În
iulie 1986, spre sfârşitul convocării,[1] urma să se întâmple ceea
ce se zvonea de mult timp şi de care ne era teamă: ofiţereasa ne-a anunţat că
în după-masa zilei respective ne vom duce
obligatoriu la control ginecologic. Studentele erau revoltate, unele
şi-au exprimat chiar refuzul de a se duce. Unele dintre noi, cele mai tinere şi
lipsite de experienţă ne-am dus, nu din curiozitate, ci cu convingerea că odată
şi odată tot vom începe să mergem la ginecolog. La ginecolog însă, surpriză: în
loc să ne dăm chiloţii jos (sau să-i dezbrăcăm pe un picior), asistenta ne-a
spus să ne ridicăm bluzele şi să ne scoatem sutienele, căci va fi o depistare a
cancerului la sân. Ne-am aliniat deci în faţa unui medic mai în vârstă care ne
palpa, terminând cu unele mai repede, la altele uitând să termine. După ce
ne-am întors la cămin şi am anunţat triumfal că nu e control ginecologic,
restul studentelor s-au îmbrăcat şi s-au dus la Policlinica studenţească. Ajunsă peste câteva zile acasă, la Braşov, i-am
povestit mamei despre control. Mama, asistentă medicală la
Maternitatea din Braşov, mi-a explicat că depistarea cancerului la sân se face
altfel. De fapt, tot printr-un examen ginecologic trecusem şi noi: nu
potenţialii noduli îl interesau pe medic, ci funcţionarea glandelor mamare,
adică dacă producem lapte, mai precis dacă am născut de curând.
-
Sigur s-a găsit un nou-născut
mort la gunoi şi voiau să ştie cine l-a născut, mi-a zis mama.
Jur pe
toate culorile,[2]
inclusiv pe non-culorile alb şi negru, că episodul povestit provine din viaţa
mea şi nu dintr-un film al Noului Val.
Atunci când unul dintre
participanţii la Conferinţa Dincolo de
Est şi Vest: Decolonizare Modernizării
a remarcat că filmul Nicolae Ceauşescu:
Autobiografie nu conţine referinţe la atitudinea anticolonialistă şi
antiimperialistă a lui Ceauşescu, am vrut să-i spun că nu-mi amintesc să fi
existat vreo referire la urmările Decretului 770 şi nici la persecuţia
homosexualilor. Dar desigur, Decretul le afecta doar pe femeile din România şi,
în comparaţie cu marile idealuri ale politicii externe ceauşiste, referirea la
Decret ar fi o meschinărie fără seamăn, răuvoitoare şi un indiciu clar al
autocolonizării mele, al supunerii mele faţă de privirea occidentală. Şi mi
s-ar fi spus, probabil, că în 1966 avortul fusese interzis în mai toate ţările
occidentale. Este drept, doar că
prezervativul, steriletul sau orice altă modalitate de contracepţie nu
deveniseră în niciuna dintre aceste ţări satanice duşmani ai poporului. Mai
mult, nici celelalte ţări socialiste nu aleseseră asemenea metode de sporire a populaţiei.
Oare feministele, care altminteri
ţipă misoginism cu orice ocazie, m-ar fi atacat, dacă aş fi adus vorba despre
decretul care a afectat viaţa fiecărei femei din România şi dacă aş fi spus, că
mă doare în pipotă de anticolonialismul lui Ceauşescu, atâta timp cât a
exploatat trupurile femeilor pentru o obsesie politică? Oare imperialismul şi
colonialismul pe care l-a combătut în afara ţării, nu a fost practicat pe scară
largă în ţară? Colonizarea de după 1989, reală dealtfel, nu este oare
continuarea politicii “epocii de aur”cu alte mijloace, altă finalitate şi alţi beneficiari?
Dar destul cu asemenea idei heterodoxe. Cine ştie, mă mai aleg cu o fathwa
marxistă. Cu blestemele dreptei sunt obişnuită, e timpul să mă adaptez la
stilul stângii.
Nu am de gând să scriu o relatare
despre conferinţa din acest an de la Telciu, în care s-o desfiinţez. Au fost
câteva prezentări bune şi incitante şi au existat discuţii foarte aprinse. Au
fost exemple de subversiune cu umor, de muncă serioasă de cercetare, de
prezentări care nu ţin cont de niciun fel de corectitudine, fie ea de stânga
sau de dreapta, întrebări puse fără complexe. Că prezentările cele mai bune nu
proveneau de la cei mai vocali participanţi, este de înţeles. E greu să latri
şi să gândeşti în acelaşi timp. Dacă folosesc verbul a lătra, atunci o fac cu intenţie: modul în care o parte a
participanţilor a reacţionat la prezentările mai puţin convenţionale a fost cel
puţin îngrijorător, mai ales că majoritatea participanţilor au fost
tineri. Dar mulţi s-au comportat ca şi
când ar fi marii preoţi ai unei teocraţii fără Dumnezeu, împărăţia în care nu
pot pătrunde decât cei care nu se abat de la puritatea Ideii şi a limbajului, inteligibil
doar celor iniţiaţi. Lipsa de toleranţă faţă de cei care gândesc diferit, prin
tratarea fiecărei diferenţe în gândire drept “deviere”, folosirea termenilor de
specialitate ca şi când ar fi elemente ale unei mărturisiri de credinţă,
ignoranţa crasă într-ale istoriei şi viziunea extrem de îngustă şi unilaterală
au făcut ca anumite sesiuni să fie apăsătoare ca seminariile de Socialism
Ştiinţific. Mai mult, la un moment dat am vrut să plec, deoarece mă simţeam
batjocorită. Era ca şi când primii 23 de ani din viaţa mea ar fi fost declaraţi
o ficţiune.
Exact asta simţeam şi în toamna şi
iarna lui 1993, când începusem stagiul ca bursieră DAAD la Tübingen. Dacă asta
înseamnă privirea occidentală, atunci ştiu despre ce este vorba şi mai ştiu, că
cei care condamnă cel mai vocal această privire, sunt cei mai colonizaţi. Ei
sunt cei care au internalizat până la absorbţia totală perspectiva aceasta,
condamnând eurocentrismul din perspectivă eurocentristă, folosindu-se de
ideologii, limbaj, metode, tehnici, viziuni elaborate în Occident, expunându-şi
ideile sau mai degrabă, reproducând gândurile şi obsesiile altora, evident, cum
altfel, în engleză. Iar dacă, horribile dictu, trebuie să-şi expună ideile în
română, folosesc un limbaj de plastic, plin de anglicisme sau de traduceri
stâlciate. Căci, detractorii – criticii
sunt altfel, lipsiţi de fanatism – Occidentului s-au format, cel puţin parţial,
în Occident, au beneficiat de burse europene, participă la programe
internaţionale şi, dacă se poate, sunt „migranţi transnaţionali“, fac naveta
obositoare între Est şi Vest. Şi, evident, nu se dezlipesc de laptopul ultimul
răcnet, iar în pauze freacă smartphone-ul ca orice adolescent fiţos. Dacă ei nu
ştiu din propria experienţă ce înseamnă a fi marginal, oprimat, refugiat, expus
permanent privirii occidentale, atunci cine? Dar, dimensiunea ….[3] Occidentului trebuie
recompensată cu ceva, căci nici măcar anticapitalismul cel mai simplist nu
poate fi practicat cu burta goală.[4] De aceea, întrebarea cea
mai bună a conferinţei – este o părere împărtăşită si de alţi participanţi –
din timpul conferinţei a fost cea a unui student clujean privind “baza
materială” a unei participante extrem de vocale.
M-am dus la Telciu pentru a
participa la o conferinţă despre decolonizarea modernizării în Europa de Est.
De mult pledez pentru o “dezvrăjire” a Occidentului, începând chiar cu
conceptul în sine. Mă opun monolingvismului anglofon şi cultului modernităţii.
Sunt o adversară a viziunilor maniheiste. Recunosc, în anii ’90 am încercat să
mă adaptez viziunilor simplificatoare şi din nevoia de a o rupe cu un trecut
apăsător. Dar mi-am dat seama că nu mă convinge şi nu mă pot identifica cu această
viziunea simplistă, numită neo-liberală (de fapt, interpretarea ei pinochetistă).
Însă nu am niciun fel de afinitate cu ideologiile “contra” radicale, exact
pentru că sunt la rândul lor simplificatoare şi, indiferent dacă sunt de
dreapta sau de stânga, suferă de nostalgia unei societăţi omogene din toate
punctele de vedere.
Dacă Ion Coja ar fi intrat în sală, în
timpul anumitor prezentări, după ce s-ar fi adaptat limbajului, s-ar fi simţit
ca acasă. Iar despre protocronişti, ce să mai spun! Şi, pentru a mai învârti
cuţitul în rană, nici măcar anticolonialismul nu şi-a putut păstra inocenţa în
turbulentul secol XX: mişcările anticoloniale au fost instrumentalizate atât de
Germania nazistă cât şi de Japonia în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
Ori, dacă e vorba de a deconstrui, atunci ar trebui, zic eu din perspectiva mea
naivă şi îngustă de istoric, să începem cu conceptele în sine. Faptul că
Ceauşescu a fost anticolonialist şi antiimperialist nu spune, în sine, mare
lucru. Nu doar pentru că şi Hitler s-a folosit de anticolonialism pentru a lovi
în Aliaţi, ci pentru că prieteniile anticolonialiste şi antiimperialiste ale
lui Ceauşescu erau cu persoane cât se poate de dubioase, unele dintre ele
anticomunişti notori şi făcături ale Occidentului cel rău.
Iar dacă tot veni vorba de
colonialism şi Occident, atunci, poate, perspectiva “noastră” de colonizaţi ar
trebui să ne permită o viziune mai largă şi nuanţată asupra trecutului şi
prezentului, deoarece relaţia dintre modernitate, sclavie şi colonialism este
mult prea complexă pentru a vorbi despre ea doar din perspectiva unui
anti-occidentalism ieftin. Nu doar echivalarea iobăgiei cu sclavia – pentru
care în 1987 m-ar fi zburat din examen cu surle şi trâmbiţe – este dovada unei
ignoranţe revoltătoare, ci mai ales reducerea sclaviei la cea practicată de şi
în Occident (Americile). Nu este vorba de o competiţie a ororilor – nu există
nimic pe lumea asta care ar putea justifica sau legitima sclavia şi comerţul cu
sclavi -, dar sclavia care a premers şi i-a supravieţuit celei occidentale, a
fost cea arabo-musulmană, nu mai puţin brutală şi cu efecte cumplite pentru
estul Africii. Istoria lui Tippu Tip (1837-1905), cel mai mare negustor şi
stăpân de sclavi de pe coasta de est a Africii din secolul al XIX-lea, este
revelatoare pentru imposibilitatea maniheismului în istorie: nepot de sclavi, a
reuşit să pună pe picioare o afacere imensă bazată pe comerţul de sclavi precum
şi pe plantaţii de cuişoare, pentru ca imperiul comercial pe care-l plănuia să
cadă victimă colonialismului britanic, acesta din urmă justificându-şi
expansiunea în Estul Africii exact prin combaterea sclaviei. Făptaşul a ajuns astfel
victimă. Şi dacă tot rămânem obsedaţi de comerţul transatlantic de sclavi,
atunci ascensiunea regatelor Ashanti (Ghana de azi) şi Dahomey (Benin) datorită
comerţului cu sclavi şi căderea lor datorită colonialismului occidental, sunt
revelatoare.
Justificarea şi condamnarea
comerţului cu sclavi ca şi a sclaviei în sec. al XVIII-lea proveneau din aceaşi
cultură occidentală. Şi tot de origine şi cultură occidentală erau şi
decolonizatorii din Americi – mulţi dintre ei stăpâni de sclavi şi, în cel mai
bun caz, indiferenţi faţă de indigeni. Gânditorii şi liderii luptelor pentru
decolonizare din secolul al XX-lea au fost de cultură europeană, pe care au
asimilat-o sau au respins-o. Chiar şi atunci însă când făceau critica
Occidentului, foloseau tot instrumentarul occidental. Şi, până la urmă, cine
era mai decolonizator – Lumumba, cel îmbrăcat în haine europene, sau Mobutu,
cel obsedat de authenticité?
Pentru cei obsedaţi de revoluţie,
fără să ştie ce implică de fapt revoluţia, ar fi util să-l citească pe Edmund
Burke. Nu pentru a cunoaşte un alt punct de vedere – oricum, nu-i aşa, acesta
nu poate fi decât malign, - ci pentru analogia revoluţie – colonizare. Pentru
Burke, părintele fondator al conservatorismului, ceea ce făceau iacobinii în
Franţa semăna cu comportamentul britanicilor în India. Revoluţia ca proces de
colonizare – păi nu pretinde orice revoluţie că “schimbă mentalităţile”? Atunci
care-i problema cu acest deziderat de după decembrie 1989? Aveau mentalităţile
din epoca lui Ceauşescu chiar valoare de patrimoniu universal? Era societatea
românească după 40 de ani o societate solidară şi egalitară? Sau abia după 1989
devenise vizibil, cât de fragmentată şi polarizată fusese societatea românească de fapt? Şi da, au
existat adolescenţi care erau informatori ai Securităţii. Da, existau elevi
care să-şi denunţe profesorii sau chiar colegii. Scandalul Sorin Antohi de fapt
de aici pornise. Şi da, erau femei care au preferat să moară, decât să spună
cine le-a făcut chiuretajul. Şi erau medici care atunci, când chiuretajul eşua,
le învinuiau pe asistente. Dacă moştenirea lui Ceauşescu ar fi fost chiar atât
de sănătoasă, poate n-am fi căzut victimă colonizărilor de tot felul.
Acum îmi dau seama, că articolul se
tot învârte în jurul propriilor experienţe, răni şi dureri. Nu că n-aş avea
amintiri frumoase din primii 23 de ani de viaţă. Copilăria mea braşoveană şi,
din câte reuşesc să-mi aduc aminte, cea de la ţară,[5] era frumoasă, poate mai
frumoasă decât cea a copiilor de azi. Dar
chiar şi copilăria mea a fost umbrită de efectele politicii: prima discuţie
între adulţi, pe care o auzisem, a fost despre moarte, nu despre sex: o vecină
murise în urma unui avort. În acest timp, Ceauşescu era curtat de Occident şi era
eroul unei politici de pace, independenţă şi suveranitate naţională. Câte ceva
din roadele relaţiilor internaţionale ale României ajungea şi pe la omul de
rând. Dar de mică a trebuit să învăţ, ca mulţi alţii din generaţia mea, că
existăm noi şi “străinii” – ei primesc tot ce-i mai bun, noi ne mulţumim cu
resturile, dacă rămân. Adidaşi însemnau şi altceva decât pantofii sport, takamuri
nu era o delicatesă japoneză, iar fraţii Petreuşi nu cântau, ci stăteau în
pungă, aşteptând să fie gătiţi. Pot să vorbesc oare, având amintiri de acest
gen, despre demnitate naţională în România lui Ceauşescu? Pot să iau în serios
anticolonialismul şi antiimperialismul lui Ceauşescu pe care-l afirma cu orice
ocazie? De ce i-aş lua în serios pe aceia care echivalează decolonizarea cu
demonizarea Occidentului? Şi cum aş putea să-i iau în serios pe aceia care
afirmă cu orice ocazie, că Occidentul n-a greşit, nu greşeşte şi nu va greşi
niciodată?
[1] Convocarea era o perioadă de 20 zile care urma
semestrului de vară al anilor I. şi III şi în care studentele participante la
pregătirea militară (obligatorie pentru cele găsite apte de luptă) stăteau în
centrul universitar în regim de garnizoană, urmând ca zilnic să desfăşurăm
activităţi militare, mai puţin duminica. Localitatea nu putea fi părăsită decât
cu acordul conducerii militare.
[5] Viaţa la ţară numai idilică nu era în anii ’60. De
fapt, comisia care urma să facă propuneri pentru rezolvarea problemelor
demografice – România cunoscuse o dramatică scădere a natalităţii în anii ’60 –
a constatat că situaţia demografică se datorează în bună măsură diferenţelor
imense dintre oraş şi sat şi a nivelului de trai foarte scăzut în mediul rural.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu