 |
| foto: Luca C. Cosma |
La „Conferințele
de vară de la Telciu” eu am venit drept spectator. Știam vag despre ele de la
Valer Cosma, iar când am aflat că tema e „Decolonizarea modernizării” și se
ține la niciun județ distanță, am devenit interesat. Asta pentru că din câte am
observat eu în Cluj, conferințele pe teme politico-sociale se țin de multe ori
în spații instituționalizate, fără posibilitate de feedback prea mare, și între
niște vorbitori care își aduc gravitatea universitară cu ei la pupitru.
Am
avut parte de o găzduire foarte primitoare, care includea curtea casei pentru
corturi (deși am dormit în mare parte într-un pat extensibil dinăuntru), plus
facilități, plus șură (pentru tradiționaliști) și mic dejun inclus (gratis!). Omleta
proaspătă, cafeluța și dușul făceau combinația perfectă pentru apetitul conferențiar.
De acolo am făcut în prima zi escală până la primăria Telciu, unde cam 10 ore
din zi au fost umplute cu rațiune pură.
Având
memorie proastă, nu țin minte multe detalii, dar știu că m-a impresionat
conferința Fabianei Dimpflmeier, care a luat drept punct de pornire pentru
deconstrucția „Celuilalt” și înțelegerea imigrației ca formă de continuă
provocare, taman țărmul Italiei, în ale ei „Perspective maritime asupra
diferenței”. Emanuel Copilaș a avut o intervenție interesantă, cu tabloul său
despre epoca ceaușistă și reflectarea politicii externe în cea națională de-a
lungul etapelor (perioada prosperă, austeritatea, etc.). Pavel Baloun a mai
fost apreciat pentru istoriile descoperite, dar și rigurozitatea de care a dat
dovadă în conferința „Civilizând copilul «țigan»”: ”Școala Țigănească” ca
practică colonial în Cehoslovacia interbelică (1918-1938).” În tot acest timp,
valurile de căldură cotropeau sala de conferințe mai ceva ca valurile coloniale
despre care se discuta – dovadă fiind cele trei ventilatoare amplasate prin
cameră. Însă deranjul a dispărut când s-a adus o aerotermă, făcând astfel
prilejul pentru discuții mai la rece (în cadrul pauzei, unde sucurile și
gustările nu lipseau). Sistemul de dialog – în care după terminarea conferinței
oricine putea întreba la subiect – a fost roditor, încât ziua întâi atinsese
apogeul disputei chiar spre final, numai bine pentru a lăsa tensiunea acumulată
pentru a doua zi. Ovidiu Țichindeleanu a sumarizat și încheiat prima zi.
Sâmbăta
s-a derulat diferit, căci autocarul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni ne-a
dus până la biblioteca din Bistrița, unde discuțiile s-au lungit pe
dimensiunile încăperii de la etajul doi. Aici l-am remarcat pe David Schwartz,
care adusese un subiect organic: reprezentări ale perioadei socialiste în
teatrul post-’89, fie producții de
stat sau independente – cu alte cuvinte, a enumerat și descris mai multe
titluri contemporane care reiterează obsesiile anticomuniste ale mentalului
colectiv. Însă cea mai neașteptată intervenție pentru mine a fost a
muzicologului Alexander del Tey, care într-o manieră exhaustivă (și parțial
criptică, pentru mulți) a analizat implicațiile socio-istorice dintr-o piesă
balcanică; cumva, a reușit să lege tritoni, microtonalități și ritm cu
relațiile balcano-europene ale secolelor trecute. Cavalcada conferențiară a
luat sfârșit cu aprinsa prezentare a lui Szakáts István despre insight-urile
organizării unui proiect european într-o țară esteuropeană.
 |
| foto: Dan Gaftone |
Merită
menționată o idee – anume că organizatorul conferințelor, Valer, a ales special
satul său natal ca loc de desfășurare a conferințelor, ferindu-se de vreo
tendință ispititoare de a le centraliza în metropole precum Cluj sau București.
Într-o discuție la care am participat, el a și zis că scopul său este tocmai descentralizarea, crearea unei rețele
comunicante care să ne ferească de o prea ipocrită aglutinare a culturii
într-un singur loc. Lăudabil gest, și
se pare că dă roade. Dacă ediția asta a fost o mini-surpriză chiar și pentru
cavalerii Ligii, anul viitor e foarte probabil să fie și mai mare. În orice
caz, ce poate fi mai decolonizant decât însăși lovirea de realitatea despre
care nu prea se vorbește în marile foruri: satul, periferia, micro-comunitatea,
cu modul ei de organizare poate încă neînțeles de orășenii ca mine.
Bineînțeles,
chinuitoarea muncă depusă – atât de conferențiari, cât și de auditoriu! – în
cadrul zilelor telciste nu s-a lăsat nerăsplătită, ci s-a cuvenit a fi ornată
și udată la restaurantul-emblemă local, Hovrea. Acolo, ciorbițe încinse s-au
întrecut cu fel de fel de platouri și bufete suedeze, ori pahare de vin sau
pălincă, pentru a ne astâmpăra foamea și setea. Ba chiar am avut parte și de un
energic moment cultural-folcloric în prima seară din partea flăcăilor și
fetelor locale. Iar pentru a încheia în buna tradiție antică a uitării care
naște întrebările fundamentale, bairamul a continuat, plin de amețire, la
foișorul de la casa la care eram cazați.
Ca
notă de final, a fost o experiență faină și sper să ajung și anul viitor. Musai
de participat dacă îți dai o licență, un doctorat din domeniu ori te
interesează istoriile recente ale colonizării – sau chiar dacă ești un biet
ciulitor de urechi ca mine. N-am mai fost vreodată la o tabără axată pe
conferințe înainte, dar dacă toate ar fi așa, sunt sigur că am avea mai multe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu