Conacul Nanu, de la boierii de ieri la cei de azi - Raluca Radu

 Conacul Nanu, locul copilăriei ambasadorului Frederic Nanu

            În urmă cu mai bine de 90 de ani, boierul Costică Nanu îşi ridica în centrul satului Silistea-Lipoveni din judeţul Neamţ, un conac boieresc rafinat şi discret. Treptat, conacul a devenit un axis mundi al satului, un loc care aducea noul, moda şi modernizarea în sat. Acolo, au văzut prima dată sătenii cum arată un parc străbătut de alei pietruite, statui sau cum arată un automobil.

            Deşi boierul mai avea moşie şi la Trifeşti, tot în judeţul Neamţ, a preferat să-şi facă conac în Siliştea-Lipoveni. Motivul nu-l ştim exact, dar îl putem bănui. De pe terasa conacului priveliştea era minunată. Dimineţile însorite în care boierul se delecta cu o ceaşcă de cafea, cu un trabuc de calitate, îmbrăcat într-un costum alb şi cu pălăria-i binecunoscută de pai, îi erau mângâiate de privelişti frumoase şi tihnite. În faţa ochilor i se arăta semeaţă, Cetăţuia cu pădurea ei de stejari seculari.

            Conacul se afla la 12 km de oraşul Buhuşi şi 27 km de oraşul Roman, fiind plasat într-o zonă destul de aproape de oraş. Boierul putea ajunge repede atât la Piatra Neamţ cât şi la Bacău, cu  maşina sa ori cu trăsura.

            Cei ce îşi amintesc conacul în perioada în care era locuit de boier şi familia sa, au povestit că era un conac micuţ, cochet şi bine organizat. Unul din localnici, moş Costică Zăbavă povestea:  „…conacul era străbătut de un hol lung din care se intra în camerele de locuit. Camerele aveau duşumea de brad, erau frumos mobilate şi foarte curate. Ferestrele conacului erau din brad, iar acoperişul era din tablă zincată.  Conacul avea patru intrări. Intrarea din faţă era intrarea musafirilor, a colindătorilor şi a urătorilor la sărbătorile de iarnă, iar celelalte erau intrări secundare pentru membrii familiei şi pentru slugi. După ce urcai pe scările principale, dădeai într-un balcon mare si spaţios, pavat cu mozaic, unde adeseori îl vedeai pe boier stând la o măsuţă şi servind cafeaua. Balconul avea un cerdac din lemn frumos lucrat. Sub balcon, era un beci mare numit  florărie, unde se ţineau florile pe timp de iarnă.”

            În spatele conacului, era bucătăria, a cărei şefă era Cezăroaia. Ea închega laptele, făcea brânza şi prepara toate specialităţile culinare pentru masa boierului. Sub bucătărie, era construit un beci din cărămidă, în care, se ţineau toate conservele ce se preparau vara şi toamna.

            Curtea conacului avea o frumuseţe deosebită: cu alei pietruite, flori şi mulţi copaci din specii diferite aduşi din diferite colţuri ale lumii. Se spune că boierul se consultase cu  specialişti, pentru a da o concepţie unitară şi armonioasă parcului. În acest parc, regăseai de la tei şi arţari până la castani comestibili, cireşi şi brazi.

            În partea stângă a curţii, a fost ridicat un monument cu un soclu din blocuri de granit, ce reprezenta o statuie din bronz în mărime naturală a unuia din fiii boierului, Roger Nanu, iar la picioarele sale, se afla ordonanţa sa. Roger murise pe front, în 1916, iar părinţii în memoria şi de dorul lui ridicaseră acest monument. 

            În spatele conacului, era un loc amenajat, betonat pentru joaca copiilor şi plimbarea „cucoanei”. Vara, conacul boierului era mult mai animat, deoarece veneau copiii de la studii şi mulţi musafiri în vizită.

            Mătuşa Măndiţa ( Smaranda Ailenei), sora bunicului meu, era fată în casă la conac. Ea servea cafelele şi dulceţurile pentru familia boierească. Adeseori povestea cum şi-a fermecat ea soţul, pe moş Jenică:  Într-o seară, pe când era horă în sat, a furat cămaşa de noapte albă şi brodată a guvernantei, a aruncat-o peste gardul curţii boiereşti şi s-a dus la horă. În timp ce celelalte fete veniseră îmbrăcate cu catrinţă şi ie, ea avea o rochie deosebită, fiind cea mai elegantă fată a serii cu care vroiau să danseze mai toţi flăcăii satului.

            Soţul ei, moş Jenică, a lucrat ca fierar la atelierul de fierărie al boierului, fiind unul din meşterii pricepuţi ai conacului dar şi ai satului. Bunicul meu, Vasile Zabavă, a fost şi el slugă  încă de la vârsta de 9 ani, fiind trimis la stâna de oi a boierului. 

            Contactele sătenilor cu boierul erau foarte dese, aceştia oferindu-i braţele de muncă în schimbul unor „scuteli”, beneficii ori bani: lemne de foc, alimente,  scutirea de la plata imaşului sau pentru a fi plătiţi pentru ziua de muncă.

            Boierul avea şi slujbaşi plătiţi: contabil, vechil, inginer agronom, pădurar, mecanic, fierar, cioban, guvernantă, bucătar, vizitiu, şofer şi paznici. Pentru activităţile câmpului, pentru îngrijirea animalelor sau tăierea lemnelor de la pădure, apela la oamenii din sat.

            La curte, era un clopot mare care anunţa pe servitori că masa e gata. La masă, veneau şi copiii servitorilor. Celor care munceau pe moşie li se asigura mâncarea. Dimineaţa li se dădea o bucată de mămăligă cu un boţ de brânză iute de oi, varză murată şi erau trimişi la muncă.

            Tot bătrânii din sat îşi amintesc că „boierul era milos cu oamenii şi îi ajuta şi pe cei nevoiaşi cu mâncare sau îi primea la masă atât pe cei care lucrau pe moşie dar şi pe copiii acestora” (Adela Arghire, o localnică  octogenară a satului).

            Despre restul familiei boiereşti, informaţiile sunt puţine, întrucât între aceşti membri şi sat nu exista o legătură directă. Se ştia că soţia boierului era adusă din Belgia. Era văzută adeseori că se plimba cu trăsura pe moşia boierească, însă atât originea străină cât şi statutul său creaseră de la început o distanţă între ea şi oamenii din sat.

            Boierul a avut trei copii: Roger (căzut pe front în Primul Război Mondial), Frederic (ajuns ministrul plenipotenţiar al României în timpul lui Antonescu) şi Andrei, despre care nu se ştiu prea multe lucruri. Despre Frederic Nanu, localnicii nu ştiu ce rol a jucat la Stockholm ori despre încercările de a încheia armistiţiul cu Uniunea Sovietică, ştiu doar că “era ceva mare pe la Bucureşti.”

            Liniştea şi armonia de la curte a început să se destrame după ce a început războiul. Moş Costică Zabavă îşi amintea că: „după război, situaţia s-a schimbat, oamenii au  devenit mai neascultători, culminând cu 1944, când au venit ruşii şi au devastat conacul. Nu numai ruşii au devastat conacul ci şi oamenii din sat, luând obiecte de uz casnic, alimente şi diferite obiecte de valoare, cărţi, monede, obiecte de porţelan, tablouri.”

În acele momente, boierul era refugiat la Bucureşti. Ulterior, a venit în sat şi a vândut pădurea oamenilor şi o parte din terenul arabil. Din anul 1947, a plecat definitiv de la conac la Bucureşti, nemaiştiindu-se nimic despre el. Unii săteni spuneau că ar fi murit de foame, la câţiva ani mai târziu, prin 1952.

            După naţionalizare, conacul a suferit mai multe transformări atât arhitecturale cât şi ca destinaţie: fiind pe rând orfelinat de fete, azil de bătrâni, azil pentru alienaţii mintali. În anul 1968, a luat foc şi a ars, iar în 1974 s-a construit pe ruinele rămase un magazin al cooperaţie, un magazin sătesc, un bufet, în care se făceau şi nunţile din sat.

            Astăzi, conacul stă părăginit în mijlocul satului, cu un statut juridic incert,  răspândind tristeţe şi nostalgia timpurilor de altădată, cu parcul distrus şi cu câteva blocuri de granit ce amintesc de statuia lui Roger, ofiţerul căzut pe câmpul de luptă în Primul Război Mondial.

            În mentalul colectiv al satului a rămas ca punct de reper: „ la curtea boierească”  sau „la conac”.