Literatură română în librăriile franceze. Inventar

Trudit, după câteva ore de lectură, m-am hotărât să părăsesc jilţul bibliotecii şi să dau o raită pe la tarabele anticariilor din Place Kleber. La tarabe n-am avut noroc şi cum pofta de cotrobăit printre cărţi mă tot rodea am hotărât să intru la Librăria Kleber, cea mai ambiţioasă librărie din Strasbourg, după cunoştiinţele şi aproximările mele. Uitându-mă la bestseller-urile ce se lăfăiau pe rafturile fruntaşe m-am gândit să caut să văd ce scriitori români sunt prezenţi în această librărie (în afară de Cioran, Ionescu şi Eliade, pe care-i găseşti pe toate gardurile). Aşa că am ajuns la raftul arondat literaturii române. Mai precis două treimi dintr-un raft pe care-l împărţim cu vecinii noştrii sârbi.

Cel mai vizibil e Panait Istrati prezent cu 4 titluri: Ouvres (3 vol), Nerrantsoula, Domnitza de Snagov, Kyra Kyralina şi Mon Oncle Anghel. Îl urmează, cu câte trei  titluri, Norman Manea (despre care ediţia franceză spune că este cel mai tradus scriitor român) cu La tanière, L'eveloppe noire şi Le retour du hooligan; şi

Arca Rusească (2002) - Recomandare cinefilă - Bogdan Vătavu

Alexandr Sokurov, Russkiy  kovcheg (2002), Russian Ark, Arca rusească,

      “Toată lumea pare să întrevadă viitorul dar nimeni nu-şi aminteşte trecutul” spune unul din personajele filmului Arca Rusească în rătăcirile sale prin încăperile Ermitajului. O replică cu adevărat plină de spirit dar cumva ironică într-un asemenea film, pentru că Arca Rusească evocă întreaga istorie recentă a Rusiei. Alexandr Sokurov, arhitectul acestei opere (căci într-adevăr, pentru a produce un asemenea film este nevoie de precizia şi rigoarea unui arhitect), ne poartă prin holurile şi galeriile muzeului petersburghez unde suntem martori la abuzarea fizică a unui subaltern de către Petru cel Mare, la exultaţia ţarinei Ecaterina de la finalul unei piese de teatru la care asistă împreună cu anturajul ei de la curte, la recepţia ambasadei persane în sala tronului pentru a prezenta în mod oficial scuze ţarului Nicolae pentru provocarea unui dezastru diplomatic, la zburdălnicia copiilor ultimului ţar al Rusiei, la micul dejun la care participă acesta cu familia şi, pătrunzând cumva în prezentul anistoric, la mirarea sau bucuria vizitatorilor de acum ai Ermitajului. Iar aceasta nu ni se înfăţişează oricum, ci într-un singur cadru (fără tăieturi, fără montaj ca să fiu mai explicit) şi fără a respecta o ordine coronologică anume.

Subiectiv despre Dan Coman - "Irezistibil"

         Irezistibil, Dan Coman, Ed. Cartea Românească, 2010, 200p
      Nevstă-mea are o slăbiciune pentru Dan Coman, poetul. Mai precis, opera poetică a lui Dan Coman. Mi-am dat seama de asta încă de la început, sau, altfel zis, m-a pus în temă cu acest aspect încă din momentul când eu am informat-o despre originea mea sănătoasă, de "fiu al ţinutului Năsăudului", al Văii Sălăuţei, al... Ce mai, sunt vecin (prin prisma locului de baştină) cu poetul Dan Coman, doar un deal mare ne desparte. Şi câteva pâraie. Am informat-o detaliat asupra acestui aspect geografic. Ba chiar, pentru o documentare mai solidă, am călăuzit-o prin tărâmurile poetice ale celor două văi, a Sălăuţei şi a Someşului. Am vizitat chiar şi un alt poet, consătean al celui despre care scriu aceste rânduri, arătându-i însoţitoarei mele cât de generoase sunt muzele cu oamenii plămădiţi în aceste locuri.
         Într-o zi (de iarnă) a cumpărat o carte, primul roman scris de poetul menţionat - "Irezistibil". Am pus iute mâna pe ea şi m-am pus pe citit, curios şi plin de aşteptări contradictorii, vrând să văd cum se povesteşte în proză poetul. Recunosc, a fost o lectură cu un grad ridicat de subiectivitate şi emotivitate.
Cel puţin în prima jumătate. Am însoţit poetul în preumblările sale pe Valea Someşului, paginile care descriu primirea glorioasă a "domnului poet" şi experienţa suprarealistă trăită într-o şcoală sătească, unde era invitat pentru o întâlnire cu elevii, m-au ademenit iremediabil în povestea ţesută cu măiestrie. Poetul, personaj mitic în panteonul culturii populare îmbibate de patriotism, e celebrat bărbăteşte de către fruntaşii locului. Două lumi se ciocnesc şi se cufundă într-o îmbrăţişare slinoasă, agresivă şi grotescă, descrisă într-un mod convingător şi absurd de realist. Sunt paginile care mi-au plăcut cel mai mult, în care rândurile se rostogolesc firesc, profilând un tablou viu şi plin de forţă.
       Fireşte că după aceste pagini m-am simţit bine înfipt în poveste, coborând alături de personaje înspre Năsăudul liceenilor. Mi s-a lămurit un lucru: fiecare generaţie de liceeni ai măruntei urbe someşene are generaţia sa de poeţi şi filosofi adânc măcinaţi şi pârliţi de flacăra poeziei şi a întrebărilor. Când eram în liceu - în Năsăud - alături de un bun prieten şi camarad de mistice frământări şi căutări, în nopţi târzii îmbibate de cantităţi masive de cafea şi tutun, prin câte-o cameră luată cu chirie, sau pe malul Someşului, ne împărtăşeam trăirile, nedumeririle şi mai ales senzaţia că suntem printre puţinele conştiinţe lucide şi profunde ale locului şi ale momentului. Până la un punct reuşeam să fim şi boemi, oricum, profilul artistului romantic, buhăit, impulsiv şi duhnind constant a băutură ieftină, ne fascina, deşi încercările noastre de a-l asuma erau destul de stângace şi manieriste. Simţeam că avem ceva de spus, că o operă artistică ne roade măruntaiele trăgând de noi să-i dăm formă. Eu scriam versuri constant iar prietenul meu le lectura cu răbdare şi le analiza plin de chibzuinţă şi interes. L-am cunoscut şi pe poetul şi pictorul Viorel Paraschivoiu, personaj emblematic al vieţii culturale a Năsăudului care a decedat în ultimul nostru an de liceu. Prietenul meu era în relaţii cordiale cu el, iar mie îmi împărtăşea din cele trăite şi descoperite în preajma acestui carismatic şi, pentru noi şi nu numai, aproape mitologic personaj. M-a chemat o dată să mă prezinte acestuia, în parcul din faţa Potcoavei. Întâlnirea m-a marcat prin puţinele cuvinte pe care Viorel Paraschivoiu le-a rostit către mine, dorind să spună că nu îi sunt pe plac, că nu vrea să aibă de-a face cu mine. Am fost trist şi mâhnit. Ba şi puţin gelos pe prietenul meu ce putea fi atât de apropiat de acest înţelept. Am reflectat la cuvintele pe care mi le-a adresat şi care s-au întipărit adânc în conştiinţa şi plămada mea. Dar să revin la cartea de faţă.
           Cu ceva vreme înainte ca eu să ajung în mica urbe a poeţilor, Dan Coman îşi depăna adolescenţa alături de un bun prieten. În "Irezistibil" sunt descrise câteva momente majore din procesul de "născare", luptă lăuntrică şi dezvoltare a Poetului. Căutări, frământări, trăiri. Grila bovarică de lectură pe care am aplicat-o acestor pagini mă făcea să proiectez asupra lor experienţa mea de mai târziu, focalizând asemănările şi minimalizând detaliile. Redescopeream farmecul orăşelului, al plimbărilor şi discuţiilor nocturne, cărora temperamentul adolescentin le dă o profunzime aparte. Locurile străbătute de mine şi partenerul meu de dialog, fuseseră străbătute şi de alţii înainte şi sigur după. Mirarea legată de această constatare vine când citesc descrierea acelor locuri şi momente între coperţile altuia.

Déjà-vu!
         Ficţiunea devine tot mai densă, se extinde lent acaparând tot mai mult din poveste, iar scheletul autobiografic e tot mai greu de bănuit. Poezia pătrunde în textura poveştii, metafora posedării de către Poet a omului profilându-se tot mai vizibil. Confruntarea surdă şi neclară dintre om şi poet e ca un uliu ce poartă un pui de cloşcă răpit, alternând coborârile înspre terestru cu înălţările într-un spaţiu cu alte posibilităţi.
         De la un moment, îmi pare că povestea se rupe, iar eu m-am trezit ieşind din starea de subiectivitate profundă şi preaomenească emotivitate ce-mi vrăjiseră până atunci ochii. Plecarea cu o bursă şi descrierea confruntării finale cu Poetul şi a deznodământului mi-au părut tot mai lipsite de viaţă. M-am încăpăţânat să duc până la capăt textul ce-şi pierdea din forţă şi devenea tot mai puţin convingător. Dar nu cu asta m-am ales eu din carte. Abuzând de conceptul  opera aperta, ca un cititor modern şi capricios ce sunt, am rupt povestea în două oprindu-mi partea ce mi-a părut mai plină şi mai gustoasă.

Întâlnire cu Jean-Claude Carrière - Ioana Manta Cosma

Când am auzit că la librăria Kléber din Strabourg vine Jean-Claude Carrière, m-am entuzismat. Îl citisem încă din liceu şi l-am păstrat în biblioteca mea imaginară. Evenimentul ar fi putut fi anticipat, dacă apelam până acum la magia albă. Mi-ar fi ieşit cartea cea mare, cu chipul de rege bărbos zâmbindu-mi complice. Drum lung de zi, la colţ de stradă, cu mulţi oameni şi un bătrân, o rudă sau cineva apropiat. Veselie multă şi poveşti. Se vede şi o carte aici. Bătrânul e ceva profesor, domn mare.

Coincidenţa face că am luat cu mine la Strasbourg - ca lectură de călătorie - un exemplar din ediţia în limba română a „Cercului mincinoşilor”. Cu dopajul zilnic de reverie şi „Ioana ce aeriană eşti”, am uitat să iau cartea cu mine la marele eveniment. Ca să mă resemnez, mi-am zis că gestul de a cere autograf mi se pare unul comercial. Mai sunt şi timidă, aşa că mai bine stau în banca mea. De pus vreo întrebare, n-am să pun – deşi îmi trasez mereu în minte câte una -  pentru că îmi tremură vocea. Şi totuşi, un joc de imaginaţie nu strică – cum ar fi reacţionat J-C Carrière dacă îi ceream autograf pe cartea românească? Pun pariu că nu cunoştea ediţia asta. Ar fi fost interesant, dar autograful nu mi s-a mai prezis şi nu vreau să îmi depăşesc destinul. În anonimat, asist la prezentarea de carte. Autorul îşi promovează memoria stocată acum în cea mai sigură formă de conservare, o carte. „Mémoire espagnole” este o carte ce localizează şi etnicizează memoria, reconstituind amintiri ce ţin de Spania.  

DE LA PURIFICAREA SOCIETĂŢII LA „OMUL NOU” ÎN COMUNISMUL ROMÂNESC.

Îngrijorat fiind de faptul că inspiraţia nu-mi dă târcoale, pe de o parte, şi de faptul că o parte din membrii Ligii s-au cam lenevit de când o parte a conducerii a invadat Strasbourgul, pe de altă parte, mă gândeam ce să mai ofer spre lectură şi desfătare cititorilor noştrii. Am cotrobâit prin debaraua laptop-ului şi prin cotloanele mai întunecate adulmecând după niscaiva texte sau referinţe. Aşa mi-au picat ochii pe un text "de tinereţe", mai precis scris prin 2008-2009. A fost o experienţă interesantă să lecturez acest text, să observ patima cu care tratam temele grele ale istoriei recente. Aşa că m-am gândit să-l ofer şi cititorilor, rugându-i să fie puţintel îngăduitor cu autorul şi să nu-l judece prea aspru pentru eventualele stângăcii.

REFLECŢII PE MARGINEA „MEMORIALULUI DURERII” ŞI „DECREŢEII”

        Lectura recentă a cărţii „Nenorocirea secolului” de Alan Besançon şi constatarea pe care o face dânsul vizavi de „tratamentul” aplicat celor doi gemeni heterozigoţi (Pierre Chaunu) care au dominat secolul XX - nazismul şi comunismul - reprezintă o parte din motivele care m-au determinat să încep acest demers. Profitând de cadrul pus la dispoziţie de cursul de Politici demografice în secolul XX, încerc în cele ce urmează să prezint o perspectivă generală asupra unui aspect fundamental al regimului comunist din România: Purificarea. Pentru a nu mă hazarda într-un demers prea vag şi prea mlăştinos, atât de dificil de parcurs, am ales ca studiul de faţă să se axeze pe două producţii cinematografice contemporane cunoscute în parte publicului şi edificatoare în privinţa a ceea ce a însemnat regimul comunist în plan demografic şi nu numai, precum şi o bibligrafie aferentă, atât de necesară problemei.

       O primă constatare avută în urma vizionării a câtorva episoade din Memorialul durerii care vizează problema de faţă, precum şi a tulburătorului documentar Decreţeii, a fost că politica de „purificare”, în sens demografic, a societăţii, a cunoscut două faze:

a) Purificarea societăţii de „clasele exploatatoare” şi de „elementele reacţionare” pentru instaurarea unei noi orânduiri.

b) Purificarea societăţii de „elementele împovărătoare”, a „neproductivilor”- persoanelor cu handicap, în scopul uşurării constituirii Omului Nou.

"Măsuri fără precedent în învăţământul românesc! Cum comentaţi?"

După ani lungi de aşteptare şi grele încercări pentru învăţământul românesc proaspăt ieşit dintr-o epocă de funebră amintire, problema furtului intelectual, a copiatului la examene, teze şi lucrări de control, a plagiatului "gros şi nesimţit" (după cum formulase cu ceva ani în urmă un istoric din urbea someşană) pare să se rezolve. Dinspre Ministerul Educaţiei vin veşti liniştitoare pentru societatea românească dezgustată de cota ridicată a furtului şi veşti  înspăimântătoare pentru cei obişnuiţi să trăiască din avuţia intelectuală a altora. Şi nu numai problema copiatului va fi extirpată, ci şi teribila problemă a violenţei în şcoli şi mai ales a fumatului în WC-urile şcolilor. Începând cu 2013 în toate şcolile din România vor fi instalate camere video iar părinţii vor putea urmări pe internet ce comportament, temperament şi apucături au odraslele lor. Elevii care fac năzbâtii la şcoală, în pauză sau în timpul orelor, vor fi fotografiaţi, tag-uiţi şi postaţi pe Facebook în grupul: Lista Ruşinii. Asta nu e tot.

Delicatese muzicale: Arnold Schoenberg - Verklärte Nacht

Arnold Schoenberg este probabil unul dintre cei mai puţin ascultaţi compozitori ai secolului XX. Publicul contemporan îl cunoaşte mai ales în postura de pionier al atonalismului, adică acel curent muzical care nu are nici o legătură cu ce s-a scris înainte şi care pare o înlănţuire haotică, absurdă, a notelor (şi în mediul celor care studiază muzica – elevi, studenţi – poţi auzi deseori replica: „A...păi dintr-astea-ţi compun şi eu câte vrei”).

Nu voi zăbovi aici încercâd să explic luciditatea şi limpezimea gândirii lui Schoenberg, sau faptul că pe actul său revoluţionar de a răsturna tonalitatea se bazează marea parte a muzicii secolului trecut. Nu, pentru că trebuie să admit la rându-mi că Schoenberg este un compozitor dificil de înţeles şi de ascultat (mă refer aici la creaţiile sale de maturitate). Singurul lucru pe care îl sper acum e ca cititorul interesat de aceste rânduri să cunoască una din capodoperele compozitorului (asta dacă nu o cunoaşte deja), prima sa lucrare cu adevărat semnificativă.

Femeia şi Diavolul - Ioana Manta Cosma

 Însemnări pe marginea unui film

Citeam zilele trecute un studiu care m-a făcut să întârzii la masa de prânz. Era chiar capitolul despre neastâmpărata feminitate, cu fascinaţiile, intrigile şi deruta pe care le provoacă. Mă lăsam purtată de câteva reverii cu desene în linii unduitoare – linie prin excelenţă femină – cu pete de culoare pastelate, urmate de altele stridente. Pene de păun, aţe de mătase, un stilou aurit, un carnet cu pagini fragile, în fundal  vuietul unei ape. În susul paginii stătea scris Emmanuel Lévinas,  „Dificile liberté”. „La femme est tout éntier impudeur jusque dans sa nudité de ses doigts; elle est qui, par excellence, s’exhibe, l’essensiellement trouble, l’essensiellement impur.  Satan, dit un texte extrémiste, fut cré  avec elle.” Şi am revenit imediat din fanteziile mele romanţioase. Ce discret strecoară Lévinas mitul femeii care are un copil cu diavolul şi perpetuează specia satanică. E ca şi cum i-ar fi teamă ca una din femeile cititoare să nu se isterizeze în timpul lecturii. „Dit un texte extrémiste” este un mod neprofesionist de a reda sursa unui citat, mai ales când adaugi şi o judecată printr-un epitet ca „extrémiste”. E ca şi cum autorul nu prea crede nici în afirmaţia pe care o preia, nici în sursa rău-voitoare. Şi totuşi o scrie.

În acest context, mi-am amintit de un film văzut de curând. Mă marcase poate şi pentru că l-am privit prin ochii femini (ca să preiau forma adjectivală folosită de Lévinas în capitolul cu pricina: „Iudaism şi feminin”), cu o subiectivitate involuntară.

Propune şi votează viitorul ministru al Educaţiei! Sondaj bonţidean.

În aceste zile când flagelul plagiatului şi al imposturii îşi arată colţii rânjind şi mârâind pe toate canalele mass-media, când Educaţia pârâie din toate încheieturile iar cârpelile făcute se desfac scoţând la iveală lipsuri majore, oamenii de cultură bonţideni nu mai pot sta deoparte. Animaţi de cele mai înalte, sfinte şi rentabile idealuri paideice cărturarii bonţideni şi-au smuls din preţiosul timp câteva ore de reflecţie şi analiză pentru a oferi Educaţiei româneşti aflată din nou în chinurile facerii, câteva sugestii şi recomandări bine cumpănite. Uitându-ne în ograda partidului care a fost recompensat cu Ministerul Educaţiei, Învăţământului şi CERCETĂRII, conform calculelor din sânul alianţei de guvernământ, am căutat cei mai valoroşi, mai experimentaţi şi mai îndreptăţiţi oameni pentru a ocupa tronul învăţământului acum când apele tulburi ale şcolii româneşti pregătesc o viitură.  Cele două nominalizări de până acum au fost făcute din linia a doua a partidului, ba chiar din sfera privată a învăţământului (una), cum îi şade bine unui partid de stânga, au fost aspru combătute de societatea civilă (da, Societatea Civilă) şi au fost rapid debarcate din loja guvernamentală (folosesc acest termen - lojă - atât de drag celor bântuiţi de mania conspiraţiei). Aşa că noi considerăm că e nevoie de persoane din prima linie a politicii româneşti, persoane cu un grad ridicat de notorietate şi popularitate pentru a putea struni abatorul de la Educaţie. Totuşi, având în vedere tradiţia abstinenţei politice a blogului şi a aşezământului cultural aferent, ne-am permis să strecurăm printre propunerile de ministeriabili şi un tehnocrat. Mai precis un universitar care a muncit pe brânci ani de zile, în tăcere şi în tihnă pentru a-şi construi o carieră, dar a cărui faimă nu a mai putut fi ţinută în frâu prin 2010.
Aşadar propunerile noastre însoţite de un scurt dar consistent argument sunt:

Cenzura şi Sinagoga din Buzău - Ioana Manta Cosma

Campanie pentru Sinagoga din Buzău

Preambul

Comitetul de cenzură - al cărui întemeietor, ideolog, cenzor, preşedinte şi deţinător al ultimului-cuvânt-de-spus este chiar subsemnata – a hotărât. Fraza se încheie brusc pentru că cititorul trebuie să ia acum o gură de aer şi să-şi stabilizeze în minte imaginea conducătorului de comitet. Aici cititorul îşi va da seama de importanţa pe care o poartă comitetul mai sus numit împreună cu preşedintele lui, de vreme ce a fost necesar un preambul pentru un viitor articol. Aşadar, cenzura a lăsat să treacă lin, precum legănatul unei lebede alsaciene, următorul articol ambiţios. De ce vorbesc de cenzură? De ce trebuie o introducere înainte de introducerea propriu-zisă a articolului? Doar cenzura nu cere explicaţii, ea execută şi tace. Ea este tăcerea, necuvântul, cuvântul lipsă prin excelenţă. Dar nu vreau să fac acum şi aici apologia cenzurii pe care o mânuiesc în ligă.

Probabil deja vă imaginaţi câte materiale nefaste petru cititorii navigatori de bloguri am stopat. Cenzura este o formă de igienă, de examen medical al unui text, inainte de contactul uneori foarte apropiat cu cititorii. Este recomandat să citiţi texte cenzurate, aşa cum grecii de azi sunt sfătuiţi să meargă numai la casele de toleranţă autorizate, unde se verifică constant sănătatea pacientelor.

Pe scurt despre sensibilitatea contemporană

De ceva vreme mi-am făcut încă un obicei despre care nu mă feresc să recunosc că face din mine un mic snob: îmi cumpăr câte un număr din Dilema Veche pentru a-l citi pe terasa vreunei cafenele. Ce să-i faci? Primăvara e în toi, iar Dilema nu mai poate fi citită gratis pe net.

În ultimul număr cumpărat de mine, am găsit câteva rânduri care, deși scrise pe un ton mai mult glumeț, m-au făcut să mă gândesc cu ceva mai multă seriozitate la ele. Pe ultima pagină a săptămânalului se găsesc mici pastile distractive, iar una din ele povestea următoare întâmplare: autorul acelor rânduri ascultase la Radio România Cultural o emisiune unde un domn etnomuzicolog încerca să le explice ascultătorilor săi diferența dintre un cântec vocal tradițional așa cum se găsește el în mediul său natural, adică pe la vreo stână sau pe sub vreo căpiță de fân, și același cântec preluat de interpreții urbani, profesioniști.

Însemnări pe marginea operei lui Menuţ Maximinian - de Ab Nam Fellinakis

Prolificul scriitor, jurnalist, etnolog, poet, cronicar etc., Menuţ Maximinian, mândria judeţului BN şi vârful de lance al culturii şi presei judeţene, a şocat cu premeditare pretenţiosul public bistriţean supunându-l unui aprig şir de lansări de carte de-a lungul viguroasei sale activităţi cultural-intelectuale. În acest umil omagiu pe care ne spetim să-l aducem talentului său coroziv ne aplecăm asupra unei tulburătoare creaţii ştiinţifico-gazetărească publicată în 2009. Era cea de-a şapte carte a genialului şi încinsului intelectual bistriţean. De atunci sigur a mai slobozit spre publicare câteva capodopuri însă vârsta înaintată, programul încărcat şi stresul preelectoral nu mi-au permis să birui în lectura scrierilor sale.

În 2009 vede lumina zilei la inegalabila editură bistriţeană Karuna, cutremurătoarea lucrare: “Rădăcini împrumutate” în paginile cărora bravul, profundul şi explozibilul talent bistriţean analizează cu patimă şi învârtoşare situaţia românilor din Ţinutul Secuiesc (acest triunghi al Bermudelor unde dispare misterios identitatea românească). Din fotoliul său de înalt diriguitor al presei bistriţene, mânuitor al unui stilou colcăind de cerneală şi ambiţie, cu acces nelimitat la internet şi implicit la download, bine-chibzuitul etnolog bistriţean s-a aplecat cu generozitate, compasiune şi sfântă mânie asupra dramei fraţilor săi întru etnie căutând să extragă cu înţelepciune ideile principale din povestea lor. Aceste idei principale – zguduitoare şi fixe în acelaşi timp – au constituit zdravăna osatură pe care şi-a brodat cu grabă şi convingere lirismul adânc ce-i mistuia veşnicia lăuntrică.

Recomandare cinefilă: Spoorloos / The Vanishing/Dispariţia - Bogdan Vătavu

Spoorloos (Dispariţia)

An: 1988

Limba: franceză, olandeză

Durată: 120 min.

Într-un flashback, pe la jumătatea filmului Spoorloos, un tânăr sare dintr-un balcon doar pentru a se prăbuşi pur şi simplu pe caldarâm. Cel puţin aceasta pare să fie explicaţia de mai târziu a tânărului, supravieţuitor al acestei tentative, acum un domn respectabil, căsătorit, cu doi copii, cu un apartament la oraş şi o casă la ţară, profesor la o catedră de chimie iar în timpul liber, un „sociopat” (cum de altfel se caracterizează el însuşi) într-o veşnică căutare de victime care-i să-i potolească necesitatea de a forţa soarta. Căci despre soartă şi fatalitate este vorba în Spoorloos, dar o altfel de fatalitate, diferită de cea obiectivă (dacă există aşa ceva?), o fatalitate conştientă. Raymond Lemorne (Bernard-Pierre Donnadieu), individul despre care este vorba, îşi argumentează tentativa de suicid din tinereţe printr-un silogism de tipul: “ştiam că-mi era scris să nu sar, aşa că am sărit doar pentru a demonstra că pot face ceva împotriva predestinării”.

Într-un alt moment al filmului, acelaşi personaj spune că perseverează de dragul perseverenţei, iar într-o altă secvenţă spune că-i admiră pe oamenii perseverenţi. Se referă de fapt la cineva anume, un bărbat, Rex Hofman (Gene Bervoets), care vreme de trei ani a împânzit oraşul cu afişe ce poartă chipul unei persoane dispărute, Saskia (Johanna ter Steege) iubita acestuia, care apare la televizor comentând disparţia adresându-se direct rapitorului (pentru că este convins că a fost răpită), un om determinat să afle adevărul, perseverent deci. „Omagiul” adus de Raymond Lemorne acestei perseverenţe, constă în aranjarea unor întâlniri cu Hofman, întâlniri la care nu-şi face prezenţa niciodată (decât la o distanţă confortabilă şi tot timpul la adăpostul anonimatului), hrănind astfel această perseverenţă, devenită obsesie, care transformă viaţa lui Rex Hofman într-o căutare continuă şi lipsită de sens. Jocul acesta pervers, se opreşte când Raymond renunţă la stăpânirea de sine şi îl caută personal pe Hofman, iarăşi într-un gest de forţare a destinului, conştient fiind că în mod normal nu ar trebui să se dea de gol. Jocul se opreşte, dar începe altul, construit pe o perversitate şi mai mare. Raymond îi oferă lui Rex posibilitatea de a afla ce s-a întâmplat cu Saskia doar cu condiţia ca acesta să treacă prin aceleaşi experienţe ca şi ea cu trei ani în urmă.

Recomandare jazzofilă: Ron Carter - Dear Miles

Ediția de anul acesta a festivalului de jazz de la Sibiu este în plină desfășurare. Dacă nu ați ajuns încă pe acolo, nu e prea târziu nici acum. Mâine seara îl veți putea asculta pe Ron Carter și al său quartet, plasat strategic spre sfârșitul festivalului pentru a marca probabil punctul culminant al acestuia.

Ron Carter și-a dobândit celebritatea în calitatea de contrabasist în quintetul lui Miles Davis din anii '60, unde, în afară de Miles, îi avea colegi pe Herbie Hancoock, Wayne Shorter și Tony Williams. În această perioadă sunt înregistrate albume precum Miles Smiles, Filles de Kilimanjaro, Seven steps to heaven, Miles in the sky, Nefertiti ș. a. Ron Carter este totodată și unul dintre cei mai înregistrați contrabasiști de jazz, cu apariții în peste 2500 de albume.

Pe site-ul festivalului de la Sibiu, Ron Carter este anunțat cu proiectul „Dear Miles”, iar partenerii săi sunt Donald Vega (pian), Rusell Malone (chitară) și Rolando Morales-Matos (percuție).

Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu

Întorcându-mă la a scrie despre opera lui Eminescu, am vrut să recitesc poezia lui privind-o „cu ochi străini”, căutând să reactivez acele locuri ale operei pe care exegeza le-a lăsat deoparte – ca fiind ininteligibile (de ex.: atelierul Odei în metru antic), incongruente (de ex.: Gemenii, Odin şi poetul) sau insuficient de valoroase (erotica de tinereţe, poeziile-pastişe după paşoptişti) – ori pe care aceeaşi exegeză le-a comentat urmând prea îndeaproape îndrumările discursurilor de escortă (Epigonii, Mureşanu). Mai poate fi citită poezia lui Eminescu, astăzi, cu ochi străin, adică – aşa cum ar descoperi-o un cititor care nu sunt eu, cel educat în spiritul cultului eminescian, ci un seamăn al meu, cititor ca şi mine, dar lipsit de prejudecăţile mele în receptare? Cine e cititorul, mon semblable, mon frère, căruia mă adresez, interpretând opera eminesciană? Pe cine însoţesc în descoperirea operei eminesciene? Şi – deloc lipsit de importanţă pentru propria mea istorie – cine şi în ce fel se află alături de mine, atunci când îl citesc pe acest poet esenţial pentru devenirea mea interioară?


paperback, 272 p., 130x200
Colecţia Revizitări
ISBN: 978-973-124-725-0
Preţ: 19.9 lei

Ioana Bot (n. 1964) este critic și istoric literar, eseist și eminescolog român.

Parteneri media: Observator Cultural, Radio România Cultural, Revista Echinox, LiterNet.ro. 7Seri

Pentru mai multe informaţii, vă rugăm contactaţi:
Evelina Bidea
PR Manager
Mobil: 0752 209 009
evelina.bidea@editura-art.ro

Music as language, sau ce fel de limbaj este muzica?

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în domeniul științelor sociale lingvistica dobândește o recunoaștere deosebită datorită rezultatelor notabile obținute în cercetarea din acest domeniu. Primele contribuiții notabile lingvistica le datorează structuralismului (André Martinet, Roman Jakobson și Școala de la Praga ș.a.), iar mai apoi gramaticilor transformaționale ale lui Chomsky (în 1957 apare prima sa lucrare importantă, Syntactic Structures). Deși în literatura de specialitate abordările structuraliste și transformaționale ale lingvisticii sunt deseori puse în opoziție [Feld, 1974], lingvistica a dobândit cu ajutorul lor un grad ridicat de rigurozitate (care era apanajul tradițional al științelor exacte) și o serie de rezultate nesperate din partea altor domenii ale științelor sociale. Astfel că nu este de mirare să observăm cum arii mai îndepărtate de cercetare, printre care și muzicologia, apelează la metodologia specifică lingvisticii în încercarea de a obține la rândul lor rezultate concludente.

            Într-un articol din 1994, Steven Feld și Aaron A. Fox [1994] descriu patru tipuri majore de interacțiuni posibile între muzică și limbaj: muzica-limbaj (music as language), limbajul în muzică (language in music), muzica în limbaj (music in language) și limbajul despre muzică (language about music). Cea mai exploatată (dar și cea mai controversată) este varianta care consideră muzica echivalentul unul limbaj natural (music as language), iar încercările de a fundamenta această teorie fac obiectul rândurilor de față.

Oameni şi porci

Priviţi acest porc! Cu câtă graţie şi maturitate îşi etalează formele încă neprelucrate de mâna omului. Partenerul său de afaceri, un domn în vârstă, plăcut surprins de interesul pozarului, ne aminteşte de grija şi dăruirea pe care ţăranul le investeşte în buna-creştere a acestui popular şi charismatic animal, numit porc.
La câtă eleganţă, decenţă şi bun-simţ exprimă acest exemplar porcin îmi pare că transformarea cuvântului "porc" într-o jignire destul de uzuală şi de adâncă, este o eroare. O fi porcul murdar, mâncău şi gras, dar mie îmi pare că transmite mai multă pace şi decenţă decât mulţi dintre semenii noştrii cu mâinile şi biografiile curăţite.
Plasarea în faţa acestui vehicol "de firmă" râvnit şi lăudat de mulţi semeni nu este deloc întâmplătoare. Modernizarea, globalizarea şi capitalismul au pătruns atât de profund în societatea contemporană încât nici porcii de ţară nu mai sunt străini de marile brand-uri şi inovaţii. Ei înşişi au devenit actori de primă mână ai pieţei libere. Practica creşterii porcului spre a fi mai poi vândut s-a generalizat în ultimii ani, mii de porci ajungând să cutreiere ţara în lung şi lat pentru a-şi găsi un cumpărător dispus să-l consume. El, porcul de ţară, a devenit un veritabil brand al societăţii de consum.