Treceți la conținutul principal

Regretabile isprăvi științifico-militare. Scurt eseu despre armele biologice

Credit: U.S. Navy photo by Photographer's Mate 1st Class Kevin H. Tierney

Vă aduceți aminte de armele biologice dezvoltate în Irakul lui Saddam, invocate ca argument pentru intervenția NATO prin două mii și ceva? Același tip de armament, extrem de periculos și cu o capacitate de distrugere ridicată, a fost menționat cu câțiva ani în urmă cu referire la Siria dictatorială, unde era, de asemenea, necesară o schimbare radicală a establishment-ului politic. Cu mai multă vreme în urmă, în timpul Războiului Rece, armele biologice suscitau numeroase discuții, măsuri preventive și mai ales panici, în rândul ambelor tabere. Odată cu intrarea în războiul împotirva terorismului (cu precădere a celui islamist) amenințarea bio-terorismului a devenit una curentă, stârnind îngrijorări și temeri mai ales în rândul experților din Securitate. Într-atât de mari au devenit grijile față de bio-terorism încât inclusiv în România noastră, cea scutită de atacuri teroriste de orice fel, revistele de intelligence ale instituțiilor de profil au publicat în ultimii ani câteva numere dedicate acestei teme, coagulând o colecție impresionantă de platitudini și discursuri panicard-propagandistice, cu un ipocrit ștaif academic.[1] Prin urmare, în rândurile următoare propunem o scurtă incursiune în domeniul armelor biologice, cu accent pus asupra modului în care acestea au fost dezvoltate, testate și utilizate în secolul al XX-lea.
Conform Enciclopedia Britannica, armele biologice sunt agenți producători de boli, precum bacteriile, virușii, ciupercile, toxinele și alți agenți biologici care pot fi folosiți ca arme împotriva oamenilor, animalelor sau plantelor. Utilizarea directă a unor agenți infecțioși sau otrăvuri, împotriva inamicilor este o practică ce a însoțit omenirea încă de la primele măceluri organizate. În multe situații de conflict, bolile au fost responsabile pentru mai multe decese decât toate armele de luptă implicate, dacă punem la socoteală și cazurile în care bolile n-au fost folosite în mod asumat ca arme. Precum armele chimice, radiologice sau nucleare, armele biologice sunt incluse în galonata categorie a armelor de ucidere în masă. De la sciții care-și otrăveau vârfurile săgeților, utilizarea unor animale moarte pentru a infesta fântânile și izvoarele sau catapultarea în cetățile asediate sau în taberele dușmane a unor cadavre infestate cu ciumă sau lepră, până la păturile infestate cu variolă dăruite indigenilor de către ofițerii britanici în timpurile moderne, acest tip de armă care nu discerne între civili și războinici, a fost folosit adesea datorită eficienței demonstrate.
Revoluția microbiologică și armele biologice
Revoluția științifică a atins și domeniul microbiologiei și al bolilor infecțioase și, precum în alte cazuri, o serie de descoperiri și inovații revoluționare, care au contribuit masiv la dezvoltarea medicine moderne și la eradicarea anumitor boli de tristă amintire, au atras degrabă atenția ”specialiștilor în securitate și măcel organizat”. Menționăm succinct câteva inovații care au împins armele biologice de la paradigma ”empirică” primitivă, la cea științifică, modernă. Obținerea în 1876, de către Robert Koch, a primelor culturi pure de anthrax se va impune drept una dintre cele mai temute și folosite arme biologice, fiind bine cotată inclusiv în zilele noastre. Același Robert Koch descoperă în 1883 și agentul cauzal al holerei. În 1907, patologul American Howart T. Ricketts avea să descopere agentul cauzal al tifosului. Descoperirea primului ”vaccin antirabic” de către Louis Pasteur, apoi cel ”antituberculos” de către Robert Koch și confirmarea teoriei vaccinale a lui Edward Jenner au făcut posibile primele vaccinuri și antidoturi care să stăvilească efectul unor agenți biologici care au determinat numeroase epidemii. Louis Pasteur a testat bacteria Salmonella, exterminând șobolani, vibrionul holeric asupra iepurilor și agenții dizenteriei împotriva lăcustelor, pregătind terenul pentru viitoarele utilizări asupra semenilor în contextul ”stării de excepționalitate” specifică războaielor, fără  ca el să fi urmărit un astfel de țel.  Desigur, șirul descoperirilor poate continua, iar însemnătatea lor pentru progresul medicinii trebuie subliniat, doar că, la fel ca și în alte situații, întotdeauna se găsesc câteva creiere preocupate de valorificarea în scop militar a diverselor inovații, precum și situațiile care justifică necesitatea unor utilizări ”alternative” a descoperirilor medicale.

În privința acestor ”situații”, secolul al XX-lea a fost extrem de generos. Cele mai optime vremuri pentru dezvoltarea și, mai ales, testarea armelor, inclusiv a celor biologice, sunt perioadele de conflict. În primul rând astfel de perioade/situații, inclusiv cele care preced izbucnirea unui conflict, favorizează finanțarea consistentă a industriei de armament și a cercetărilor din domeniu. În al doilea rând,  în contextul expansiunii coloniale și a intrigilor domestice europene, în jurul ideii de conflict se elaborează toate politicile și strategiile, economice, sociale și culturale, iar  știința devine într-o măsură semnificativă, o anexă a industriei de armament. În al treilea rând, războaiele asigură cadrul optim pentru testarea eficienței unor astfel de ”descoperiri” și ”inovații”, permițând și crearea unui avantaj față de inamici și competitori.
Într-un articol publicat în 2003, Friedrich Frischknecht afirmă că „în ultimul secol, mai mult de 500 de milioane de oameni au murit datorită bolilor infecțioase. Câteva zeci de mii dintre aceste morți s-au datorat utilizării deliberate a unor agenți patogeni  sau toxine, în special de către japonezi în timpul atacurilor asupra Chinei din timpul celui de-al doilea război mondial”. Cred că această sumă avansată, fie ea și exagerată, subliniază cât se poate de clar atât ”potențialul” acestui tip de armă, precum și sacrificiile (în termeni de rabat de la etica elementară) făcute de către guvernele marilor puteri pentru a-și asigura superioritatea militară și premisele unei dominații trainice.

Primul Măcel Mondial
Primul măcel mondial a reprezentat pentru țările combatante mai avansate o oportunitate esențială pentru progresul industriei de război, oferind  posibilitatea de a testa eficiența recentelor descoperiri, convertite în arme. Desigur, spre deosebire de testele de laborator, efectele au fost înspăimântătoare, mai ales asupra soldaților implicați în aceste ”barbarii organizate științific”. Indignarea nu a întârziat să apară, iar preocuparea pentru ”umanitate” și un măcel cât mai decent și mai de bun simț aveau să răsară din tărtăcuțele celor care au orchestrat tragicul eveniment, imediat după încheierea socotelilor postbelice. Totuși, această primă conflagrație mondială care a beneficiat într-un grad ridicat de progresul științific, a avut ca star principal armele chimice, deși nici cele biologice n-au fost ocolite.
Literatura de specialitate a avansat dovezi solide legate de utilizarea ciumei împotriva trupelor ruse la St. Petersburg în 1915, de infectarea cailor destinati armatelor britanice și franceze din porturile americane. Surse americane au oferit descrieri ample ale unor programe de sabotaj cu agenți biologici pe care persoane vândute intereselor Germaniei le-au efectuat pe teritoriul Statelor Unite. Se vorbește de existența unor laboratoare clandestine în care erau cultivați agenți biologici ca antrax si bacilul morvos. Utilizări ale bacililor morvos si al antrax-ului ar fi avut loc in perioada 1916-1918 în Rusia, Franța și România. Legat de România, se vorbește de infestarea unor ovine pregătite pentru a fi exportate în Rusia, iar înspre Italia, germanii au cam încercat să răspândească holera. Desigur, Germania neagă că asupra pozițiilor britanice s-ar fi aruncat bombe biologice, iar probarea acestor acuzații este în cele mai multe cazuri dificilă, fiind puse pe seama propagandei de război, mai ales că nicio parte beligerantă n-a declarat victime ale agenților biologici. La această chestiune, mai ales în privința evaluării eficacității programului biologic militar german, se adaugă numeroasele epidemii de tifos, holeră, febră de tranșee, gripă spaniolă etc.
 Plini de regrete și păreri de rău în privința efectelor produse de utilizarea/testarea acestui spectru de arme, foștii combatanți au semnat în 1925 Protocolul de la Geneva, pentru a se asigura că astfel de nemernicii nu vor mai avea loc. Reprezentanții a 108 state au semnat acest acord, fiind întâiul acord multilateral care extindea interdicția de a folosi agenți chimici și asupra armelor biologice. Dar, ca și în alte cazuri, nu s-a stabilit nicio metodă de verificare și ținere sub control a acestui tip de armă, spunând multe despre eficiența acestui tip de acord, croit parcă să acopere mizeria morală a utilizării descoperirilor medicale sau științifice, nu pentru vindecare sau îmbunătățire a calității vieții, ci exact pentru opusul acestor deziderate. În fapt, acest tip de acord continuă lunga tradiție a ipocriziei militaro-diplomatice, pentru că descoperirile biologico-medicale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost mai mereu însoțite de tratate de interzicere a utilizării armelor ”otrăvitoare”. De exemplu, în 1874 la Bruxelles și în 1899 la Haga, s-au iscălit versiuni moderne ale înțelegerii de la Strasbourg din 1675, care interzicea utilizarea gloanțelor și armelor otrăvite în război.

Al doilea Măcel Mondial
Izbânzi semnificative în domeniul măcelurilor asistate științific se datorează celui de-al doilea război mondial. După cum știe aproape tot prostul, avansul științific și tehnologic a fost încununat de inventarea și testarea ”cu succes” a bombei atomice, însă în această nouă încleștare globală, au fost intens cercetate și testate și armele biologice.
Ca și în alte cazuri, cercetarea medicală a fost acompaniată de un complex șir de orori. Descoperirea primului antibiotic de către Alexander Flemming în 1929, izolarea și purificarea acestuia pentru a fi utilizat în tratamentul infecțiilor bacteriene la om și mamifere, în 1941, au reprezentat pași fundamentali în combaterea bolilor și infecțiilor, în plin război mondial. Însă la umbra unor astfel de descoperiri, șed, adesea, teribile experimente asupra unor semeni (cum au fost cele făcute de naziști asupra celor închiși în lagărele de concentrare) precum și cazuri de utilizare a recentelor ”inovații” împotriva inamicilor sau a altor categorii umane.
Spre deosebire de armele chimice care au fost extensiv modernizate, fiind descoperiți și cercetați noi agenți și compuși chimici, armele biologice au fost cercetate la o scară redusă datorită caracterului nediscriminatoriu și mult mai greu de controlat al acțiunii lor. Utilizarea acestui tip de arme în operațiuni militare, oricât de tentantă, era extrem de problematică, acestea acționând inclusiv asupra propriilor trupe sau asupra trupelor aliate, a populației civile, și de cele mai multe ori efectul acestora era imprevizibil și impredictibil. Dar nimic nu poate opri ”progresul” militar, mai ales când e în joc soarta omenirii, așa că merită să prezentăm sumar câteva date și cazuri de referință:
Shiro Ishii (sursa Wikipedia)
§  Uniunea Sovietică avea încă din 1929 o unitate de cercetare a armelor biologice în preajma Mării Caspice.
§  Remarcabil, deopotrivă prin ingeniozitatea și diabolismul său, a fost programul biologic japonez, demarat prin desemnarea în 1933 a doctorului Ishiro Ishi la comanda Unității 731 de lângă orașul Pingfan, din Manciuria. Sub comanda acestui strălucit cercetător au fost efectuate experimente cu agenți biologici asupra prizonierilor chinezi și populației satelor chineze ocupate. O paletă largă de agenți biologici (rickettsii, vibrionul holerei, agentul ciumei, antraxului) au putut fi testați, totul culminând cu crearea unor tipuri de bombe și dispozitive cu agenti biologici, care au fost aruncate asupra populației civile. Peste 5000 de autopsii efectuate pe prizonieri au probat eficacitatea acestora. Mai mult de 1600 de bombe cu spori de antrax au fost testate de Unitatea 731, prin aruncarea asupra satelor și orașelor chineze. În cifre, se vorbește de uciderea a peste 580.000 de chinezi, datorită acestui sinistru program biologic care a implicat mai mult de  3 000 de oameni de știință. Au fost uciși mai mult de 10 000 de prizonieri de război (coreeni, chinezi, mongoli, sovietici, americani, britanici și australieni) ca urmare a infestărilor experimentale care au durat aproximativ 13 ani. Majoritatatea prizonierilor au murit în chinuri inutil de descris, ca efect al inoculării experimentale, sau, când forme minimale de compasiune interveneau, au fost executați. Tot în cadrul acestui program ”științifico-militar” au fost infestate populații de șobolani care apoi au fost aruncate din avion asupra populației chineze, urmărindu-se declanșarea unor epidemii cât mai eficiente. Însă, în pofida legendarei chibzuințe, seriozități și precizii japoneze, programul a scăpat nițel de sub control, infestând adesea și trupele japoneze, fiind raportate peste 1 700 de victime colaterale și în rândul propriilor combatanți. Probabil și din cauza grabei, zelului distructiv, a antrenamentului insuficient sau a lipsei unui echipament adecvat. Un alt episod remarcabil a fost reprezentat de otrăvirea a peste 1. 000 de surse de apă în satele Chinei, pentru a permite oamenilor de știință observarea evoluției și efectelor holerei și tifosului. Pentru că acești agenți biologici n-au ținut cont de capitulări și tratate de pace, multe din aceste epidemii și-au continuat misiunea și după război, ucigând numai în 1947 mai mult de 30 000 de oameni. Evident, oficialitățile japoneze postbelice au regretat acest program, considerându-l drept unul dintre cele mai ”regretabile din punct de vedere uman”.  Oricât de mâhniți și dezgustați au fost americanii și aliații lor, adeseori țintă directă a acestui tip de arme, după încheierea ostilităților nu i-au închis pe cercetătorii implicați, oferindu-le libertatea în schimbul informațiilor și expertizei lor legate de experimentele asupra oamenilor. Drept consecință a acestei abordări pragmatice, determinată, desigur, de pericolul sovietic, o serie de criminali de război au putut redeveni cetățeni respectabili, unii chiar fondând companii farmaceutice extrem de competitive. Să luăm doar un exemplu, succesorul lui Ishi, Masaji Kitano a reușit să publice după război câteva articole despre experimentele asupra oamenilor, înlocuind termeul ”om” cu ”maimuță”, pentru a descrie cunoștiințele dobândite în experimentele comise în China pe parcursul războiului.
§  Începând cu 1936, în Germania s-au efectuat cercetări asupra dispersiei sporilor de antrax și altor agenți biologici. Însă, deși și în cazul nemților sunt cunoscute cazurile unor medici cercetători care au infestat prizonieri cu organisme provocatoare de boli și infecții, precum hepatita sau malaria, n-au fost formulate acuzații  împotriva Germaniei, pentru astfel de experimente. Într-o primă fază, Hitler, el însuși traumatizat de folosirea armelor chimice în primul război mondial, a interzis dezvoltarea armelor bio-chimice. Mai apoi, mai ales datorită insistențelor unor ofițeri de rang înalt, oamenii de știință arieni au pus umărul și tărtăcuțele la dezvoltarea unor astfel de arme.
§  Tot prin 1936, Franța demarează un program de cercetare a rezistenței microbiene la detonația explozibililor clasici. Cam în același timp, de cealaltă parte a Canalului Mâneci s-a stabilit un comitet de evaluare a capacității ofensive si defensive a agenților biologici.
§  Din 1939, în laboratoarele Connaught din Canada, s-au derulat o serie de cercetări asupra antraxului, toxinei botulinice, ciumei si psitacozei. Tot pentru a sluji  păcii și intereselor militare.
§  Pe durata războiului, propaganda germană vehicula acuze la adresa britanicilor  de folosirea armelor biologice, descriind o serie de tentative de infestare cu febră galbenă. Oricât de odioasă a fost mașinăria propagandistică nazistă, se pare că acuzele nu erau chiar false, pentru că în acea perioadă britanicii au experimentat efectele antraxului pe insula Gruinard, aproape de coasta scoțiană. În urma acestor experimente cu vapori de anthrax dispersați cu ajutorul unor bombe, insula a fost infestată cu spori într-atât de persistenți încât abia în 1986 a putut fi decontaminată cu ajutorul formaledhidei și a sării de mare.
§  Peste ocean, în SUA, în 1940, laureatul Nobel pentru descoperirea insulinei, Sir Frederick Banting, a fondat primul centru privat de cercetare a armelor biologice, fiind sponsorizat de câteva corporații vizionare, putându-se vorbi în acest caz de o inițiativă privată și nu guvernamentală. Totuși, pentru că războiul era în toi, din 1942 începe în SUA un program biologic, sub patronajul unei agenții civile, War Reserve Service. Sunt create la Camp Detrick Maryland (denumită din 1956 Fort Detrick) patru laboratoare pentru cercetarea armelor biologice: unul pentru toxina botulinica, altul pentru Bacillus globigi și antrax, unul pentru a produce patogeni ai plantelor și ultimul pentru producerea de ouă embrionate de Brucella și agentul psitacozei. Dar, în pofida producerii a peste 5 000 de bombe cu anthrax, concomitent cu perfecționarea bombelor cu fragmentație, nu există declarații oficiale care să ateste utilizarea sau testarea armelor biologice de către SUA. La Fort Detrick funcționează astăzi US Army Medical Research Institute of Infetious Disease, pentru că în 1969 programul de cercetări și experimente a fost oprit de către președintele Richard Nixon, iar armele biologice au fost distruse. Oficial. Justificarea acestui program avea la bază teama de un astfel de atac din partea Germaniei și mai ales a Japoniei, despre care se știa clar că derulează ample cercetări și teste în domeniu, mai ales că în 1939 niponii au încercat să obțină virusul febrei galbene de la Institutul Rockefeller din New York. Deși a început modest, programul biologic american avea să ajungă la peste 5 000 de oameni implicați în 1945.
Excepție făcând cercetările Unității 731 japoneze, nu s-au consemnat, cel puțin la nivel oficial, utilizări ale armelor biologice în timpul celui de-al doilea razboi mondial.  Experimentele făcute în special de japonezi, precum și cele derulate de aliați în situri controlate, precum cele din Mississippi și Utah, au demonstrat încă o dată riscul ridicat al recurgerii la astfel de arme. Degeaba.
sursa:http://www.ucl.ac.uk/ 

Războiul Rece și anii terorismului
Oricâtă oroare, revoltă și dezgust au stârnit evenimentele petrecute pe parcursul războiului, apetitul pentru astfel de experimente și cercetări n-a încetat odată cu războiul, ci a intrat într-o altă fază pe parcursul Războiului Rece. Faimoasa cursă a înarmărilor caracteristică Războiului Rece, a cuprins și acest segment, mai ales că acum era un stoc masiv de informații despre cât de eficiente pot fi astfel de arme. Cel puțin pentru o vreme, ștafeta a fost preluată de către SUA. În timpul războiului coreean, state comuniste precum Uniunea Sovietică, China și Coreea de Nord, prin mârșava lor propagandă au acuzat SUA de folosirea armelor biologice împotriva celei din urmă. Deși a fost recunoscută existența capacității de a produce astfel de arme, guvernul SUA a negat categoric utilizarea lor. Credibilitatea SUA avea să fie puternic zdruncinată de eșecul ratificării Protocolului de la Geneva din 1925, prin recunoașterea publică a ofensivei începute în sensul dezvoltării unui amplu proiect biologic și mai ales prin suspiciunile tot mai întemeiate de colaborare cu cercetători japonezi ai faimoasei Unități 731. Programul biologic american a fost lărgit în timpul Războiului Coreean prin înființarea unui nou spațiu de producere la Pine Bluff, Arkansas. Din 1953, SUA pus bazele și unui program defensiv, urmărindu-se dezvoltarea unor contramăsuri, incluzând vaccinuri, antiseruri și agenți terapeutici pentru a proteja trupele de posibile atacuri biologice. Către sfârșitul anilor '60, SUA dezvoltase un complex arsenal biologic ce includea agenți patogeni, toxine și patogeni fungici ce puteau fi direcționați spre recolte agricole pentru a le distruge și pentru a cauza foamete. Oricât ar fi de îngroșate și exagerate aceste acuzații de către propaganda inamică, cazul unor experimente petrecute în SUA cu implicarea populației civile neînștiințate a pus serios la îndoială afirmațiile reprezentanților guvernamentali și militari americani.
Imediat după război, probabil încă înflăcărați de recenta reușită și de pregătirile confruntării cu inamicul sovietic, armata SUA a început o serie de teste în aer liber, expunând contactului cu microbi patogeni și non-patogeni animale, voluntari și populație civilă neînștiințată. De exemplu, prin lansarea unei bacterii în largul coastelor Virginiei și San Francisco-ului au fost infectați numeroși cetățeni, numai în aria Bay fiind infestați aproape 800 000 de oameni. Dar, pentru mai multă nepărtinire, să lăsăm un specialist al acestui domeniu, să descrie modul în care programul biologic american a implicat experimente pe civili, precum și oprirea acestuia la sfârșitul anilor 1960 de către președintele Nixon:
”Aerosoli bacteriali au fost lansați în mai mult de 200 de situri, incluzând stații de autobuz și aeroporturi. Cel mai infamuos test a avut loc în 1966, fiind contaminat sistemul de metrouri din New York cu Bacillus globigii  - o bacterie non-infecțioasă utilizată pentru a simula un atac cu anthrax – pentru a studia modul de răspândire a unui agent patogen într-un oraș mare. Dar, odată cu opoziția crescândă față de războiul din Vietnam și cu constatarea că armele biologice ar putea deveni curând bomba nucleară a săracului, președintele Nixon a decis să abandoneze cercetarea armelor biologice ofensive și a semnat Biological and Toxin Weapons Convention (BTWC) în 1972, o variantă îmbunătățită a Protocolului din Geneva din 1925. Dacă ultimul interzicea doar folosirea și uzul armelor chimice și biologice, BTWC interzicea și cercetările asupra armelor biologice. Însă BTWC nu include mijloace de verificare și este oarecumva ironic că administrația SUA a lăsat ca protocolul de verificare să eșueze în 2002… (F. Frischknecht)
 U.S. Army Biological Warfare Laboratories, Camp Detrick 
Maryland(1940s) sursa: Wikipedia
Însă nu numai americanii au avut astfel de curiozități și preocupări științifico-militare. După cum inventariază Stefan Riedl într-un studiu apărut în Baylor University Medical Center Proceedings, din Dallas, Texas:
”Pe lângă aceste eforturi ale SUA, multe alte țări au continuat programele lor de cercetare a armelo biologice, inclusiv Canada, Marea Britanie, Franța, și Uniunea Sovietică. În Regatul Unit, Departamentul de Cercetare Microbiologic a fost înființat în 1947 și s-a extins în 1951. S-au făcut planuri pentru un război biologic pilot, iar cercetarea a continuat urmărindu-se dezvoltarea de noi agenți biologici și a designului armelor. Marea Britanie a efectuat mai multe studii cu agenții biologici în Bahamas, Insulele Lewis și în apele scoțiene pentru a rafina aceste arme. Cu toate acestea, în 1957, guvernul britanic a decis să renunțe la acest tip de cercetare și a decis distrugerea stocurilor existente. La acea vreme, un nou accent a fost pus pe dezvoltarea în continuare a cercetării biologice defensive. În același timp, Uniunea Sovietică a crescut eforturile ofensive și defensive de cercetare și dezvoltare a armelor biologice. Rapoarte privind cercetarea ofensivă au avut loc în mod repetat în anii 1960 și 1970, deși în mod oficial Uniunea Sovietică nu a pretins că posedă arme biologice sau chimice.” (S. Riedl)
Înainte să inventariem succint isprăvile sovietice în acest domeniu, să menționăm schematic, bazându-ne pe studiul citat adineaori, câteva evenimente notabile legate de programele biologice occidentale:
·         Presa din lagărul socialist a susținut că Marea Britanie a folosit arme biologice în Oman, în 1957.
·         China a acuzat  SUA că a provocat o epidemie de holeră în Hong Kong în 1961.
·         În iulie 1964, ziarul sovietic Pravda susținea că US Military Commission in Columbia și trupele columbiene au folosit agenți biologici împotriva țăranilor din Columbia și Bolivia.
·         În 1969, Egiptul a acuzat ”agresorii imperialiști” că au utilizat arme biologice în Orientul Mijlociu, insistându-se asupra unei epidemii de holeră din Irak din 1966.
Nici sovieticii nu s-au lăsat mai prejos, mai ales în materie de cifre, așa că-i musai de menționat că giganticul program Biopreparat avea, în perioada sa de vârf, peste 50 000 de oameni implicați în diferite centre de cercetare și producție. N-are importanță că, asemeni dușmanului lor ideologic și militar, SUA și Uniunea Sovietică semnase BTWC-ul. Redăm un citat din studiul ”The history of biological warfare” de Friedrich Frischknecht, pentru a sintetiza acest proiect ambițios și pentru a surprinde direcțiile de dezvoltare ale acestuia, precum și ”accidentele” inerente domeniului:
”Dimensiunea și domeniul de aplicare al eforturilor Uniunii Sovietice au fost cu adevărat uimitoare: au produs și depozitat tone de bacili de anthrax și virusul variolei, unele pentru a fi utilizate în rachete intercontinentale balistice si bacterii multirezistente, inclusiv ciuma. Ei au lucrat pe virușii febrei hemoragice, unii dintre cei mai mortali agenți patogeni cu care omenirea s-a confruntat. Când virologul Nikolai Ustinov a murit după injectarea sa cu virusul mortal Marburg, colegii săi, cu o logică nebună și cu entuziasm de dezvoltatori de arme biologice, au re-izolat virusul din corpul său și au constatat că a suferit mutații într-o formă mai virulentă decât cel pe care Ustinov l-a folosit. Și puțini au stat pe gânduri, chiar și atunci când accidente au avut loc. În 1971, variola a izbucnit în orașul kazah Aralsk și a ucis trei dintre cele zece persoane care au fost infectate. Este speculat că au fost infectate de un centru de cercetare a armelor biologice de pe o mică insulă din Marea Aral. În aceeași zonă, cu alte ocazii, mai mulți pescari și un cercetător au murit de ciumă și răpciugă. În 1979, poliția secretă sovietică a orchestrat o mare mușamalizare pentru a explica  apariția unui focar de anthrax în Sverdlovsk, acum Ekaterinburg, Rusia, prin carne de la animale contaminate cu anthrax, vândute pe piața neagră. Acesta a fost în cele din urmă explicat printr-un accident dintr-o fabrică de arme biologice, unde au fost ceva probleme cu un filtru de aer.”(F. Frischknecht)
Accidentele se întâmplă, sperie lumea, dar într-un final sunt uitate, așa că cercetările și experimentele și-au reluat cursul în pofida semnării unor tratate și angajamente, precum Convention on the Prohibition of the Development, Production, and Stockpiling of Bacteriological (Biological) and Toxin Weapons and on Their Destruction, din 1972, cunoscut ca BWC. Agenții biologici au fost folosiți și în asasinate, cum e cazul asasinării exilatului bulgar Georgi Markov. în 1978. Un raport din 1995 susține că rușii au continuat programul biologic și că în acel an aveau între 25 000 - 30 000 de persoane implicate. Armele biologice revin în forță în dezbaterile și îngrijorările publice, reale și/sau ipocrite, în timpul operațiunii Furtună în Deșert din 1990, când existau temeri teribile că irakienii au astfel de arme și n-au nici cea mai mica reținere să le folosească. Pare destul de clar că aceștia le-au folosit, însă asupra propriei populații, în câteva rânduri prin anii 1980, după cum aflăm din rapoarte întocmite de comunitatea occidentală de intelligence. Cred că merită să ne întrebăm cum au intrat în posesia acestora, însă cu astfel de întrebări intrăm în cu totul altă zonă de discuții și speculații.
 Inventarierea și comentarea programelor biologice și a cazurilor de utilizare/testare a acestora poate continua, însă cred că am prezentat suficiente informații despre cum s-au croit, testat și utilizat aceste arsenaluri, Desigur, de la o vreme acest tip de arme n-au mai fost monopolul marilor puteri angajate în fel de fel de cruciade și misiuni de salvare a omenirii și civilizației. Dictatori mărunți și ambițioși au ajuns în posesia acestora și/sau au căutat să-și dezvolte programme proprii, în multe cazuri cumpărând consilierea și expertiza celor deja consacrați. Baiul ăl mare e că acest tip de arme a atras, așa cum se temea Nixon și ai săi sfetnici, în posesia unor organizații civile sau paramilitare, adică a unor grupări teroriste cu agende din cele mai variante. Așa că au început alte necazuri, alte griji și alte necesități care au justificat existența unor programe biologice, fie ele și doar defensive. Expunem, pe scurt, câteva isprăvi care au implicat astfel de utilizatori. În 1984 un cult numit Rajneeshe a folosit Salmonella typhimurium, provocând 751 de infecții severe celor care au ingerat microbul dintr-o salată distribuită în restaurantele din Oregon, SUA. Cu 20 mai mult decât cifra care denomina legendara unitate ștințifico-militară japoneză. Pe la mijlocul anilor 1990 au fost descoperite cantități masive de toxine botulinice într-un laborator al Rotte Armate Faktion (organizație teroristă comunistă germană) în Paris, Franța. Se pare că aceștia nu le-au folosit (n-au apucat să le folosească?), dar pericolul utilizării armelor biologice de către astfel de organizații a readus morga îngrijorării pe fețele celor responsabili cu securitatea populației. De tristă amintire este atacul cu gaz sarin din Tokyo (18 Martie 1995), care a amplificat teama față de astfel de atacuri. Un ultim exemplu vine din Africa, mai precis din Congo (Zair), unde prin 1992 s-a încercat achiziționarea virusului Ebola, cel mai probabil tot în astfel de scopuri. Cine face astfel de investiții, cine poate procura/intermedia astfel de arme… rămâne un mister, nu prea greu de descifrat. Cert e că marile inovații din domeniul științifico-militar nu mai sunt monopolul guvernelor, iar interesul pentru acest tip de arme nu e doar constant, ci și solid.
Acum, ca un fel de concluzii, dezvoltarea în ascuns sau fățiș a unor astfel de arme, testarea asupra propriilor populații sau utilizarea în diferite conflicte exprimă mult mai clar modul în care o bună parte din responsabilii guvernamentali și militari se raportează la populația civilă, fie că e vorba de cea pe care o ”apără”, fie că e vorba de cea inamică. De asemenea, ca și în cazul recentului parteneriat dintre CIA și diverse asociații de psihologi în programele de torturare a suspecților de terorism, oamenii de știință au fost și sunt consecvenți în a-și pune abilitățile și cunoștiințele în slujba unor idealuri cât se poate de dubioase și nocive, oricâtă propagandă patriotică le-ar înveșmânta. Și, desigur, încă o dovadă că oricât de fantezist ar fi ”X Files”, realitatea e mult mai generoasă în materie de scenarii macabre.
Referințe:
Friedrich Frischknecht, ”The history  of biological warfare”, în EMBO Reports, 4 (supliment 1), Iunie 2003, http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1326439/.
Edmond Hooker, ”Biological Warfare”,   de găsit pe:
Stefan Riedl, ”Biological warfare and bioterrorism: a historical review”, în Baylor University Medical Center Proceedings, Dallas (Texas), 17 (4), octombrie, 2004, http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1200696/.
Idem, ”Edward Jenner and the history of smallpox and vaccination”, Baylor University Medical Center Proceeding, 18 (1), ianuarie 2015, Dallas (Texas), http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1200696/.
Brian Palmer, Alex Spelling, ”Commemorating a forty year ban on biological warfare” (martie 2015) în http://www.ucl.ac.uk/mathematical-physical-sciences/maps-news-publication/maps1521/ .
Josh Wilmoth, ”The Horrific Use of Chemical and Biological Weapons in World War I”, iunie 2014, în http://joshwilmoth.hubpages.com/hub/The-Gruesome-Military-Tactics-of-World-War-I



[1] Vezi, de exemplu, Buletinul Universității Naționale de Apărare Carol I”, 1, ianuarie-martie 2012; Intelligence, nr. 7, martie-mai 2007.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii