duminică, 25 noiembrie 2012

Viorella Manolache, Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX), - Valentin Trifescu



Viorella Manolache, Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX), afterword Ionas Aurelian Rus, Editura Techno Media, Sibiu, 2010, 174 p.

Cercetarea complexului fenomen al regionalismului transilvănean din secolul trecut, care a luat o mulţime de forme (atitudini) şi care s-a exprimat prin nenumărate figuri(personalităţi), este şi în momentul de faţă la începuturile sale. Vocea regionaliştilor ardeleni din prima jumătate a secolului al XX-lea, fie că au fost ei români, saşi sau maghiari, nu a fost înregistrată sau nu i s-a acordat capitolul cuvenit în cadrul istoriilor oficiale din România sau Ungaria. Acest al treilea discurs,  pierzător şi slab prin definiţie, a fost trecut sub tăcere sau a fost încărcat cu un sens profund negativ. S-au remarcat doar discursurile tari, naţionale / naţionaliste, care au nivelat şi omogenizat teritoriul Transilvaniei, dintr-o perspectivă unitară şi centralistă venită de la Budapesta sau Bucureşti[1]. În istoriografia ştiinţifică din România, doar istoriile literare au făcut excepţie de la regulă. În acest fel, cunoaştem mult mai bine implicaţiile literare ale regionalismului. Prin demersul lor, istoricii literari au încercat şi o apropiere, prin cunoaştere reciprocă, între diferitele naţiuni ale Transilvaniei. În acestă ordine de idei, îi amintim aici pe istoricii literari: Ion Chinezu, Nicolae Balotă, János Varró, Gavril Scridon, Mircea Zaciu, Éva Cs. Gyímesi, Gyula Dávid, Liviu Maliţa, Gheorghe Manolache sau Enikő Olcar.

            Pe acest fond insuficient defrişat vine lucrarea cercetătoarei Viorella Manolache, care continuă cu pasiune deschiderile tematice pe care le iniţiase, cu câţiva ani înainte, tatăl domniei sale, profesorul Gheorghe Manolache[2]de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Autoarea a moştenit din familie, pe lângă preferinţa pentru anumite subiecte de cercetare, cum sunt localismul creator sau activitatea revistei Luceafărul din Sibiul anilor 1934-1945, şi talentul scriitoricesc, stilul Manolache fiind uşor de recunoscut, încă de pe prima pagină. Altfel spus, Viorella Manolache ne propune o analiză densă, esenţializată, epurată de surplusuri demonstrative şi de balastul informativ. A dorit surprinderea ideilor directoare care au animat elitele româneşti din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Totodată, scriitura autoarei se singularizează în cadrul cercetării româneşti, ea fiind manieristă şi manierată prin limbaj, cu unele inserţii baroce, care dau clasă (aş spune, şi plăcere cititorului versat) şi trădează o temeinică formaţie filologică. Mai mult, Viorella Manolache pune cititorul în impostaza de complice în descoperirea secretelor de analiză. Prin stilul său pedant, cercetătoarea apelează la mici cochetării, „făcând cu ochiul” unor autori consacraţi, spre deliciul connaisseurilor, fără să deconspire destinatarul, lăsându-i cititorului plăcerea de a recunoaşte singur, după puteri, despre cine este vorba. Aşa se întâmplă cu teoreticianul Secundarului: Schimbarea digresivă a «mişcării înainte» viza dezvoltarea economică şi socială, mişcare urmată de Occidentul urbanizat şi industrializat. (p. 17) (precum şi la pagina 24), sau cu Marcel Gauchet, când discută despre „dezvrăjirea lumii” (p. 35).
            Parcurgând, la o primă vedere, cuprinsul cărţii semnate de Viorella Manolache, avem impresia că suntem în faţa unui volum miscelaneu în care sunt adunate studii care coboară temporar în secolul al XIX-lea şi urcă până în contemporaneitate. Autoarea îşi articulează analiza pe câteva teme generale, care ulterior sunt concentrate în analiza câtorva studii de caz. Însă cele patru capitole – intitulate „Repere ale unui saeculum transparent: tradiţie vs. europenizare”,Prototipuri locale: decupaje ale modelului tradiţionalist – european”,Dinamica modelului european”, „Vocaţia europeană a racordurilor şi conservarea însemnelor locale” – sunt legate organic între ele, autoarea oferind cititorului o perspectivă diacronică referitoare la discursul elitelor româneşti asupra valorilor europene şi tradiţionale ale culturii şi civilizaţiei noastre. După cum bine se preciza la începutul cărţii, „Studiul de faţă axat pe dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” îşi propune să cartografieze decupaje sincronice(în momente istorice concret delimitate) şi să localizeze reliefuri culturale specifice, ajungând, în cele din urmă, pe planul relaţiilor internaţionale, la (re)construirea unui puzzle politico-istoric.// O primă ipoteză de lucru propusă: – localismul creator a fost şi rămâne o categorie rizofagă, hrănindu-se imagologic, geo-politic, material şi spiritual dintr-un anume specific (naţional, local, regional, zonal), angajat agonistic în dinamica modelului european, anevoie de sincronizat, fie şi la nivel mimetic, într-un anume tip de sinteză europeană, a unui saeculum transparent.// A doua ipoteză: – pornind de la constatarea că în anii ’30 exista o criză generalizată a culturii modern-europene, studiul de faţă va pleca de la constatarea că prin prototipuri locale se va încerca o corectare a haosului declanşat de imitaţia accidentală a form(ul)elor occidentale, stabilindu-se că însemnele locale îşi propun distanţarea faţă de modernitatea burgheză.// A treia ipoteză: – cultura locală reactivează în cofrajul modernităţii româneşti un laboratorium europaeus, asumat ca proces dominat de ciocniri între tradiţie şi valorile lumii burgheze, altfel spus, un proces alimentat de coliziunea între noua tradiţie şi remanenţele sale” (pp. 7-8).
            După cum vom vedea mai jos, nenumărate sunt nuanţele pe care le aduce cartea Viorellei Manolache asupra localismului creatorşi asupra regionalismului românesc în general. Cu o solidă pregătire interdisciplinară, autoarea gestionează cu naturaleţe o bibliografie extrem de variată, care nu face decât să aducă perspective noi asupra fenomenului studiat. Cercetătoarea înţelege foarte bine regionalismul transilvănean în contextul naţionalist al epocii, aducând în discuţie existenţa unui anumit „transilvanism duminical” (p. 60), idee care vine în ajutorul convingerii noastre, cum că putem considera regionalismul, în bună măsură, ca fiind o atitudine acompaniatoare. Dezbaterea relaţiei istorice şi geo-politice dintre Centru şi Periferie este completată de „contaminările” din domeniul criticii şi teoriei literare, care dau originalitate şi valoare abordării autoarei. Pe lângă teoria Secundarului[3], aplicată pentru prima dată asupra localismului creator de către profesorul Gheorghe Manolache, este valorificată ideea liminalităţii, care pune într-o lumină cu totul nouă condiţia periferică, marginală, provincială a unui spaţiu geografic şi cultural: „Aşezând în aceeaşi ecuaţie marginalitatea şi liminalitatea, Mihai Spăriosu[4], opina că dacă marginalitatea se referă la o relaţie agonistică dintre centru şi marginile unei structuri, cu tot ceea ce ţine de sistem, subsistem, polisistem sau univers, liminalitatea, în schimb, ar avea în vedere o relaţie neutrală între două sau mai multe structuri aşa cum o putem întâlni între două sau mai multe frontiere. În lumina acestei observaţii, marginalitatea nu poate oferi acces necenzurat spre noi lumi, nu poate iniţia transgresări, aşa cum reuşeşte liminalitatea. (Sin)taktic, dacă structurilesocioculturale instituţionale operează la modul indicativ, procesele liminale se mulţumesc a (co)opera la modul subjonctiv. Preocupat de cariera liminalităţii în spaţiul cultural, Adrian Oţoiu[5]o (re)aşază, strategic, într-o relaţie transparentă cu marginalitatea şi inferioritatea structurală, cu teoriile asupra multiculturalismului şi/sau cu inferioritatea ex-ilică ori formele culturale a-teologice” (p. 55).
Pe lângă toate aceste bemolizări extrem de importante pentru înţelegerea complexului şi controversatului fenomen al regionalismului cultural, credem că se mai poate adăuga ceea ce noi numeam un regionalism mai mult decât regionalism: Campanilismul. Această formă cu implicaţii mistice de manifestare a regionalismului, înrădăcinată în orgoliul sau bucuria de a aparţine unei comunităţi marcate de un simbol identitar (campanila fiind văzută ca un simbol regional generic şi nu neaparat local sau parohial), presupune credinţa în existenţa unui genius loci care marchează, în mod definitiv, afectiv şi atitudinal pe cei care au luat contact, într-un fel sau altul, cu locul creator de identitate[6].
            Nu putem decât să ne bucurăm că în istoriografia românească şi-a făcut loc (într-un mod discret, ce-i drept) cartea Viorellei Manolache. Salutăm, cu puţină invidie de breslaş, capacitatea de sinteză a autoarei şi puterea de a înţelege dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” din prima jumătate a secolului al XX-lea. Altfel spus, volumul discutat în rândurile de mai sus este un real câştig şi se impune de la sine ca o bibliografie obligatorie pentru cei care cercetează regionalismul din Transilvania interbelică şi nu numai.





[1] Valentin Trifescu, Transilvanismul lui Iancu Azapu, în „Anuarul Şcolii Doctorale «Istorie. Civilizaţie. Cultură»”, V, Cluj, 2011, pp. 369-371.
[2] Vezi Gheorghe Manolache, Resurecţia localismului creator. O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006; Idem, Recuperarea unei sincope culturale: Luceafărul – serie nouă: 1934-1939; 1940-1945, Editura Techno Media, Sibiu, 2008.
[3] Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, trad. de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997.
[4] Mihai Spăriosu, The Wreath of Wild Olive: Play, Liminality and the Study of Literature, Sunny Press, New York, 1997.
[5] Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră: strategii transgresive în proza generaţiei ’80, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000.
[6] Valentin Trifescu, Campanilismul în istoria artei. Hans Haug şi concepţia sa referitoare la arta alsaciană, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia Artium”, LIV, 1, Cluj, 2009, pp. 59-68; Idem, Introducere în campanilismulalsacian şi transilvănean. Hans Haug, Kós Károly și Coriolan Petranu, în „Transilvania”, serie nouă, XXXIX (CXV), 10, Sibiu, 2010, pp. 73-78.

Comentarii

Translate this blog