miercuri, 5 august 2015

Vanity Left. Privire 100% neaoşă. Pe bune - Edit Szegedi


În iulie 1986, spre sfârşitul convocării,[1] urma să se întâmple ceea ce se zvonea de mult timp şi de care ne era teamă: ofiţereasa ne-a anunţat că în după-masa zilei respective ne vom duce  obligatoriu la control ginecologic. Studentele erau revoltate, unele şi-au exprimat chiar refuzul de a se duce. Unele dintre noi, cele mai tinere şi lipsite de experienţă ne-am dus, nu din curiozitate, ci cu convingerea că odată şi odată tot vom începe să mergem la ginecolog. La ginecolog însă, surpriză: în loc să ne dăm chiloţii jos (sau să-i dezbrăcăm pe un picior), asistenta ne-a spus să ne ridicăm bluzele şi să ne scoatem sutienele, căci va fi o depistare a cancerului la sân. Ne-am aliniat deci în faţa unui medic mai în vârstă care ne palpa, terminând cu unele mai repede, la altele uitând să termine. După ce ne-am întors la cămin şi am anunţat triumfal că nu e control ginecologic, restul studentelor s-au îmbrăcat şi s-au dus la Policlinica studenţească. Ajunsă peste câteva zile acasă, la Braşov, i-am povestit mamei despre control. Mama, asistentă medicală la Maternitatea din Braşov, mi-a explicat că depistarea cancerului la sân se face altfel. De fapt, tot printr-un examen ginecologic trecusem şi noi: nu potenţialii noduli îl interesau pe medic, ci funcţionarea glandelor mamare, adică dacă producem lapte, mai precis dacă am născut de curând.
-          Sigur s-a găsit un nou-născut mort la gunoi şi voiau să ştie cine l-a născut, mi-a zis mama.
Jur pe toate culorile,[2] inclusiv pe non-culorile alb şi negru, că episodul povestit provine din viaţa mea şi nu dintr-un film al Noului Val.
            Atunci când unul dintre participanţii la Conferinţa Dincolo de Est şi Vest: Decolonizare Modernizării a remarcat că filmul Nicolae Ceauşescu: Autobiografie nu conţine referinţe la atitudinea anticolonialistă şi antiimperialistă a lui Ceauşescu, am vrut să-i spun că nu-mi amintesc să fi existat vreo referire la urmările Decretului 770 şi nici la persecuţia homosexualilor. Dar desigur, Decretul le afecta doar pe femeile din România şi, în comparaţie cu marile idealuri ale politicii externe ceauşiste, referirea la Decret ar fi o meschinărie fără seamăn, răuvoitoare şi un indiciu clar al autocolonizării mele, al supunerii mele faţă de privirea occidentală. Şi mi s-ar fi spus, probabil, că în 1966 avortul fusese interzis în mai toate ţările occidentale. Este drept, doar că prezervativul, steriletul sau orice altă modalitate de contracepţie nu deveniseră în niciuna dintre aceste ţări satanice duşmani ai poporului. Mai mult, nici celelalte ţări socialiste nu aleseseră asemenea metode de sporire a populaţiei.
            Oare feministele, care altminteri ţipă misoginism cu orice ocazie, m-ar fi atacat, dacă aş fi adus vorba despre decretul care a afectat viaţa fiecărei femei din România şi dacă aş fi spus, că mă doare în pipotă de anticolonialismul lui Ceauşescu, atâta timp cât a exploatat trupurile femeilor pentru o obsesie politică? Oare imperialismul şi colonialismul pe care l-a combătut în afara ţării, nu a fost practicat pe scară largă în ţară? Colonizarea de după 1989, reală dealtfel, nu este oare continuarea politicii “epocii de aur”cu alte mijloace, altă finalitate şi alţi beneficiari? Dar destul cu asemenea idei heterodoxe. Cine ştie, mă mai aleg cu o fathwa marxistă. Cu blestemele dreptei sunt obişnuită, e timpul să mă adaptez la stilul stângii.

            Nu am de gând să scriu o relatare despre conferinţa din acest an de la Telciu, în care s-o desfiinţez. Au fost câteva prezentări bune şi incitante şi au existat discuţii foarte aprinse. Au fost exemple de subversiune cu umor, de muncă serioasă de cercetare, de prezentări care nu ţin cont de niciun fel de corectitudine, fie ea de stânga sau de dreapta, întrebări puse fără complexe. Că prezentările cele mai bune nu proveneau de la cei mai vocali participanţi, este de înţeles. E greu să latri şi să gândeşti în acelaşi timp. Dacă folosesc verbul a lătra, atunci o fac cu intenţie: modul în care o parte a participanţilor a reacţionat la prezentările mai puţin convenţionale a fost cel puţin îngrijorător, mai ales că majoritatea participanţilor au fost tineri.  Dar mulţi s-au comportat ca şi când ar fi marii preoţi ai unei teocraţii fără Dumnezeu, împărăţia în care nu pot pătrunde decât cei care nu se abat de la puritatea Ideii şi a limbajului, inteligibil doar celor iniţiaţi. Lipsa de toleranţă faţă de cei care gândesc diferit, prin tratarea fiecărei diferenţe în gândire drept “deviere”, folosirea termenilor de specialitate ca şi când ar fi elemente ale unei mărturisiri de credinţă, ignoranţa crasă într-ale istoriei şi viziunea extrem de îngustă şi unilaterală au făcut ca anumite sesiuni să fie apăsătoare ca seminariile de Socialism Ştiinţific. Mai mult, la un moment dat am vrut să plec, deoarece mă simţeam batjocorită. Era ca şi când primii 23 de ani din viaţa mea ar fi fost declaraţi o ficţiune.
            Exact asta simţeam şi în toamna şi iarna lui 1993, când începusem stagiul ca bursieră DAAD la Tübingen. Dacă asta înseamnă privirea occidentală, atunci ştiu despre ce este vorba şi mai ştiu, că cei care condamnă cel mai vocal această privire, sunt cei mai colonizaţi. Ei sunt cei care au internalizat până la absorbţia totală perspectiva aceasta, condamnând eurocentrismul din perspectivă eurocentristă, folosindu-se de ideologii, limbaj, metode, tehnici, viziuni elaborate în Occident, expunându-şi ideile sau mai degrabă, reproducând gândurile şi obsesiile altora, evident, cum altfel, în engleză. Iar dacă, horribile dictu, trebuie să-şi expună ideile în română, folosesc un limbaj de plastic, plin de anglicisme sau de traduceri stâlciate.  Căci, detractorii – criticii sunt altfel, lipsiţi de fanatism – Occidentului s-au format, cel puţin parţial, în Occident, au beneficiat de burse europene, participă la programe internaţionale şi, dacă se poate, sunt „migranţi transnaţionali“, fac naveta obositoare între Est şi Vest. Şi, evident, nu se dezlipesc de laptopul ultimul răcnet, iar în pauze freacă smartphone-ul ca orice adolescent fiţos. Dacă ei nu ştiu din propria experienţă ce înseamnă a fi marginal, oprimat, refugiat, expus permanent privirii occidentale, atunci cine? Dar, dimensiunea ….[3] Occidentului trebuie recompensată cu ceva, căci nici măcar anticapitalismul cel mai simplist nu poate fi practicat cu burta goală.[4] De aceea, întrebarea cea mai bună a conferinţei – este o părere împărtăşită si de alţi participanţi – din timpul conferinţei a fost cea a unui student clujean privind “baza materială” a unei participante extrem de vocale.
            M-am dus la Telciu pentru a participa la o conferinţă despre decolonizarea modernizării în Europa de Est. De mult pledez pentru o “dezvrăjire” a Occidentului, începând chiar cu conceptul în sine. Mă opun monolingvismului anglofon şi cultului modernităţii. Sunt o adversară a viziunilor maniheiste. Recunosc, în anii ’90 am încercat să mă adaptez viziunilor simplificatoare şi din nevoia de a o rupe cu un trecut apăsător. Dar mi-am dat seama că nu mă convinge şi nu mă pot identifica cu această viziunea simplistă, numită neo-liberală (de fapt, interpretarea ei pinochetistă). Însă nu am niciun fel de afinitate cu ideologiile “contra” radicale, exact pentru că sunt la rândul lor simplificatoare şi, indiferent dacă sunt de dreapta sau de stânga, suferă de nostalgia unei societăţi omogene din toate punctele de vedere.
            Dacă Ion Coja ar fi intrat în sală, în timpul anumitor prezentări, după ce s-ar fi adaptat limbajului, s-ar fi simţit ca acasă. Iar despre protocronişti, ce să mai spun! Şi, pentru a mai învârti cuţitul în rană, nici măcar anticolonialismul nu şi-a putut păstra inocenţa în turbulentul secol XX: mişcările anticoloniale au fost instrumentalizate atât de Germania nazistă cât şi de Japonia în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Ori, dacă e vorba de a deconstrui, atunci ar trebui, zic eu din perspectiva mea naivă şi îngustă de istoric, să începem cu conceptele în sine. Faptul că Ceauşescu a fost anticolonialist şi antiimperialist nu spune, în sine, mare lucru. Nu doar pentru că şi Hitler s-a folosit de anticolonialism pentru a lovi în Aliaţi, ci pentru că prieteniile anticolonialiste şi antiimperialiste ale lui Ceauşescu erau cu persoane cât se poate de dubioase, unele dintre ele anticomunişti notori şi făcături ale Occidentului cel rău.
            Iar dacă tot veni vorba de colonialism şi Occident, atunci, poate, perspectiva “noastră” de colonizaţi ar trebui să ne permită o viziune mai largă şi nuanţată asupra trecutului şi prezentului, deoarece relaţia dintre modernitate, sclavie şi colonialism este mult prea complexă pentru a vorbi despre ea doar din perspectiva unui anti-occidentalism ieftin. Nu doar echivalarea iobăgiei cu sclavia – pentru care în 1987 m-ar fi zburat din examen cu surle şi trâmbiţe – este dovada unei ignoranţe revoltătoare, ci mai ales reducerea sclaviei la cea practicată de şi în Occident (Americile). Nu este vorba de o competiţie a ororilor – nu există nimic pe lumea asta care ar putea justifica sau legitima sclavia şi comerţul cu sclavi -, dar sclavia care a premers şi i-a supravieţuit celei occidentale, a fost cea arabo-musulmană, nu mai puţin brutală şi cu efecte cumplite pentru estul Africii. Istoria lui Tippu Tip (1837-1905), cel mai mare negustor şi stăpân de sclavi de pe coasta de est a Africii din secolul al XIX-lea, este revelatoare pentru imposibilitatea maniheismului în istorie: nepot de sclavi, a reuşit să pună pe picioare o afacere imensă bazată pe comerţul de sclavi precum şi pe plantaţii de cuişoare, pentru ca imperiul comercial pe care-l plănuia să cadă victimă colonialismului britanic, acesta din urmă justificându-şi expansiunea în Estul Africii exact prin combaterea sclaviei. Făptaşul a ajuns astfel victimă. Şi dacă tot rămânem obsedaţi de comerţul transatlantic de sclavi, atunci ascensiunea regatelor Ashanti (Ghana de azi) şi Dahomey (Benin) datorită comerţului cu sclavi şi căderea lor datorită colonialismului occidental, sunt revelatoare.
            Justificarea şi condamnarea comerţului cu sclavi ca şi a sclaviei în sec. al XVIII-lea proveneau din aceaşi cultură occidentală. Şi tot de origine şi cultură occidentală erau şi decolonizatorii din Americi – mulţi dintre ei stăpâni de sclavi şi, în cel mai bun caz, indiferenţi faţă de indigeni. Gânditorii şi liderii luptelor pentru decolonizare din secolul al XX-lea au fost de cultură europeană, pe care au asimilat-o sau au respins-o. Chiar şi atunci însă când făceau critica Occidentului, foloseau tot instrumentarul occidental. Şi, până la urmă, cine era mai decolonizator – Lumumba, cel îmbrăcat în haine europene, sau Mobutu, cel obsedat de authenticité?
            Pentru cei obsedaţi de revoluţie, fără să ştie ce implică de fapt revoluţia, ar fi util să-l citească pe Edmund Burke. Nu pentru a cunoaşte un alt punct de vedere – oricum, nu-i aşa, acesta nu poate fi decât malign, - ci pentru analogia revoluţie – colonizare. Pentru Burke, părintele fondator al conservatorismului, ceea ce făceau iacobinii în Franţa semăna cu comportamentul britanicilor în India. Revoluţia ca proces de colonizare – păi nu pretinde orice revoluţie că “schimbă mentalităţile”? Atunci care-i problema cu acest deziderat de după decembrie 1989? Aveau mentalităţile din epoca lui Ceauşescu chiar valoare de patrimoniu universal? Era societatea românească după 40 de ani o societate solidară şi egalitară? Sau abia după 1989 devenise vizibil, cât de fragmentată şi polarizată fusese  societatea românească de fapt? Şi da, au existat adolescenţi care erau informatori ai Securităţii. Da, existau elevi care să-şi denunţe profesorii sau chiar colegii. Scandalul Sorin Antohi de fapt de aici pornise. Şi da, erau femei care au preferat să moară, decât să spună cine le-a făcut chiuretajul. Şi erau medici care atunci, când chiuretajul eşua, le învinuiau pe asistente. Dacă moştenirea lui Ceauşescu ar fi fost chiar atât de sănătoasă, poate n-am fi căzut victimă colonizărilor de tot felul.
            Acum îmi dau seama, că articolul se tot învârte în jurul propriilor experienţe, răni şi dureri. Nu că n-aş avea amintiri frumoase din primii 23 de ani de viaţă. Copilăria mea braşoveană şi, din câte reuşesc să-mi aduc aminte, cea de la ţară,[5] era frumoasă, poate mai frumoasă decât cea a copiilor de azi.  Dar chiar şi copilăria mea a fost umbrită de efectele politicii: prima discuţie între adulţi, pe care o auzisem, a fost despre moarte, nu despre sex: o vecină murise în urma unui avort. În acest timp, Ceauşescu era curtat de Occident şi era eroul unei politici de pace, independenţă şi suveranitate naţională. Câte ceva din roadele relaţiilor internaţionale ale României ajungea şi pe la omul de rând. Dar de mică a trebuit să învăţ, ca mulţi alţii din generaţia mea, că existăm noi şi “străinii” – ei primesc tot ce-i mai bun, noi ne mulţumim cu resturile, dacă rămân. Adidaşi însemnau şi altceva decât pantofii sport, takamuri nu era o delicatesă japoneză, iar fraţii Petreuşi nu cântau, ci stăteau în pungă, aşteptând să fie gătiţi. Pot să vorbesc oare, având amintiri de acest gen, despre demnitate naţională în România lui Ceauşescu? Pot să iau în serios anticolonialismul şi antiimperialismul lui Ceauşescu pe care-l afirma cu orice ocazie? De ce i-aş lua în serios pe aceia care echivalează decolonizarea cu demonizarea Occidentului? Şi cum aş putea să-i iau în serios pe aceia care afirmă cu orice ocazie, că Occidentul n-a greşit, nu greşeşte şi nu va greşi niciodată?
           
           
           
           
           





[1] Convocarea era o perioadă de 20 zile care urma semestrului de vară al anilor I. şi III şi în care studentele participante la pregătirea militară (obligatorie pentru cele găsite apte de luptă) stăteau în centrul universitar în regim de garnizoană, urmând ca zilnic să desfăşurăm activităţi militare, mai puţin duminica. Localitatea nu putea fi părăsită decât cu acordul conducerii militare.
[2] În copilăria mea (anii ‘70), „Jur pe roşu” era forma cea mai înaltă de jurământ printre copii.
[3] Cititorul poate completa cu toţi termenii care-i vin în minte.
[4] Mă refer, evident, la stomac, nu la abdomen.
[5] Viaţa la ţară numai idilică nu era în anii ’60. De fapt, comisia care urma să facă propuneri pentru rezolvarea problemelor demografice – România cunoscuse o dramatică scădere a natalităţii în anii ’60 – a constatat că situaţia demografică se datorează în bună măsură diferenţelor imense dintre oraş şi sat şi a nivelului de trai foarte scăzut în mediul rural. 

Comentarii

Translate this blog