joi, 16 iulie 2015

Experții de la periferie. Din nou despre imaginarul politic al românilor



     Se poate spune că volumul din 1852 de Poezii poporale ale lui Vasile Alecsandri a fost un adevărat best seller la vremea respectivă. Sau cel puțin așa putem fi tentați a crede dacă ne gândim că folcloriștii generațiilor următoare au avut surpriza (neplăcută presupun) de a asculta baladele bardului de la Mircești reproduse cu fidelitate de către țăranii de la care ei așteptau variante inedite, și nu pe cele „îndreptate” de către Alecsandri. Mai târziu, odată cu apariția patefonului și a radioului, etnomuzicologii s-au lovit și ei de probleme similare: nu de puține ori, țăranii cărora li se cerea să cânte melodiile pe care ei le îndrăgeau cel mai mult, cele mai apropiate de inima lor, reproduceau cu încredere una dintre romanțele ce fuseseră celebre în vremea tinereții lor (unii chiar păstrau acest gen de melodie pentru final, ca o pièce de résistance, pentru a-l impresiona pe cel ce efectua culegerea).

     Introducerea de mai sus poate părea gratuită, deoarece nu despre culegerile de folclor, fie el literar sau muzical, vreau să vorbesc în continuare, dar e un bun exemplu pentru ideea pe care vreau s-o discut în contiunuare: cum cunoașterea elitelor referitoare la clasele populare (sau, la fel de bine, cunoașterea pe care țările „civilizate” o proiectează asupra celor pre-moderne) este însușită și interiorizată de către acestea din urmă, care ajung să rămână astfel circumscrise unui spațiu dinainte stabilit de către cei ce dețin puterea. Demersul meu e de fapt o nouă tentativă (pe prima o găsiți aici) de a (-mi) explica reacția unei bune părți a populației și a majorității ziariștilor, politicienilor și a „intelectualilor” la recentele evenimente care au adâncit și mai mult criza în care Grecia se zbate deja de câțiva ani. Revin asupra acestui subiect deoarece, dincolo de deontologia jurnalistică sau de probitatea intelectuală care au fost călcate consecvent în picioare în media românească (între care 22 și Hotnews reprezintă, probabil, nivelul cel mai de jos la care se poate ajunge, unde publicistica, eseul, sau orice alt gen, au fost înlocuite cu denunțul și invectiva), ocările „elitei” noastre la adresa guvernului Tsipras au, din păcate, consecințe profunde (și nefaste în același timp) în imaginarul politic al românilor.

     Curiozitatea mi-a fost trezită de repeziciunea și conștiinciozitatea cu care media românească și corifeii săi au preluat, fără cea mai mică urmă de reflecție critică, argumentele creditorilor (Troika) și s-au grăbit să le perpetueze și chiar să mai pună și ceva de la ei, să le simplifice și să le radicalizeze așadar (pentru a nu fi nedrept, trebuie să recunosc că au fost și personaje – Cristian Pârvulescu într-o dimineață la RFI, dacă bine-mi aduc aminte - mai moderate, care au fost dispuse să privească problema din mai multe unghiuri, dar acestea, după cunoștințele mele, au fost puține). Asta în timp ce publicații străine respectabile, și fără vreo înclinație spre stânga, sunt dispuse să ofere un tablou mult mai nuanțat, care însă nu apucă să răzbată până la noi. Intelectuali și jurnaliști de la noi se simt deopotrivă datori să salveze Europa din derivă (asistențială, socială, socialistă, etc.) și pentru asta se prezintă drept încarnarea „principiilor” sale, fiind mai catolici decât Papa (care e oricum un comunist), mai neoliberali decât Friedman și mai părtinitori decât colegii lor din Vest. Este explicabilă degradarea reperelor culturale ale țăranilor peste care se rostogolea nerăbdătoare modernizarea la începutul secolului trecut, dar care ar fi explicația pentru mimetismul ignorant și rău voitor a formatorilor de opinie de la noi? Răspunsul simplu și scurt ar fi slugărnicia interesată care, nu-i așa?, l-a caracterizat pe român dintotdeauna. Însă acest nivel al explicației nu ne poate spune prea multe, pentru că resorturile slugărniciei noastre sunt mult mai profunde decât cele sugerate de o superficială psihologie populară și au de-a face (cred) și cu relațiile de putere în care s-a cristalizat viața politică a României moderne.

     Primele scăpărări ale conștiinței noastre naționale s-au datorat contactelor pe care elita noastră le-a avut-o cu Occidentul, iar în constituirea idealului național românii au avut ca model tot pe vecinii de la vest, fie ei francezi sau germani. Însă, în afara diferitelor teorii ale națiunii pe care le-a asimilat, intelighenția română a luat contact și cu un anumit tip de cunoaștere, deja format la momentul în care pașoptiștii noștri își făceau studiile la Paris, care reunea experiențele întâlnirii Occidentului cu Celălalt, fie el amerindian, chinez, african sau persan. Prin călătorii, negoț, misiuni diplomatice sau de evanghelizare, țările civilizate ale Europei produseseră deja un corpus consistent de informații referitoare la culturile extra-europene, consistent dar, în același timp, unidirecțional. Această grilă europo-centrică de cunoaștere, ranforsată și de diferite filosofii ale istoriei (de la Vico la Hegel), a fost aplicată cu consecvență de un Occident expansionist în care se consolidau diferite imperii coloniale. Cunoașterea Celuilalt a mers mână în mână cu expansiunea piețelor comerciale și a sferelor de influență politică a acestor imperii coloniale, iar această cunoaștere a devenit inevitabil un mecanism de legitimare a expansiunii europene. Aflată în vârful de lance al evoluției Istoriei, Europa nu numai că producea un anumit tip de cunoaștere, dar îl și impunea totodată coloniilor sale (și, în general, țărilor în curs de dezvoltare), acreditând-ul ca fiind singurul legitim.

     Era inevitabil ca și spațiul românesc să fie inclus în preocupările științifice (și nu în ultimul rând politico-economice) ale Europei Occidentale, care nu numai că are deja format un set de cunoștințe asupra acestui spațiu (prin scrierile călătorilor, diplomaților, militarilor, muzicienilor ș. a.), dar oferă în același timp și instrumentele necesare rafinării acestor cunoștințe. Însă, în afară de cunoașterea riguroasă/științifică, o cunoaștere populară se răspândește în Occident prin intermediul romanelor/jurnalelor de călătorie, unele de o deosebită popularitate, scrieri care au permis nașterea și perpetuarea unor serii de stereotipuri și imagini standard prin care românii, laolaltă cu restul est-europenilor, erau descriși. Stereotipuri și clișee pe care, dacă nu le știți deja, le puteți lesne bănui: primitivism, sărăcie, violență, mizerie, lene, dar și, pe alocuri, bunătate, ingenuitate sau creativitate. Tot acest amestec de preocupare științifică și divertisment popular a constituit o grilă prin care Occidentul modern a cunoscut Estul (proces descris în lucrările deja clasice ale lui Larry Wolff și a Mariei Todorova) și cu care Estul, la rândul său, a ajuns, într-o proporție discutabilă, să se identifice.

     Acest tip hegemonic de cunoaștere a devenit, pentru elitele românești, nu numai un model la care ele au ales să se ralieze, dar, ceea ce este mai important, un model care, odată îmbrățișat, le conferea legitimitate, atât în interiorul țării cât și în exteriorul vestic. Țările Române nu erau lipsite de alternative politice în secolul al XIX-lea, însă modelul statului națiune a prevalat aici ca peste tot în Europa la acea vreme, intrarea în modernitate realizându-se pentru noi prin internediul statului-națiune. Astfel, discursul Occidentului, cu tot cu clișeele și stereotipurile sale de proveniență colonială, a fost însușit și etalat de intelighenția noastră ca probă a parcursului modernizator al țării. Pentru a explica permanentul ecart dintre Noi și Ei, s-a apelat cel mai adesea la bagajul consistent de idei preconcepute care făcea din români (în special din țărani) niște necivilizați, ignoranți, îndărătnici la schimbare, lipsiți de spirit antreprenorial, coruptibili, hoți sau leneși, fără a se chestiona viabilitatea grilei (și a relațiilor de putere din spatele acesteia) prin care erau interpretate realitățile sociale românești. De fapt, pe toată existența României ca stat național, elitele politice au folosit în permanență „ready made-ul” Occidental ca instrument de investigare și guvernare, dovedind o pliere aproape desăvârșită pe contururile acestuia. Modelele alternative propuse în acest răstimp au fost puține și cu o eficiență discutabilă, dacă nu chiar autodistructive: critica junimiștilor la adresa „formelor fără fond”, derapajele fasciste din perioada interbelică sau protocronismul comunist. Am putea spune chiar că tocmai eșecul acestor modele alternative (naționalismul extrem, dictitura comunistă), a conferit o și mai mare legitimitate canonului Occidental și a condiționat în același timp (și continuă încă să condiționeze) ascensiunea politică sau socială de aderența la acest canon. Rezumând (și simplificând, bineînțeles), putem spune că românii, fie ei elite sau plebei, au o tradiție destul de îndelungată de a judeca lucrurile după un sistem făcut de alții pentru ei.

     Slugărnicia de care vorbeam mai sus își lărgește semnificațiile și devine astfel mijloc (legitim?) de legitimare în plan politic, social, academic ș.a.m.d. Sunt mult prea celebri deja o întreagă generație de filosofi, istorici și gânditori care și-au făcut din „apărarea” valorilor statului de drept și din anti-comunism o adevărată cauză și care au câștigat prim-planul (și nu numai) vieții publice printr-un anumit tip de discurs (anticomunism prezidențial, după o reușită exprimare întâlnită de curând nu mai știu pe unde). Tocmai preluarea fără prea multe nuanțe a discursului dominant le-a asigurat acestora legitimitatea și popularitatea, și nu o prestație academică sau intelectuală consistentă și de o valoare incontestabilă (așa cum găsim, de exemplu, la Adrian Marino, care a rămas însă, chiar și după ’89, un marginal). Aderența la cunoașterea hegemonică perpetuează și astăzi aceleași relații de putere care i-au dat naștere, acelea de tip colonial. Atâta timp cât nu va exista un mod alternativ de a accede la putere (politică, financiară, intelectuală, artistică), un discurs care să conteste legitimitatea și eficiența celui deja înrădăcinat, ne vom munțumi să operăm în continuare, fără rețineri critice, într-un cadru prestabilit (de alții), în care tot ceea ce îi depășește limitele e fie nedemn de discutat, fie o amemimțare (de sorginte rusă) la adresa umanității și a armonioasei sale alcătuiri neoliberale.  

     Însușirea discursului legitim ca rampă de lansare în câmpul puterii legitime (ca să folosim termenii lui Bourdieu) e valabilă peste tot, inclusiv în media și zone ale politicului care vor cu orice preț să discrediteze politicile anti-austeritate ale guvernului Syriza. Însă acest discurs legitim pare că s-a redus (așa parțial și trunchiat cum era deja) la o serie de stereotipuri sterile și de etichete fără nicio valoare care au inundat spațiul public, răspândite de o serie de personaje (Guran, Mândruță ș.a) populare și simptomatice pentru o societate care, din motive ce nu pot fi aici discutate, nu a creat discursuri alternative la cel impus prin dominația Occidentului și preluat fără ezitare atât de către elite cât și de către mase. Emularea indistinctă a Occidentului a căpătat noi dimensiuni odată cu alegerea unui președinte „neamț” în dauna unuia marcat de toate tarele esticului: lene, minciună, corupție, incompetență. Imaginarul politic al românilor (inclusiv al băieților simpluți dar foarte vocali din presa autohtonă) pare a fi condamnat, cel puțin momentan, să opereze cu același set de termeni proveniți din procesul de consolidare a supremației vestice, îngrămădind laolaltă crâmpeie de economie-politică, judecăți de valoare, etaloane morale, și clișee etnice/naționale/regionale. De ce ar încerca să devieze de la traseu (sau măcar să-l chestioneze), dacă parcursul lui îți asigură „integrare” europeană, apariții publice sau măcar credibilitate în cercul amicilor de bere?

Comentarii

Translate this blog