim aveţi voi ruşii acum?” întreabă el. „Nu ştiu...” îi răspunde naratorul. Un răspuns care parcă-l miră şi pe acesta din urmă. O critică subtilă la adresa regimului politic actual? Nu ştim.
            Întrebării marchizului nu-i poate răspunde decât un politolog. În ceea ce ne priveşte pe noi ca şi consumatori de cinema, Arca Rusească, ar trebui să pună o altă întrebare: Cum poate un asemenea film să ne farmece într-o aşa mare măsură, când de fapt renunţă la cea mai mare cuceririe a cinematografiei, la tehnica cea mai de preţ care a făcut din film o artă de sine stătătoare, şi anume montajul? sau: Este Arca Rusească, cu adevărat un film sau o aberaţie cinematografică care se ridică din preistoria celei de-a şaptea arte, şi anume teatrul, asta după ce timp de un secol a încercat să fiinţeze separat de el? Împrumut din tonul naratorului şi răspund: Nu ştiu... 
           
                          

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii