Se poate spune că volumul din 1852 de Poezii poporale ale lui Vasile
Alecsandri a fost un adevărat best seller la vremea respectivă. Sau cel puțin așa
putem fi tentați a crede dacă ne gândim că folcloriștii generațiilor următoare
au avut surpriza (neplăcută presupun) de a asculta baladele bardului de la
Mircești reproduse cu fidelitate de către țăranii de la care ei așteptau
variante inedite, și nu pe cele „îndreptate” de către Alecsandri. Mai târziu,
odată cu apariția patefonului și a radioului, etnomuzicologii s-au lovit și ei
de probleme similare: nu de puține ori, țăranii cărora li se cerea să cânte
melodiile pe care ei le îndrăgeau cel mai mult, cele mai apropiate de inima
lor, reproduceau cu încredere una dintre romanțele ce fuseseră celebre în
vremea tinereții lor (unii chiar păstrau acest gen de melodie pentru final, ca
o pièce de résistance, pentru a-l
impresiona pe cel ce efectua culegerea).
Introducerea de mai sus poate părea gratuită, deoarece nu
despre culegerile de folclor, fie el literar sau muzical, vreau să vorbesc în
continuare, dar e un bun exemplu pentru ideea pe care vreau s-o discut în
contiunuare: cum cunoașterea elitelor referitoare la clasele populare (sau, la
fel de bine, cunoașterea pe care țările „civilizate” o proiectează asupra celor
pre-moderne) este însușită și interiorizată de către acestea din urmă, care
ajung să rămână astfel circumscrise unui spațiu dinainte stabilit de către cei
ce dețin puterea. Demersul meu e de fapt o nouă tentativă (pe prima o găsiți
aici) de a (-mi) explica reacția unei bune părți a populației și a majorității
ziariștilor, politicienilor și a „intelectualilor” la recentele evenimente care
au adâncit și mai mult criza în care Grecia se zbate deja de câțiva ani. Revin
asupra acestui subiect deoarece, dincolo de deontologia jurnalistică sau de
probitatea intelectuală care au fost călcate consecvent în picioare în media
românească (între care 22 și Hotnews reprezintă, probabil, nivelul
cel mai de jos la care se poate ajunge, unde publicistica, eseul, sau orice alt
gen, au fost înlocuite cu denunțul și invectiva), ocările „elitei” noastre la
adresa guvernului Tsipras au, din păcate, consecințe profunde (și nefaste în
același timp) în imaginarul politic al românilor.
Curiozitatea mi-a fost trezită de repeziciunea și
conștiinciozitatea cu care media românească și corifeii săi au preluat, fără
cea mai mică urmă de reflecție critică, argumentele creditorilor (Troika) și
s-au grăbit să le perpetueze și chiar să mai pună și ceva de la ei, să le
simplifice și să le radicalizeze așadar (pentru a nu fi nedrept, trebuie să
recunosc că au fost și personaje – Cristian Pârvulescu într-o dimineață la RFI,
dacă bine-mi aduc aminte - mai moderate, care au fost dispuse să privească
problema din mai multe unghiuri, dar acestea, după cunoștințele mele, au fost
puține). Asta în timp ce publicații străine respectabile, și fără vreo
înclinație spre stânga, sunt dispuse să ofere un tablou mult mai nuanțat, care
însă nu apucă să răzbată până la noi. Intelectuali și jurnaliști de la noi se
simt deopotrivă datori să salveze Europa din derivă (asistențială, socială,
socialistă, etc.) și pentru asta se prezintă drept încarnarea „principiilor”
sale, fiind mai catolici decât Papa (care e oricum un comunist), mai
neoliberali decât Friedman și mai părtinitori decât colegii lor din Vest. Este
explicabilă degradarea reperelor culturale ale țăranilor peste care se
rostogolea nerăbdătoare modernizarea la începutul secolului trecut, dar care ar
fi explicația pentru mimetismul ignorant și rău voitor a formatorilor de opinie
de la noi? Răspunsul simplu și scurt ar fi slugărnicia interesată care, nu-i
așa?, l-a caracterizat pe român dintotdeauna. Însă acest nivel al explicației
nu ne poate spune prea multe, pentru că resorturile slugărniciei noastre sunt
mult mai profunde decât cele sugerate de o superficială psihologie populară și
au de-a face (cred) și cu relațiile de putere în care s-a cristalizat viața
politică a României moderne.
Primele scăpărări ale conștiinței noastre naționale s-au
datorat contactelor pe care elita noastră le-a avut-o cu Occidentul, iar în
constituirea idealului național românii au avut ca model tot pe vecinii de la
vest, fie ei francezi sau germani. Însă, în afara diferitelor teorii ale
națiunii pe care le-a asimilat, intelighenția română a luat contact și cu un
anumit tip de cunoaștere, deja format la momentul în care pașoptiștii noștri
își făceau studiile la Paris, care reunea experiențele întâlnirii Occidentului
cu Celălalt, fie el amerindian, chinez, african sau persan. Prin călătorii,
negoț, misiuni diplomatice sau de evanghelizare, țările civilizate ale Europei
produseseră deja un corpus consistent de informații referitoare la culturile
extra-europene, consistent dar, în același timp, unidirecțional. Această grilă
europo-centrică de cunoaștere, ranforsată și de diferite filosofii ale istoriei
(de la Vico la Hegel), a fost aplicată cu consecvență de un Occident
expansionist în care se consolidau diferite imperii coloniale. Cunoașterea
Celuilalt a mers mână în mână cu expansiunea piețelor comerciale și a sferelor
de influență politică a acestor imperii coloniale, iar această cunoaștere a devenit
inevitabil un mecanism de legitimare a expansiunii europene. Aflată în vârful
de lance al evoluției Istoriei, Europa nu numai că producea un anumit tip de
cunoaștere, dar îl și impunea totodată coloniilor sale (și, în general, țărilor
în curs de dezvoltare), acreditând-ul ca fiind singurul legitim.
Era inevitabil ca și spațiul românesc să fie inclus în
preocupările științifice (și nu în ultimul rând politico-economice) ale Europei
Occidentale, care nu numai că are deja format un set de cunoștințe asupra
acestui spațiu (prin scrierile călătorilor, diplomaților, militarilor,
muzicienilor ș. a.), dar oferă în același timp și instrumentele necesare rafinării
acestor cunoștințe. Însă, în afară de cunoașterea riguroasă/științifică, o
cunoaștere populară se răspândește în Occident prin intermediul
romanelor/jurnalelor de călătorie, unele de o deosebită popularitate, scrieri
care au permis nașterea și perpetuarea unor serii de stereotipuri și imagini
standard prin care românii, laolaltă cu restul est-europenilor, erau descriși.
Stereotipuri și clișee pe care, dacă nu le știți deja, le puteți lesne bănui:
primitivism, sărăcie, violență, mizerie, lene, dar și, pe alocuri, bunătate,
ingenuitate sau creativitate. Tot acest amestec de preocupare științifică și
divertisment popular a constituit o grilă prin care Occidentul modern a
cunoscut Estul (proces descris în lucrările deja clasice ale lui Larry Wolff și
a Mariei Todorova) și cu care Estul, la rândul său, a ajuns, într-o proporție
discutabilă, să se identifice.
Acest tip hegemonic de cunoaștere a devenit, pentru
elitele românești, nu numai un model la care ele au ales să se ralieze, dar,
ceea ce este mai important, un model care, odată îmbrățișat, le conferea
legitimitate, atât în interiorul țării cât și în exteriorul vestic. Țările
Române nu erau lipsite de alternative politice în secolul al XIX-lea, însă
modelul statului națiune a prevalat aici ca peste tot în Europa la acea vreme,
intrarea în modernitate realizându-se pentru noi prin internediul
statului-națiune. Astfel, discursul Occidentului, cu tot cu clișeele și
stereotipurile sale de proveniență colonială, a fost însușit și etalat de
intelighenția noastră ca probă a parcursului modernizator al țării. Pentru a
explica permanentul ecart dintre Noi și Ei, s-a apelat cel mai adesea la
bagajul consistent de idei preconcepute care făcea din români (în special din
țărani) niște necivilizați, ignoranți, îndărătnici la schimbare, lipsiți de
spirit antreprenorial, coruptibili, hoți sau leneși, fără a se chestiona viabilitatea
grilei (și a relațiilor de putere din spatele acesteia) prin care erau
interpretate realitățile sociale românești. De fapt, pe toată existența
României ca stat național, elitele politice au folosit în permanență „ready
made-ul” Occidental ca instrument de investigare și guvernare, dovedind o
pliere aproape desăvârșită pe contururile acestuia. Modelele alternative
propuse în acest răstimp au fost puține și cu o eficiență discutabilă, dacă nu
chiar autodistructive: critica junimiștilor la adresa „formelor fără fond”,
derapajele fasciste din perioada interbelică sau protocronismul comunist. Am
putea spune chiar că tocmai eșecul acestor modele alternative (naționalismul
extrem, dictitura comunistă), a conferit o și mai mare legitimitate canonului
Occidental și a condiționat în același timp (și continuă încă să condiționeze)
ascensiunea politică sau socială de aderența la acest canon. Rezumând (și
simplificând, bineînțeles), putem spune că românii, fie ei elite sau plebei, au
o tradiție destul de îndelungată de a judeca lucrurile după un sistem făcut de
alții pentru ei.
Slugărnicia de care vorbeam mai sus își lărgește
semnificațiile și devine astfel mijloc (legitim?) de legitimare în plan
politic, social, academic ș.a.m.d. Sunt mult prea celebri deja o întreagă
generație de filosofi, istorici și gânditori care și-au făcut din „apărarea”
valorilor statului de drept și din anti-comunism o adevărată cauză și care au
câștigat prim-planul (și nu numai) vieții publice printr-un anumit tip de
discurs (anticomunism prezidențial, după o reușită exprimare întâlnită de
curând nu mai știu pe unde). Tocmai preluarea fără prea multe nuanțe a
discursului dominant le-a asigurat acestora legitimitatea și popularitatea, și
nu o prestație academică sau intelectuală consistentă și de o valoare
incontestabilă (așa cum găsim, de exemplu, la Adrian Marino, care a rămas însă,
chiar și după ’89, un marginal). Aderența la cunoașterea hegemonică perpetuează
și astăzi aceleași relații de putere care i-au dat naștere, acelea de tip colonial.
Atâta timp cât nu va exista un mod alternativ de a accede la putere (politică,
financiară, intelectuală, artistică), un discurs care să conteste legitimitatea
și eficiența celui deja înrădăcinat, ne vom munțumi să operăm în continuare,
fără rețineri critice, într-un cadru prestabilit (de alții), în care tot ceea
ce îi depășește limitele e fie nedemn de discutat, fie o amemimțare (de
sorginte rusă) la adresa umanității și a armonioasei sale alcătuiri
neoliberale.
Însușirea discursului legitim ca rampă de lansare în
câmpul puterii legitime (ca să folosim termenii lui Bourdieu) e valabilă peste
tot, inclusiv în media și zone ale politicului care vor cu orice preț să
discrediteze politicile anti-austeritate ale guvernului Syriza. Însă acest
discurs legitim pare că s-a redus (așa parțial și trunchiat cum era deja) la o
serie de stereotipuri sterile și de etichete fără nicio valoare care au inundat
spațiul public, răspândite de o serie de personaje (Guran, Mândruță ș.a)
populare și simptomatice pentru o societate care, din motive ce nu pot fi aici
discutate, nu a creat discursuri alternative la cel impus prin dominația
Occidentului și preluat fără ezitare atât de către elite cât și de către mase.
Emularea indistinctă a Occidentului a căpătat noi dimensiuni odată cu alegerea
unui președinte „neamț” în dauna unuia marcat de toate tarele esticului: lene,
minciună, corupție, incompetență. Imaginarul politic al românilor (inclusiv al
băieților simpluți dar foarte vocali din presa autohtonă) pare a fi condamnat,
cel puțin momentan, să opereze cu același set de termeni proveniți din procesul
de consolidare a supremației vestice, îngrămădind laolaltă crâmpeie de
economie-politică, judecăți de valoare, etaloane morale, și clișee
etnice/naționale/regionale. De ce ar încerca să devieze de la traseu (sau măcar
să-l chestioneze), dacă parcursul lui îți asigură „integrare” europeană,
apariții publice sau măcar credibilitate în cercul amicilor de bere?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu