Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

 

 



 

Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europei are de înfruntat o prejudecată adânc înrădăcinată şi o realitate directă. Pe de o parte, ideea că instituţiile şi funcţionarii publici sunt nemaivăzut de corupţi şi că stoparea sau reducerea corupţiei este imposibilă, este prezentă în discursul public. Pe de altă parte, prezenţa corupţiei şi a efectelor sale negative în viaţa cetăţenilor nu poate fi negată. Aşadar, ne putem înteba, la ce bun studiul acestui fenomen în perioada pre-modernă din moment ce el continuă nestingherit în prezent[1]. Putem învăţa ceva din istoria corupţiei? Putem s-o înţelegem mai bine? Putem învăţa lecţii din trecut care să ne ajute să adresă problema corupţiei în prezent? Adagiul ţinut la mare cinste din antichitate până în Renaştere, historia magistra vitae, a fost respins de mult de istorici ca temei al studiului istoriei. Dată fiind singularitatea evenimentelor, o doctrină caracteristică concepţiei moderne despre istorie, trecutul nu mai poate servi drept lecţie pentru prezent sau viitor. Totuşi, prin studierea trecutului, putem înţelege mai multe despre acesta. Studiind istoria corupţiei, putem înţelege mai bine ce a însemnat în trecut, cum s-a transformat şi cum oamenii – guvernanţi şi societate civilă – au încercat, uneori, să o controleze. În cele ce urmează expun câteva motive pentru care merită să studiem istoric corupţia.

Cercetarea asupra corupţiei în perioada pre-modernă demonstrează că, departe de a fi rezervate unor regiuni sau culturi, activităţi pe care azi le considerăm corupte – trafic de influenţă, favoritism, folosirea slujbei publice pentru câştiguri private, daruri către cei în poziţii de putere – erau un loc comun în regimuri politice şi culturi extrem de diverse. Acest lucru nu este tocmai surprinzător dacă ne gândim la rolul reţelelor clientelare în recrutarea dregătorilor, la concepţia patrimonială a dregătoriei, la absenţa unei separaţii clare între privat şi public şi la ceea ce istoricii germani au numit pluralitatea sau concurenţa normelor (Normenpluralität, Normenkonkurrenz). Aceste fapte singure sunt deja suficiente pentru a respinge gândirea esenţialistă a corupţiei ca o trăsătură înnăscută a unei culturi/societăţi/regiuni.

Apoi, studiul istoriei corupţiei scoate la lumină aspecte surprinzătoare despre cum societăţile reacţionează la malonestitate. Cercetarea mea se concentrează pe secolul al XVIII-lea (şi într-o mai mică măsură pe secolul al XVII-lea). Analiza surselor din secolul al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea sugerează, confirmând studiile străine despre corupţia pre-modernă, că diversele cazuri de malpraxis administrativ erau tratate separat, luându-se în considerare circumstanţe individuale. Abuzurile dregătorilor nu erau încadrate automat ca şi corupţie. Era nevoie ca mai mulţi factori să conveargă pentru ca o acuză formală să fie formulată şi să înceapă un proces: caracterul repetat al abuzurilor, mărimea fraudei, plângeri repetate împotriva dregătorului abuziv, o situaţie politică tensionată etc. Situaţia începe să se schimbe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea când domnii Ţării Româneşti au introdus o serie de reforme menite să îmbunătăţească administraţia, taxarea, justiţia şi să pună pe o bază legală relaţiile dintre ţăranii dependenţi şi stăpânii de moşii. Reforme au inaugurat un nou stil de guvernare, unul bazat pe publicarea de ordonanţe care reglementau în detaliu taxarea, relaţiile agrare, organizarea breslelor, măsurile poliţieneşti etc. Aceste reglementări, conţinând avertismente adresate de domnii ţării dregătorilor centrali şi locali, relevă o preocupare în legătură cu conduita ilegală a slujbaşilor domneşti. Alte surse, în speciale decizii judecătoreşti, cronici, memorii şi relatări de călătorie, documentează felul în care această preocupare s-a tradus în practici administrative.

Au existat asemenea avertismente anterior în modalitate de guvernare a domnilor din Ţara Românească? Dacă ele sunt noutăţi – cum cred eu -  de ce avertismentele adresate dregătorilor au fost formulate acum? Ce mecanisme de stopare a abuzurilor dregătorilor au înfiinţat domnii Ţării Româneşti? Ce limbaj era folosit pentru a desemna practicile administrative inacceptabile şi cum se transformă acest? Cum au reacţionat boierii – principalul grup social care furniza cadre pentru administraţie – şi supuşii la această politică? Aceste întrebări stau la baza cercetării mele.

Pe scurt, argumentez că în  doua jumătate a secolului al XVIII-lea o atitudine mai puţin indulgentă faţă de malpraxisul administrative este documentată în Ţara Românească. Acest fapt s-a datorat într-o mare măsură situaţiei Ţării Romeşti de stat tributar al Porţii Otomane, situaţia care aducea a presiune fiscală crescândă. În plus, frecventele războie dintre cele trei imperii vecine (Ottoman, Habsburg, Ţarist) au generat perioade de criză demografică şi economică care la rândul lor au determinat încercări de a reforma administraţia şi de a trasa reguli mai stricte pentru dregători. O componentă a acestor reforme a fost o delimitare mai clară a responsabilităţilor şi obligaţiilor dregătorilor şi reglementarea veniturilor lor. Înainte, dregătorii Ţării Româneşti erau plătiţi, ca în alte părţi, prin beneficii care decurgeau din slujba lor: diverse taxe şi servicii plătite şi prestate de contribuabilii din jurisdicţia lor sau de dregătorii subalterni. Începând cu 1740 (aproximativ), marii dregători încept să primească şi salarii în timp de beneficiile (care rămân principala forma de plată a dregătorilor mici) vor fi limitate şi reglementate. Spre ilustrare, cazuri de delapidare sau abuzuri în funcţie din secolul al XVII-lea sunt încadrate ca trădare sau datoria (în cazul banilor delapidaţi) către domn. Cel mai cunoscut este cazul marelui clucer Constantin Ştirbei, judecat în divan de Constantin Brâncoveanu în 1695. Deşi dregătorul a delapidat din seama haraciului, a luat mită şi a repartizat inechitabil impozitele în rândul plătitorilor, principala acuză pe care i-o aduce domnul este că s-a arătat ingrat (pentru favorurile făcute) şi că nu i-a fost loial. Situaţia este cu totul diferită un secol mai târziu. De exemplu, atribuţiile, remunerearea şi jurisdicţia vătafilor de plai sunt reglementate strict prin “ponturi” domneşti. Când în 1785 vătaful plaiului Aref, jud. Argeş, este denunţat de plăieşi, faptele de care este acuzat sunt aproximativ contrariul celor stipulate în reglementările acestei funcţii: a înfiinţat forme de venit ilegale, a comis diverse abuzuri în domeniul fiscal şi şi-a depăsit jursdicţia în domeniul judiciar.

Aşadar, reglementarea responsabilitătilor şi a drepturilor dregătorilor a antrenat o semnificativă transformare a malpraxisului administrativ. Dacă anterior abuzurile era interpretate ca necredinţă faţă de domn sau chiar datorie, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, şi mai ales după 1775, asemenea activităţi erau considerate abuzuri în funcţie care încălcau legea (adică reglementările domneşti) şi afectau binele comun (binele obştesc). Ideea că puterea domnească şi dregătoriile trebuiau să slujească binele/interesul/folosul obştesc şi interse private, câştigă în această perioadă tot mai mult teren. Aşadar, departe de imaginea unei societăţi în care corupţia este un fenomen peren şi neproblematic, eventual favorizat de cultura societăţii respective, asistăm la o schimbare în modul în care este perceput abuzul în funcţie şi o preocupare cu acest fenomen.  Desigur, asta nu înseamnă în mod necesar succes in controlul sau reducerea corupţiei.

Studiul corupţiei ne avertizează de asemenea împotriva moralizării activitătilor precum mita. Desigur, aceasta este o practică inacceptabilă, dar ea nu presupune întodeauna o abatere de la moralitate. În anumite contexte un asemenea comportament reprezintă unica opţiune pentru ca oamenii să se descurce în viaţa de zi cu zi. Mai mult, prezenţa practicilor corupte cât şi suprimarea sau reducerea lor atârnă de numeroşi factori. Cercetătorii invocă de obicei un cadru legal adecvat, o presă şi o sferă publică libere, remunerare motivantă, mecanisme eficiente de monitorizare, şi multă determinare politică. Totuşi, au existat şi căi alternative spre succes. Danemarca, exemplul favorit al cercetătorilor de reducere a corupţiei, a obţinut succese importante în acest sens în perioada monarhiei absolute şi în absenţa unei prese libere (din a doua jumătate a secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea).

Mai trebuie adăugat şi că studiul corupţiei pune în lumină un număr de fenomene înrudite dintr-o societate. Statutul ambiguu al nepotismului, al darurilor, al traficul de influenţă descriu o societate marcată de pluralitatea normelor, de concepţia patrimonială a dregătoriei şi de existenţa legitimă a reţelelor de patronaj. La fel, apariţia unui discurs despre corupţie şi a unei politici anticorupţie, descrie o societate care se apropie de concepţia modernă a statului şi a slujbei publice şi în care graniţa dintre public şi privat devine mai clară. Mai mult, atât corupţia cât şi anti-corupţia sunt politice şi deseori politizate. În cuvintele lui James C. Scott, corupţia trebuie trebuie studiată ca orice alt proces de influcenţare a politicii pornind de la întrebările „cine obţine ce, când, cum?” Pe urmele politologului american, istoricul britanic Mark Knights susţine că şi în analiza acuzelor de corupţie trebuie să ne întrebăm „de ce au fost făcute, de către cine şi cu ce rezultat”. În pofida politizării, una din consecinţele anti-corupţiei este tocmai formularea idealului funcţionarului şi politicianului onest şi imparţial.   

Aşadar, studiind corupţia în dimensiunea ei istorică, nu putem obţine învăţăminte directe, nu putem găsi soluţii la problemele din prezent, dar putem obţine o înţelegere mai bună a acestui fenomen complex.

 



* Acest proiect este finanţat în cadrul programului de cercetare şi inovare Orizont 2020 al Uniunii Europene conform contractului de finanţare Marie Skłodowska-Curie nr. 898155.

[1] Mă refer aici la o credinţă larg răspândită, fără a nega continua modelare a informalităţii generată de încercările statului de a o controla.

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog