Treceți la conținutul principal

Despre „Conferințele de vară de la Telciu” - Isaac Ionescu

foto: Luca C. Cosma
La „Conferințele de vară de la Telciu” eu am venit drept spectator. Știam vag despre ele de la Valer Cosma, iar când am aflat că tema e „Decolonizarea modernizării” și se ține la niciun județ distanță, am devenit interesat. Asta pentru că din câte am observat eu în Cluj, conferințele pe teme politico-sociale se țin de multe ori în spații instituționalizate, fără posibilitate de feedback prea mare, și între niște vorbitori care își aduc gravitatea universitară cu ei la pupitru.
Am avut parte de o găzduire foarte primitoare, care includea curtea casei pentru corturi (deși am dormit în mare parte într-un pat extensibil dinăuntru), plus facilități, plus șură (pentru tradiționaliști) și mic dejun inclus (gratis!). Omleta proaspătă, cafeluța și dușul făceau combinația perfectă pentru apetitul conferențiar. De acolo am făcut în prima zi escală până la primăria Telciu, unde cam 10 ore din zi au fost umplute cu rațiune pură.
Având memorie proastă, nu țin minte multe detalii, dar știu că m-a impresionat conferința Fabianei Dimpflmeier, care a luat drept punct de pornire pentru deconstrucția „Celuilalt” și înțelegerea imigrației ca formă de continuă provocare, taman țărmul Italiei, în ale ei „Perspective maritime asupra diferenței”. Emanuel Copilaș a avut o intervenție interesantă, cu tabloul său despre epoca ceaușistă și reflectarea politicii externe în cea națională de-a lungul etapelor (perioada prosperă, austeritatea, etc.). Pavel Baloun a mai fost apreciat pentru istoriile descoperite, dar și rigurozitatea de care a dat dovadă în conferința „Civilizând copilul «țigan»”: ”Școala Țigănească” ca practică colonial în Cehoslovacia interbelică (1918-1938).” În tot acest timp, valurile de căldură cotropeau sala de conferințe mai ceva ca valurile coloniale despre care se discuta – dovadă fiind cele trei ventilatoare amplasate prin cameră. Însă deranjul a dispărut când s-a adus o aerotermă, făcând astfel prilejul pentru discuții mai la rece (în cadrul pauzei, unde sucurile și gustările nu lipseau). Sistemul de dialog – în care după terminarea conferinței oricine putea întreba la subiect – a fost roditor, încât ziua întâi atinsese apogeul disputei chiar spre final, numai bine pentru a lăsa tensiunea acumulată pentru a doua zi. Ovidiu Țichindeleanu a sumarizat și încheiat prima zi.
Sâmbăta s-a derulat diferit, căci autocarul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni ne-a dus până la biblioteca din Bistrița, unde discuțiile s-au lungit pe dimensiunile încăperii de la etajul doi. Aici l-am remarcat pe David Schwartz, care adusese un subiect organic: reprezentări ale perioadei socialiste în teatrul post-’89, fie producții de stat sau independente – cu alte cuvinte, a enumerat și descris mai multe titluri contemporane care reiterează obsesiile anticomuniste ale mentalului colectiv. Însă cea mai neașteptată intervenție pentru mine a fost a muzicologului Alexander del Tey, care într-o manieră exhaustivă (și parțial criptică, pentru mulți) a analizat implicațiile socio-istorice dintr-o piesă balcanică; cumva, a reușit să lege tritoni, microtonalități și ritm cu relațiile balcano-europene ale secolelor trecute. Cavalcada conferențiară a luat sfârșit cu aprinsa prezentare a lui Szakáts István despre insight-urile organizării unui proiect european într-o țară esteuropeană.
foto: Dan Gaftone
Merită menționată o idee – anume că organizatorul conferințelor, Valer, a ales special satul său natal ca loc de desfășurare a conferințelor, ferindu-se de vreo tendință ispititoare de a le centraliza în metropole precum Cluj sau București. Într-o discuție la care am participat, el a și zis că scopul său este tocmai descentralizarea, crearea unei rețele comunicante care să ne ferească de o prea ipocrită aglutinare a culturii într-un singur loc. Lăudabil gest, și se pare că dă roade. Dacă ediția asta a fost o mini-surpriză chiar și pentru cavalerii Ligii, anul viitor e foarte probabil să fie și mai mare. În orice caz, ce poate fi mai decolonizant decât însăși lovirea de realitatea despre care nu prea se vorbește în marile foruri: satul, periferia, micro-comunitatea, cu modul ei de organizare poate încă neînțeles de orășenii ca mine.
Bineînțeles, chinuitoarea muncă depusă – atât de conferențiari, cât și de auditoriu! – în cadrul zilelor telciste nu s-a lăsat nerăsplătită, ci s-a cuvenit a fi ornată și udată la restaurantul-emblemă local, Hovrea. Acolo, ciorbițe încinse s-au întrecut cu fel de fel de platouri și bufete suedeze, ori pahare de vin sau pălincă, pentru a ne astâmpăra foamea și setea. Ba chiar am avut parte și de un energic moment cultural-folcloric în prima seară din partea flăcăilor și fetelor locale. Iar pentru a încheia în buna tradiție antică a uitării care naște întrebările fundamentale, bairamul a continuat, plin de amețire, la foișorul de la casa la care eram cazați.

Ca notă de final, a fost o experiență faină și sper să ajung și anul viitor. Musai de participat dacă îți dai o licență, un doctorat din domeniu ori te interesează istoriile recente ale colonizării – sau chiar dacă ești un biet ciulitor de urechi ca mine. N-am mai fost vreodată la o tabără axată pe conferințe înainte, dar dacă toate ar fi așa, sunt sigur că am avea mai multe.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii