Treceți la conținutul principal

Intelectualii ca "elită clericală"



"Maşina de limpezit" de Cristian Orza, http://cristianorza.blogspot.com


La începutul secolului al XIX-lea, William Coleridge (1772-1834) urmat de Thomas Carlyle (1795-1881), descumpăniţi de „metamorfozele materiale şi mecanice produse de inevitabilele forţe ale modernităţii pe care noi le denumim «progres»[1], au făcut câteva recomandări necesare, în opinia lor, pentru protejarea şi dezvoltarea „Culturii”, în faţa avântului destructiv al „Civilizaţiei”. O recomandare mi-a atras atenţia în mod deosebit. E vorba de necesitatea formării unui grup de elită în societate care să fie însărcinat cu responsabilitatea „protejării şi propagării excelenţei unei societăţi”[2]. Acest grup de elită era numit „clerisy”, fiind vorba de o „biserică seculară”. Această elită „cultivată”[3] trebuie să păstreze viu şi să răspândească idealul  culturii (cultura fiind identificată în special cu artele). Cultura trebuie să fie reprezentativă pentru viaţa colectivă a poporului, însă această viaţă colectivă trebuie să fie mai mult decât simplele relaţii/raporturi mediate de bani, de profit, caracteristice societăţii moderne industrializate. De aceea e necesar ca poporul să fie educat pentru a-şi depăşi condiţia în care îl plasează societatea modernă. În acest sens membrii unui astfel de grup elitist au o misiune de maximă importanţă şi semnificaţie nu doar pentru activitatea lor şi pentru breasla lor, ci pentru societate şi umanitate.
Ideea aceasta a „elitei” a amprentat într-un grad semnificativ intelligentsia modernă, artiştii, literaţii, gânditorii (ş.a.) acţionând adesea ca nişte veritabili preoţi ai unui cult secular care încearcă să prezerve şi să răspândească un „adevăr” şi o tradiţie aferentă. Apar ritualuri de validare, de includere în tagmă a unor noi membrii care sunt tot mai conştienţi de misiunea lor de a prezerva cultura, prin aceasta înţelegându-se tot ce e mai măreţ în materie de realizări umane. Apar ritualuri specifice şi cum unul dintre atributele caracteristice oricărui ritual „preoţesc” este păstrarea ordinii lumii[4], şi ritualurile acestei tagme caută să păstreze o ordine în faţa lipsei de ierarhie, a informului, a nedefinitului şi a tot ceea ce presupune haosul şi anarhia. Activitatea lor are adesea un aer mistic, grav, profund, nimic altceva neputându-se compara ca semnificaţie şi importanţă. Este în joc tot ce e mai bun în umanitate. Însă, după cum e cazul oricărei organizări religioase, ereziile şi sectarismul nu întârzie să apară şi aici. Şi-apoi încep conciliile, afuriseniile şi anatemizările.
Putem observa şi în societatea contemporană cât de răspândită este această viziune „romantică” asupra culturii şi asupra „omului de cultură”, văzut adesea ca un iniţiat într-un cult al misterelor, un cunoscător al cosmosului social şi politic, numai bun de călăuzit şi de educat poporul cufundat în bezna traiului cotidian. Prin poziţia sa de mediator între popor şi Cultură, de cunoscător şi păstrător al „ordinii sacre”, despre intelectual/artist se crede adesea că poate influenţa într-un grad ridicat forţele misterioase (magice) care acţionează în universul socio-cultural. El e numai bun să salveze, să lămurească şi mai ales să arate direcţia corectă. Această viziune accentuează ideea de misiune dându-i un aer aproape religios, de datorie faţă de comunitate, naţiune.
Cred că numai stereotipul (de asemenea de sorginte romantică) al artistului rebel şi vizionar, reuşeşte să depăşească în popularitate acest stereotip al intelectualului/artistului ca „sacerdot” al unei biserici seculare. Şi când vorbesc de popularitatea stereotipurilor mă refer atât la modul în care sunt percepuţi artiştii, intelectualii în afara breslei lor cât şi modul în care se percep sau îşi percep rostul, locul.


P.S. Intelectualii/artiştii ca şi sacerdoţi ai totalitarismelor pot constitui tema unei  discuţii separate.


[1] Chris Jenks, Culture, 2nd editions, Routledge, London and New York, 2005, p. 17.
[2] Ibidem, p. 19.
[3] William Coleridge foloseşte întâia oară termenul „cultivare” într-un sens metaforic, cu referire la „dezvoltarea armonioasă a acelor calităţi şi facultăţi  care caracterizează umanitatea noastră”, apud Chris Jenks.
[4] Frank H. Gorman, Jr., The Ideology of Ritual. Space, Time and Status in the Priestly Theology, Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series 91, Sheffield Academic Press, 1990, p. 38.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Comentarii