luni, 19 noiembrie 2012

Intelectualii ca "elită clericală"



"Maşina de limpezit" de Cristian Orza, http://cristianorza.blogspot.com


La începutul secolului al XIX-lea, William Coleridge (1772-1834) urmat de Thomas Carlyle (1795-1881), descumpăniţi de „metamorfozele materiale şi mecanice produse de inevitabilele forţe ale modernităţii pe care noi le denumim «progres»[1], au făcut câteva recomandări necesare, în opinia lor, pentru protejarea şi dezvoltarea „Culturii”, în faţa avântului destructiv al „Civilizaţiei”. O recomandare mi-a atras atenţia în mod deosebit. E vorba de necesitatea formării unui grup de elită în societate care să fie însărcinat cu responsabilitatea „protejării şi propagării excelenţei unei societăţi”[2]. Acest grup de elită era numit „clerisy”, fiind vorba de o „biserică seculară”. Această elită „cultivată”[3] trebuie să păstreze viu şi să răspândească idealul  culturii (cultura fiind identificată în special cu artele). Cultura trebuie să fie reprezentativă pentru viaţa colectivă a poporului, însă această viaţă colectivă trebuie să fie mai mult decât simplele relaţii/raporturi mediate de bani, de profit, caracteristice societăţii moderne industrializate. De aceea e necesar ca poporul să fie educat pentru a-şi depăşi condiţia în care îl plasează societatea modernă. În acest sens membrii unui astfel de grup elitist au o misiune de maximă importanţă şi semnificaţie nu doar pentru activitatea lor şi pentru breasla lor, ci pentru societate şi umanitate.
Ideea aceasta a „elitei” a amprentat într-un grad semnificativ intelligentsia modernă, artiştii, literaţii, gânditorii (ş.a.) acţionând adesea ca nişte veritabili preoţi ai unui cult secular care încearcă să prezerve şi să răspândească un „adevăr” şi o tradiţie aferentă. Apar ritualuri de validare, de includere în tagmă a unor noi membrii care sunt tot mai conştienţi de misiunea lor de a prezerva cultura, prin aceasta înţelegându-se tot ce e mai măreţ în materie de realizări umane. Apar ritualuri specifice şi cum unul dintre atributele caracteristice oricărui ritual „preoţesc” este păstrarea ordinii lumii[4], şi ritualurile acestei tagme caută să păstreze o ordine în faţa lipsei de ierarhie, a informului, a nedefinitului şi a tot ceea ce presupune haosul şi anarhia. Activitatea lor are adesea un aer mistic, grav, profund, nimic altceva neputându-se compara ca semnificaţie şi importanţă. Este în joc tot ce e mai bun în umanitate. Însă, după cum e cazul oricărei organizări religioase, ereziile şi sectarismul nu întârzie să apară şi aici. Şi-apoi încep conciliile, afuriseniile şi anatemizările.
Putem observa şi în societatea contemporană cât de răspândită este această viziune „romantică” asupra culturii şi asupra „omului de cultură”, văzut adesea ca un iniţiat într-un cult al misterelor, un cunoscător al cosmosului social şi politic, numai bun de călăuzit şi de educat poporul cufundat în bezna traiului cotidian. Prin poziţia sa de mediator între popor şi Cultură, de cunoscător şi păstrător al „ordinii sacre”, despre intelectual/artist se crede adesea că poate influenţa într-un grad ridicat forţele misterioase (magice) care acţionează în universul socio-cultural. El e numai bun să salveze, să lămurească şi mai ales să arate direcţia corectă. Această viziune accentuează ideea de misiune dându-i un aer aproape religios, de datorie faţă de comunitate, naţiune.
Cred că numai stereotipul (de asemenea de sorginte romantică) al artistului rebel şi vizionar, reuşeşte să depăşească în popularitate acest stereotip al intelectualului/artistului ca „sacerdot” al unei biserici seculare. Şi când vorbesc de popularitatea stereotipurilor mă refer atât la modul în care sunt percepuţi artiştii, intelectualii în afara breslei lor cât şi modul în care se percep sau îşi percep rostul, locul.


P.S. Intelectualii/artiştii ca şi sacerdoţi ai totalitarismelor pot constitui tema unei  discuţii separate.


[1] Chris Jenks, Culture, 2nd editions, Routledge, London and New York, 2005, p. 17.
[2] Ibidem, p. 19.
[3] William Coleridge foloseşte întâia oară termenul „cultivare” într-un sens metaforic, cu referire la „dezvoltarea armonioasă a acelor calităţi şi facultăţi  care caracterizează umanitatea noastră”, apud Chris Jenks.
[4] Frank H. Gorman, Jr., The Ideology of Ritual. Space, Time and Status in the Priestly Theology, Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series 91, Sheffield Academic Press, 1990, p. 38.

Comentarii

Translate this blog