Treceți la conținutul principal

Societatea civilă la stadiul de 'gloată' – reflecţii thompsoniene pe marginea protestelor #colectiv



   Ştiu, sună denigrator şi grosolan, dar societatea civilă care a ieşit în număr mare în stradă, în urma tragediei de la Colectiv, formează în cel mai bun caz o 'gloată'. Trecând totuşi peste nuanţele peiorative ale termenului, haideţi să vedem şi care sunt realităţile sociale din spatele mult dispreţuitei etichete. Şi cine să ne spună mai bine care sunt acestea dacă nu omul care a studiat 'gloata', a îndrăgit-o, şi a şi văzut-o transformându-se în altceva mai bun, lăsându-ne şi povestea ei, în variantă regională britanică, sub forma unei monumentale monografii, cu adecvatul titlu The Making of the English Working Class. Edward P. Thompson, căci despre el este vorba, defineşte 'gloata' (întotdeauna cu ghilimele), ca aceea „majoritate mai puţin articulată, a cărei conştiinţă ar putea fi descrisă ca fiind, la această dată, «sub-politică» - compusă din superstiţie sau indiferenţă religioasă, prejudecată şi patriotism.”1 E adevărat, „această dată” este, în lucrarea lui Thompson, sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi aş continua să jignesc protestatarii de astăzi, dacă aş insista că nu sunt mari diferenţe între ei şi comunităţile de ţesători şi artizani de care se ocupă istoricul britanic. Însă dacă ar fi să calific cumva atitudinea lor din aceste zile, «sub-politic» ar fi poate cel mai potrivit adjectiv.
    Ce vedem astăzi în stradă nu este decât 'gloata' justificat furioasă, strigând sus şi tare că nu se mai poate, cerând demisia în masă a clasei politice, sub impactul emoţional al tragediei întâmplate în clubul Colectiv. Însă dincolo de răbufnirea îndreptăţită nu se află nicio revendicare care să producă, cu adevărat, acea schimbare, şi asta nu pentru că colegul tău de protest, la care te uiţi chiorâş, nu sare, deşi îl îndeamnă sloganul. Nu, nicio schimbare nu se va produce pentru că aceste proteste nu ating cu nimic 'sistemul', ba mai mult, nici măcar nu-l evaluează corect. Cel mult, asemenea atitudini «sub-politice», precum cele de astăzi, se raportează la ceea ce acelaşi E. P. Thompson denumeşte „economie morală”2. Economia morală i-a scos adesea din mizerie pe locuitorii Angliei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în baza ei, 'gloatele', nemulţumite de specula comercianţilor, rechiziţionând produsele de pe piaţă şi vânzându-le populaţiei la preţul moralmente corect al acestora. Asumându-mi poate puţin prea multă libertate de limbaj, şi adaptând conceptul lui Thompson, spun că ceea ce caracterizează revendicările protestatarilor din stradă este o 'economie politică morală'. Se cere o viaţă politică moralmente corectă, din care să fie eliminată complet corupţia, însă nu se merge la baza relaţiilor producătoare de corupţie. Ca şi revoltele dictate de economia morală, protestele dictate de 'economia politică morală' pot avea, şi au, efecte imediate (demisia guvernului Ponta), doar că acestea sunt de scurtă durată şi irelevante în ceea ce priveşte condiţia materială şi socială a contestatarilor. Asemenea 'gloatelor' lui Thompson, care se întorc periodic în pieţe ca să regleze preţurile stabilite de speculanţii veroşi ai zilei, 'gloatele' protestatare se întorc periodic în pieţele publice ca să ceară eradicarea corupţiei şi demisia politicienilor veroşi ai prezentului. Iar, tot aşa cum muncitorului din vremurile Revoluţiei Industriale, obţinerea unui preţ al pâinii moralmente corect nu-i aducea un program de lucru uman şi un salariu de trai, nici corporatistului de astăzi, rezolvarea problemei corupţiei nu i-ar aduce... un program de lucru uman şi un salariu de trai. Practic, ceea ce semnalizează asemenea proteste este că s-a umplut paharul, însă nu şi că ar fi ceva în neregulă cu paharul cu pricina.
    Să nu fim totuşi prăpăstioşi şi determinişti. 'Gloata' nu este o organizaţie socială imobilă şi impermeabilă, cu tot tradiţionalismul conştiinţei sale politice, căci Thompson o surprinde adesea în tranziţia ei către statutul de „colectivitate Radicală conştientă de sine” (the self-conscious Radical crowd). Cred că şi 'gloata' de la noi are şansa devenirii, în ciuda tradiţiei protestatare nouăzeciste în care pare închistată. Culmea, protestul, când este într-adevăr anti-sistem, poate acţiona câteodată ca un catalizator al acestei tranziţii. Roşia Montană şi Pungeşti au avut această calitate, eu însumi (şi alţii pentru care girez) fiind un produs civic al acestor manifestaţii, făcând paşi timizi, de atunci încoace, din 'gloată' către tabăra radicală. Astăzi însă, nimic nu mai sună atât de anti-sistem ca „Nu corporaţia face legislaţia!” şi nimic nu mai pare anti-sistem la protestele de acum când presa, indiferent de culoare, acoperă pe larg evenimentele (Vă mai amintiţi de „Să vină presa...”?), iar jandarmii apar casual, fără echipamentul de asalt. Însă dacă am striga acum cu toţii şi „Profitul ucide!”, alături de populara şi justificata lozincă „Corupţia ucide!”, lesa s-ar strânge la loc la gâtul media, iar jandarmii s-ar antifona numaidecât în cauciuc şi plexiglas.
    Protestele, deşi pot acţiona ca vehicule ale radicalizării, nu sunt totuşi instrumentul cel mai potrivit pentru o asemenea treabă. Ştim că aceleaşi proteste de sub egida Uniţi Salvăm au lăsat mai mulţi participanţi în rândul majorităţii «sub-politice» slab articulate, decât în „colectivitatea Radicală”. Dacă vrem ca societatea civilă să depăşească stadiul de 'gloată', trebuie să ne dăm mai mult silinţa, nu în pieţele publice (sau nu încă), cu pancarde şi slogane, ci mai la firul ierbii. Edward Thompson ni-i arată pe artizanii şi muncitorii săi adunându-se în casa vreunuia mai articulat, discutând, recenta atunci, Revoluţie Franceză, făcând lecturi publice din Thomas Paine, organizându-se în societăţi de corespondenţă, în sindicate, de multe ori ilegale, concepând şi redactând petiţii, şi abia apoi trecând la acţiunea politică propriu-zisă. Este nevoie de acelaşi lucru şi în România de astăzi, iar sarcina cade în mânile stângii, zic eu, bine articulate, dar absentă din vieţile oamenilor. Îmi fac auto-critica (în buna tradiţie) şi zic că ar trebui să părăsim confortul biroului şi bibliotecilor şi să batem poteca mobilizării 'gloatei', în vederea atingerii propriilor sale interese. Energiile exsită, după cum se vede zilele astea, trebuie însă harnaşate la un proiect politic cu adevărat reprezentativ, care să lase în urmă atitudinile sub-politice şi emoţionale ale momentului, şi să scoată la suprafaţă, s-o spunem pe şleau, acea conştiinţă de clasă care a lipsit maselor în ultima vreme. The working class, spune Thompson într-un foarte faimos citat, made itself as much as it was made. Ea pare să pună umărul, noi?
1Edward P. Thompson, The Making of the English Working Class, Vintage Books, New York,1966, p. 55.
2Vezi pe larg la Ibidem, pp. 63-68.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii