Treceți la conținutul principal

Chestiunea oierească

autor: Ion Barbu

Ieri a fost luat cu asalt Parlamentul de către oierii veniți la București pentru a protesta împotriva Legii Vânătorii și a protejării fondului cinegetic, care deși este în vigoare din 2006 abia în acest an a început să stîrnească mânie și discuții. Protestul și cauzele acestuia au generat o serie de descrieri și poziționări pro și contra prin care se pot desluși, inevitabil, simplificări, reducții și instrumentări menite să sprijine agendele diferitelor grupuri de interese sau pur și simplu obsesiile și simpatiile celor angrenați în discuții. Unii au folosit asaltul ciobănesc pentru a mai da o bâtă Parlamentului și așa destul de compromis și te îmbotnițat și mai ales pentru a ocoli orice discuție despre croirea unui buget menit să consolideze un stat tot mai polițienesc, cu robinetul de bani publici slobod pentru servicii secrete, armată și poliție, în detrimentul educației și sănătății. Alții au dat-o cu ciobănimea ca simptom și/sau cauză a înapoierii societății românești, cu necesitatea modernizării agriculturii autohtone și renunțării la acest model arhaic, nerentabil și periculos. Evident că dincolo de narativele euforice sau peiorative, de intransigența pozițiilor susținute, pot fi găsite argumente valide în ambele tabere, însă problema modului absurd de legiferare și reglementare rămâne în picioare. Cine fixează standardele și în funcție de ce criterii? Pe cine susțin/favorizează într-o astfel de chestiune? Cu cine trebuie purtate consultări pentru a ajunge la o versiune cât mai funcțională a legii? Oierii sunt prea proști ca să fie consultați când vine vorba de reglementări care-i vizează direct?
      În avalanșa de scrieri și poziționări față de această problemă am remarcat articolul publicat de Mihai Buciuman pe Rezistența Urbană, prin care aduce informații extrem de utile despre efectele pășunatului excesiv și mizele acestei legi, precum și o binevenită temperare a elanului elogiator față de ”rezistența oierească”. Însă, poate și pentru a contrabalansa euforia și elanul susținătorilor cauzei oierești, oricît ar fi vrut să fie de echilibrat și obiectiv, materialul în cauză m-a făcut să ridic cîteva obiecții:


1. A vorbi de oieri ca fiind ”oameni care se scaldă în bani” și de cât de bine o duc oamenii care se implică în oierit îmi pare o reducție cel puțin la fel de simplistă ca și narativele exaltate despre eroismul și puritatea oierilor. Sau ca și narativa demonizatoare despre lobbyștii cauzei vânătorești. E clar că există posesori de turme foarte înstăriți, care produc milioane și nu plătesc taxe, dar există (încă) un număr semnificativ de oieri mijlocași, cu turme de câteva sute de oi, al căror trai nu este deloc ușor și idilic, oricîți bani ar scoate din asta. A pune accentul doar pe interesele marilor proprietari de oi, ocolind efectele pe care această lege strâmbă (oricât de bine intenționată și justă ar fi) le are și asupra sutelor de oieri care produc doar mii de lei, nu de euro, este cel puțin tendențios, oricîtă îngrijorare (îndreptățită) ar fi pentru mediu și pentru plimbatul pe munte.
2. Analogia cu patronii firmelor de țigări pare menită să discrediteze orice nemulțumire a oierilor protestari și să-i descrie doar ca niște afaceriști preocupați de banul gros și facil obținut. În primul rînd pentru că e vorba, totuși, de mîncare și, pe de altă parte, costurile unor astfel de reglementări n-ar afecta doar profitul proprietarului de oi, ci și prețul brânzei, riscînd ca accesul la o brînză țărănească să devină un lux. Tendința transformării produselor ciobănești într-o delicatesă accesibilă doar cunoscătorilor și celor potenți financiar oricum există, însă, cel puțin în mediul rural, foarte mulți oameni au posibilitatea să cumpere produsele consătenilor lor la prețuri adeseori semnificativ mai mici decît în piețele urbane sau în galantarele supermarket-urilor.
3. Sunt de acord că e nevoie de măsuri pentru a ține în frâu problema înmulțirii cânilor și a atacurilor asupra animalelor sălbatice și/sau turiștilor, dar cred că prin castrare și cipare se rezolvă mai multe decât prin restricții operate de birocrați cam rupți de realitatea din teren și prin amendarea oierilor. Un punct de vedere informat găsiți aici. Pe de altă parte, o atenție ar trebui acordată cazurilor în care câini fără stăpân din mediul urban sunt culeși de către firme contractate să rezolve problema câinilor vagabonzi și în loc de castrare sau eutanasiere (uneori după castrare și cipare) sunt abandonați printre sate la sute de kilometrii distanță. (vezi aici)
4. Atît în cazul efectelor pășunatului excesiv, cît și al numărului de cîini, cred că o analiză lucidă asupra problemei trebuie să facă o distincție clară între marii și micii oieri, cei de la șes care colindă tot anul spre și de la munte (transhumanța), cei de la deal care urcă în munte spre a coborî toamna și cei care au o rezidență ”permanentă” (cum e cazul oierilor din jurul Clujului, de exemplu) într-o anumită arie. Luatul la grămadă, oricît ar fi de blindat cu statistici, nu face decît să îngroape problema și să ascundă nuanțele.
5. Cel puțin în zonele de deal și munte majoritatea oierilor nu-și scot la pășunat oile iarna (că nu prea au unde) după ce le coboară la vatră, ci le furajează pe cheltuieli proprii. Așa că-mi pare tendențios să se generalizeze gratuitatea furajatului doar pentru a arăta cât de hămesiți sunt oierii. Și oricum, acele proprietăți ale statului, care ajută la hrănirea GRATIS a turmelor, sunt proprietăți publice, în teorie și ale celor care le folosesc, fie pentru pășunat, fie pentru plimbat sau vînat, așa că nu văd de ce-ar fi gratuitatea un bai așa de mare. Cei care trăiesc din turism nu valorifică în moduri specifice această gratuitate? Pe de altă parte, cred că o mare problemă legată de pășunatul excesiv în anumite arii se leagă și de faptul că proprietatea privată este în plină expansiune, limitînd tot mai mult ariile care pot fi folosite gratuit spre pășunare și, implicit, suprasolicitîndu-le. 
6. Și legat de argumentul că ”nu e nimic TRADIȚIONAL în a pășuna iarna. Tradițional este ca iarna să coboare la șes și să hrănească oile cu rezerve de furaj uscat pînă primăvara”, ”tradițional” este ca oierul să-și hrănească oile cum poate, în funcție de zona unde locuiește și unde se retrage peste iarnă cu oile. N-am auzit ca ciobanii să rămână peste iarnă în munte, pentru a pășuna cu habotnicie orice urmă de verdeață, în schimb știu că un număr semnificativ de oieri (nu din categoria Becali, e drept) cumpără furaje sau își crează propriile rezerve. Badea Aurel, baciul bonțidean ce pășunează cîmpurile dintre Bonțida, Jucu și Sic care încă n-au fost cumpărate/concesionate de investitorii italieni și americani, a investit chiar în infrastructură  (tractor și alte scule de profil) pentru a-și ușura munca cu pregătirea fânului pentru iarnă. Pășunatul ăla care devorează primele firicele de verdeață, cel puțin în cazul oierilor de deal și munte, are loc primăvara devreme înainte de urcarea în munte, vorba aia, ”când dă colțu'”. Dar după ce pleacă turmele, iarba se regenerează până la vremea de coasă. Pe de altă parte, la cît a scăzut numărul de vite în satele de deal și munte, rămân dealurile necosite și imașurile aproape goale. Or fi zone de șes și deal cu ierni mai blînde unde turmele rad tot ce prind în timpul ierni, dar această problemă nu cred că poate fi generalizată și rezolvată printr-o reglementare/interdicție universală.
7. Cîteva întrebări în loc de concluzii:  E mai nociv pășunatul decît culturile agricole la scară industrială, monoculturile sau cum de cele din urmă sunt văzute de către mulți dintre specialiștii instituțiilor publice (și private) ca necesare, rentabile, modelul de urmat etc.? Turmele care ciugulesc toamna tîrziu (uneori și iarna) resturi ale unor culturi agricole (uneori intenționat neculese pentru că în anul ăla s-au dovedit nerentabile), cel puțin în unele cazuri, nu au cumva rostul de a ameliora pierderile suferite de către fermier  și de a îngrășa ogorul? Cum facem cu brânza eco/bio atît de îndrăgită și căutată dacă reglementările vor face ca numai marii proprietari de oi să-și permită să suporte costurile? Și, oare, turismul montan în creștere, investițiile în infrastructura menită să faciliteze accesul și să sporească confortul celor interesați să se distreze/relaxeze prin creierul munților, nu afectează fondul cinegetic? 
 Că tot se discută problema oieritului și necesitatea unor reglementări în acest domeniu, aș fi interesat să văd mai multă preocupare din partea autorităților abilitate ale statului față de cazurile copiilor folosiți la muncile de acest gen (la Telciu li se zice ”slugi” și își încep cariera de pe la 10-12 ani, fiind recrutați de regulă din sânul familiilor foarte sărace) sau față de cazurile oierilor care primesc subvenție pentru a amenaja saivane, adăposturi montane, poteci, trasee etc., dar nu fac mai nimic din cele asumate.


Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii