Treceți la conținutul principal

Contribuţii româneşti la ideea de unitate europeană. Proiectul lui Aurel C. Popovici, un proiect de Mitteleuropa?




Precizare: studiu scos din cămara cu vechituri!

În prefaţa cărţii „Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei-Mari”, Petre Pandrea descrie succint traseul biografic a lui Aurel C. Popovici şi proiectul statului federal. Născut în 1863 la Lugoj, dintr-o familie ce aparţinea clasei meseriaşilor şi negustorilor, „eroul nostru” se remarcă încă de mic printr-un apetit pentru lectură şi limbi străine. Dornic de cunoaştere, urmează Facultatea de medicină la Viena. Atitudine mesianică, Aurel C. Popovici scrie o broşură în care argumentează existenţa milenară a românilor pe teritoriul lor. Justiţia maghiară îl pedepseşte la 4 ani de închisoare pentru acest gest instigator. Pentru a evita detenţia, tânărul fuge în Occident. Retras, după un timp, în România pentru o vreme, este activ în presa vremii, publicând la „Tribuna”, „Românul”, „Semănătorul”, „Epoca”. Într-o retorică laudativă, iată cum îl descrie Petre Pandrea: „în politică, Aurel C. Popovici este un tipic doctrinar, de esenţă organicistă, un eleat modern, antiliberal, teologal, respingând transformismul, negând pozitivismul şi scientismul, reîntors în dogme biblice, credincios al permanenţelor în biologie, în morală şi în metafizică.”[1]

            Cel mai important studiu al său este scris în 1906 („Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich”, Leipzign 1906, tradus din germană de Petre Pandrea sub titlul „Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei-Mari”) şi se concretizează în proiectul unei monarhii habsburgice, din care se elimină influenţa nefastă, în opinia lui, a maghiarilor. Statul federal pe care îl propune coincide cu un plan de reformă a monarhiei habsburgice. Planul său conţine câteva aspecte importante, discutate şi în actuala şi „concretizata” Uniune Europeană. Este vorba despre introducerea autonomiei naţionale pentru grupurile minoritare, delimitarea teritorială a naţiunilor, păstrarea individualităţii şi particularităţii statelor. Problemele pe care le dezbate Aurel C. Popovici sunt extrem de actuale.
            Proiectul atrage atenţia lui Franz Ferdinand, iar iniţitorul lui se mută la Viena pentru a susţine viitorul stat federal şi a stabili detalii mai concrete ce ar putea duce la realizarea planului său politic. Românii au ocazia să deplângă atentatul de la Sarajevo, ca un blestem istoric ce confirmă soarta nedreaptă a  poporului. Spiritul naţionalist rănit, victimizat al românilor proiecta un alt scenariu. Franz Ferdinand acceptase proiectul, deci acesta ar fi fost concretizat, iar Aurel C. Popovici ar fi devenit un om de seamă în elita statului federal, ca unul din întemeietori şi ideologi.
            Voi urmări în continuare modul în care Aurel C. Popovici îşi construieşte proiectul de stat federal, ignorând izbucnirile pătimaşe anti-maghiare ale autorului, specifice epocii în care scria. De remarcat faptul că nicio acuză adusă politicii ungurilor, oricât de subiectivă sau exagerată ar fi, nu rămâne nesusţinută de argumente, citate, exemple din viaţa românilor. Atunci când aminteşte de plângerilor maghiarilor la ministrul de externe vienez cum că există unele uneltiri daco-române, autorul citează un pasaj dintr-o notă diplomatică a contelui Wimpffen către contele Beust din 5 februarie 1868.[2]
            Situaţia politică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea încuraja întemeierea şi consolidarea unui stat federal. Aspiraţiile Rusiei de a domina sud-estul Europei, ba mai mult, stăpânirea Constantinopolului erau evidente. Dar „drumul Rusiei prin Constantinopol, duce prin Viena”[3], în sensul în care Rusia este conştientă de puterile centrale, Austria şi Germania, care veghează asupra situaţiei din Europa de Sud-est. Expansiunea Rusiei ameninţă şi Imperiul Habsurgic. Dar şi imperiul german modern urmăreşte să diminueze puterea habsburgică, în ciuda existenţei unui pact între Germania şi Austria din 1879.
Este perioada în care puterea şi influenţa monarhiei habsburgice scad. Aşadar, este vorba de un moment de criză. Mitteleuropa este prezentată de J. Le Rider (în „Mitteleuropa”) ca un proiect în conştiinţa indivizilor care apare tocmai în astfel de clipe de cumpănă, de criză. La sfârşitul secolului al XIX-lea, societatea austriacă era în criză. „Monarhia constituţională trebuia să se substituie absolutismului aristocratic, iar centralismul parlamentar să ia locul federalismului aristocratic. Ştiinţa urma să fie încoronată în locul religiei. Cei de naţionalitate germană urmau să să slujească drept mentori şi protectori ai popoarelor supuse, avînd misiunea de a-i lumina spiritual, scoţându-i din condiţia de iobagi ignoranţi în care îi ţinuse nobilimea fedală. Astfel, însăşi ideea de naţionalitate va sluji la realizarea coeziunii poporului în cadrul unui stat multi naţional.”[4]  Iată scopul germanilor din Austria.
Austro-Ungaria este punte de legătură între Est şi Vest, zid de apărare împotriva Rusiei. Miza este, aşadar, imensă. Jean Béranger este citat de Le Rider pentru că el sintetizează foarte limpede situaţia Europei şi alternativele ei în secolul al XX-lea: prima soluţie era oferită de Habsburgi şi propunea unirea statelor pentru a întemeia o putere mai mare, a doua soluţie venea de la imperialismul rus, iar a treia se resemna într-o „instabilitate cronică a micilor state fără putere şi uneori chiar fără legitimitate: aceste trei «soluţii» par atât de catastrofale încât doar prima, soluţia habsburgică, reluată in fine sub denumirea de «confederaţie europeană» poate fi prezentată ca rezonabilă.”[5]  În condiţiile în care Germania câştiga autoritate şi putere în Europa, se consolidează un mecanism de apărare şi de întărire a Austriei. Proiectul unui stat federal completează aceste intenţii. „Austria se va strădui să salveze o viziune dinastică, fondată pe ideea unui ansamblu istoric formând o totalitate organică, pluriculturală, politehnică şi multinaţională, sudată prin legitimitatea unei Case domnitoare şi printr-o reţea de solidarităţi geopolitice”.[6] Principiul dinastic habsburgic însemna şi „tradiţia coabitării şi a sinergiilor popoarelor şi limbilor celor mai diferite drept cimentul unui ansamblu multinaţional.”
În studiul său, Aurel C. Popovici dovedeşte faptul că este conştient de importanţa naţiunilor şi a individualităţii lor, idee dezvoltată intens pe tot parcursul secolului al XIX-lea.  De aceea, acordă mult spaţiu în economia textului acestei probleme – cum să construieşti o Austrie-Mare fără să lezezi fiecare identitate, specificitatea naţiunilor, cum să eviţi „dispersarea”, dizolvarea micilor popoare mărginaşe. În epocă se ţin discursuri numeroase pentru a propovădui dreptul naţiunilor. „Şcoala naţională a văzut în principiul naţionalităţilor dreptul naţiunilor să se unească liber şi să ducă o viaţă independentă.”[7]           
            Austria Mare are rolul de a ocroti naţiunile minore din sud-estul Europei de pericolul pangermanismului, dar mai ales al panslavismului, ultimul extinzându-şi vizibil tentaculele. „Românii din Ungaria şi Transilvania nu sunt slavi. Dimpotrivă, ei sunt mândri de originea lor latină.”[8][9] Federalizarea monarhiei susţinută de Popovici avea la bază principiul naţionalităţilor, contrar principiului istoric, viziune a federaliştilor austro-marxişti.
            În orice stat multinaţional se pune problema întâietăţii: cine conduce, ce naţiune va domina, ce limbă va fi aleasă? Limba oficială pentru statul federal este germana, iar autoritatea în conducere o deţinea monarhul. Este evident faptul că aceste detalii l-au fermecat pe Franz Ferdinand, dar şi pe alţi politicieni vienezi. Ca şi în viziunea Europei Unite (UE) de la finalul secolului al XX-lea, puterea Constituţiei este decisivă. Se cere o constituţie pentru monarhie care să aibă rolul: „să recunoască şi să garanteze individualitatea  naţional-politică a diferitelor sale naţiuni, iar pe de altă parte, să asigure cu adevărat unitatea şi forţa imperiului.”[10]
Cum problema naţională era dezbătută de majoritatea statelor europene, Aurel C. Popovici consideră că această consolidare a monarhiei poate să „contagieze” şi popoarele imperiului, fără ca integritatea naţională să fie lezată. „Sentimentul naţional stăpâneşte astăzi toate popoarele din imperiul Habsburgic şi toate cer astăzi, ca şi acum 50 de ani, acelaşi lucru, în fond: autonomia naţională, înlăuntrul acestei monarhii.”[11]
            Luciditatea lui Popovici l-a determinat să noteze adevăruri valabile până în contemporaneitate. Egalităţi de drepturi naţionale, autonomia micilor grupuri sociale care duce la evoluţia statelor, sunt idei dezbătute şi astăzi în cadrul Uniunii Europene. „Marea diversitate de limbă, obiceiuri şi mentalitate ale diferitelor naţionalităţi reclamă pentru întregul imperiu al Habsburgilor o asemenea formă de stat, care să poată garanta că nicio naţionalitate nu va fi ameninţată, împiedicată sau jignită în faţa ei naţional-politică, în dezvoltarea ei particulară, în mândria ei naţională, într-un cuvânt – în felul ei de a simţi şi trăi.”[12] Statul federal trebuie să schimbe mentalitatea statelor naţionale astfel încât să nu se simtă  subordonate, supuse, manipulate, controlate, ameninţate, ci să conştientizeze că este vorba despre o alianţă, o susţinere reciprocă. Federalismul nu pune în pericol unitatea imperiului. Popovici amendează confuzia unor politicieni între „federal” şi „confederaţie”, în ciuda numeroaselor cărţi scrise în limba germană pe  tema federalismului.[13]
Este greu de conceput un astfel de proiect de stat federal sub protectoratul monarhiei în condiţiile în care multe ţări  îşi cereau autonomia, orgoliul naţional câştiga inimile oamenilor, în epocă se punea accentul pe limba, cultura, tradiţia proprie statului naţional. Popovici a fost un individ lucid care a conştientizat pericolul destrămării unei puteri civilizatoare ca imperiul Habsburgic care ar putea afecta întreaga Europă, dar şi ieşirea Transilvaniei de sub protectoratul habsburgic. El era conştient de influenţa fastă pe care o avea imperiul asupra românilor, şi de beneficiile noastre într-o astfel de postură într-un stat federal.
Popovici citează numeroşi susţinători politici ai federalismului, fiind înarmat cu numeroase citate care să-i susţină proiectul. Sunt amintiţi şi adepţi din afara imperiului Habsburgic: Patzelt, Saint-Renée Taillandier, Emile de Laveleye, Edward A. Freeman etc. „P.J. Proudhon consideră constituţia federativă aproape un panaceu pentru Franţa”, susţinând faptul că numai federaţia soluţionează problema compromisului dintre libertate şi autoritate.[14]  Le Rider vorbeşte despre proiectul unui imperiu în imaginarul politic francez, o proiecţie a Sfântului Imperiu care nu e doar un mit politic german. „În faţa pericolului apropierii anglo-ruseşti, V. Hugo propune, mai degrabă decât un război pentru a recuceri malul stâng al Rinului, «unirea Germaniei şi a Franţei», unire care ar însemna «stoparea Angliei şi a Rusiei, salvarea Europei, pacea lumii»”.[15] Profesorii de drept constituţional din epocă au ajuns la concluzia că cea mai eficientă şi durabilă formă de organizare a unui stat modern este statul federal, iar ei vin în susţinerea autorului.
Câte state-unităţi sunt acceptate în statul federal? „Numărul acestor state-unităţi este atât de indiferent pentru stabilitatea unui stat federal, după cum este numărul circumscripţiilor administrative în statul unitar.” Se pune pe drept cuvânt problema, ce mai rămâne propriu statului şi ce va „ceda” statului federal. Popovici rezolvă şi aceste aspecte. Sub autonomia statelor rămân: o constituţie proprie, un guvern autonom sau  naţional, o reprezentanţă parlamentară autonomă sau naţională, o jurisdicţie autonomă sau naţională. În competenţa autorităţii federale, centrale vor intra următoarele: lista civilă a curţii şi toate chestiunile externe, armata şi flota de război, legislaţia comercială, dispoziţiile privitoare la poştă şi telegraf, liniile căilor ferate, deciziile asupra drepturilor cetăţeneşti, paşapoartelor şi poliţia însărcinată cu controlul străinilor, problemele financiare, bancare, monetare, sistemul de măsură şi greutăţi, brevete de invenţii, poliţia medicală şi veterinară, dispoziţiile privitoare la presă şi asociaţii, legislaţia comună în care se încadrează dreptul civil, penal şi procedura.[16]
Un alt capitol este destinat exclusiv descrierii concrete ale principiilor de bază a constituţiei federative. Acest lucru dovedeşte faptul că planul nu este deloc o utopie, el poate fi concretizat în cele mai optime condiţii. Popovici propune următoarele individualităţi naţional-politice care să alcătuiască Statele-Unite ale Austriei-Mari, stat federal monarhic: Austria germană, Boemia germană, Moravia germană (Silezia), Boemia, Ungaria, Ardealul, Croaţia, Galiţia apuseană, Galiţia răsăriteană, Ţara Slovacilor, Ucraina, Woywodina, Ţara Secuilor, Tirol, Triest. Aceste state vor urma să fie sub sceptrul Majestăţii sale Impăratul Franz Iosif I. Statul formează un teritoriu vamal comun. Viena este capitala şi oraşul de reşedinţă al imperiului.
Care era atitudinea coroanei habsburgice? Franz Ferdinand oscila între adoptarea federalismului şi a trialismului. Cel din urmă presupunea acordarea unei mai mari autorităţi popoarelor slave, „pretindea să grupeze Croaţia, Slovenia, Dalmaţia, Bosnia, Herţegovina, Fiume şi Istria într-un teritoriu autonom care să păstreze «tradiţionala fidelitate faţă de stat».”[17] Atât federalismul cât şi trialismul au suscitat dezaprobarea maghiarilor, pentru că ambele proiecte aveau drept consecinţă diminuarea puterii şi autorităţii lor. Franz Ferdinand mai urmărea acordarea de autonomii teritoriale naţionalităţilor mărginaşe (români, croaţi, italieni, poloni, slovaci, cehi), ceea ce nu determina fărâmiţarea imperiului, ci atragerea şi unor alte popoare care s-ar fi întregit unitatea naţională prin aderarea la imperiu. Este cazul românilor din Vechiul Regat, al sârbilor.[18]
Cartea şi proiectul lui Popovici au avut răsunet în spaţiul european: austriecii de la curtea împăratului (împăratul însuşi, dar mai ales Franz Ferdinand) au fost încântaţi şi l-au primit pe Popovici numindu-l „der Kanzler”. Se pare că Popovici „îşi asigurase” postul de cancelar al Statelor Unite ale Austriei Mari. Croaţii, ungurii, cehii, polonezii, maghiarii sunt împotriva înghiţirii ţărilor pe care le reprezintă într-un stat federal. Cartea lui Popovici a avut ecouri şi în spaţiul românesc, unde a câştigat rapid adepţi.
Simpatia a fost mai mare cu cât s-a aflat de prestigiul lui Popovici la casa regală austriacă. El era văzut ca un sol menit să apere interesele naţionale. Aparteneţa la un imperiu puternic, la o Europă Centrală bine consolidată, a fost un gând umbrit de obsesia independenţei naţionale. Orientările politicienilor români sau schimbat pro şi contra ideii de federalizare, după cum umblau interesele externe, circumstanţele politice dinafara graniţelor. Spre exemplu, la început, Take Ionescu şi Titu Maiorescu au fost de acord şi au susţinut public iniţiativa federalistă. Schimbările de poziţie în politică, mai ales în cea romînească, nu sunt însă o temă de dezbatere a acestei lucrări. Revenind la oamenii din spaţiu românesc care l-au susţinut pe Popovici, trebuie amintiţi Coriolan Brediceanu, Ioan Scurtu, Isopescu Grecul, Nicolae Filipescu (care tratează cu Popovici adeziunea la partidul Conservator), Simion Mehedinţi, Constantin Stere. Vaida Voievod este un alt român care a suţinut proiectul în Austria, având un statut influent pe lângă Franz Ferdinand.
Să luăm câteva exemple mai concrete în ceea ce priveşte sentimentele românilor faţă de habsburgi. Andrei Corbea în „Paul Celan şi «meridianul» său. Repere vechi şi noi pe un atlas central-european” vorbeşte despre celebrul incident de pe peronul gării din Cernăuţi care dovedeşte „germanizarea”, „deznaţionalizarea” unei mari părţi din aristocraţia provinciei, când baronul Mustatza, prezentat regelui Carol I al României, a refuzat să-i răspundă acestuia pe româneşte, pretinzând că educaţia sa ar fi «germană».”[19] Cernăuţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea înfăţişează fascinaţia pentru imaginea unui homo austriacus. Ioan Slavici povesteşte cum a mers în Timişoara ca să înveţe germana, pentru că acesta era un oraş în care şvabii, evreii, sârbii, românii vorbeau cu toţii nemţeşte.[20] Tot Slavici scrie despre libertăţile ce le-a oferit Francisc Iosif I: la 20 oct 1860 a emis diploma prin care a rânduit ca popoarele de sub stăpânirea sa să-şi chivernisească ele însele treburile prin oamenii lor de încredere şi să se folosească fiecare de limba sa nu numai în biserică şi-n şcoală, ci şi-n administraţiune, precum şi-n faţa tuturor instanţelor judecătoreşti.” [21]
Hotărârea împăratului a avut un impact pozitiv în rândul românilor. Aceste detalii au rolul de a veni să susţină ideea că românii ar avea motive să accepte un stat federal, nu aveau de ce să se teamă. Singurul impediment ar fi fost orgoliul nemăsurat, naţionalismul extremist, care să îi determine să refuze „aderarea” la „Mitteleuropa”. „Modernizarea societăţii româneşti, în secolul 19, nu a favorizat aprofundarea conceptelor politice, a sistemelor de gândire politică, a viziunii despre om şi societate din vechea cultură românească.”[22]
Popovici este, astfel, îndreptăţit când spune că a vrut să arate Europei că un vlah poate să scrie o lucrare de o asemenea anvergură, el fiind unul din puţinii intelectuali care s-au afirmat chiar şi dincolo de graniţele imperiului habsburgic. George Ciorănescu vorbeşte, la un moment dat, despre motivele pentru care a scris Popovici acestă carte. Se pare că autorul s-ar fi confesat unui alt student (Ion Petrovici) „prin lucrarea sa urma să dovedească lumii culte că şi o minte valahă poate avea o vedere largă asupra problemelor internaţionale şi mai ales să facă o temeinică şi documentată pledoarie în favoarea federalismului (...).”[23]
Lucrarea lui, dincolo de naţionalismul încrâncenat, de replicile subiective, anti-maghiare, este bine informată, susţinută cu citate cu autoritate şi argumente solide. Un alt român susţinător al federalizării a fost G. Grigorovici, reprezentant social-democrat al românilor din Bucovina în tribuna parlamentului austriac. El scrie numeroase articole, susţine conferinţe în care îşi expune adeziunea la proiect. „Ca român, el avea un motiv în plus să susţină federalizarea pe grupe etnice, căci aceasta ar fi însemnat unirea Bucovinei cu Transilvania şi celelalte teritorii din monarhie locuite de români.”[24] Dar mai mult decât atât. Contextul cultural românesc nu favoriza dezvoltarea unor idei politice aşa cum erau ele promovate în Occident. Trebuie menţionată aici nesincronizarea din România şi Europa Centrală.
„Modernizarea societăţii româneşti, în secolul 19, nu a favorizat aprofundarea conceptelor politice, a sistemelor de gândire politică, a viziunii despre om şi societate din vechea cultură românească.”[25] Popovici este, astfel, îndreptăţit să spună că a vrut să arate Europei că un vlah poate să scrie o lucrare de o asemenea anvergură, el fiind unul din puţinii intelectuali care s-au afirmat chiar şi dincolo de graniţele imperiului habsburgic.
Numele lui Popovici s-a păstrat în memoria intelectualilor. Al. Duţu aminteşte faptul că Popovici a fost considerat un trădător de comunişti, pentru că a militat pentru adeziunea României la un Occident civilizator.[26]
În ce măsură statul federal al lui Popovici a fost conceput având conştiinţa necesităţii formării unei Europe unite, mai puternice, sau proiectul a avut în subsidiar ambiţia de a oferi României unitatea naţională mult visată, de a specula momentul consolidării imperiului Hasbsurgic doar ca să obţinem unirea teritoriilor româneşti, câtă negociere a fost, cât compromis în faţa monarhiei austriece pentru a le câştiga simpatia (prin susţinerea pentru statul federal a două puncte: limba oficială era germana, puterea împăratului era consolidată), aceste lucruri sunt greu de nuanţat.
Într-un context actual, cartea lui Popovici aduce în prim plan imaginea Europei Centrale. Dar ce este Mitteleuropa şi ce ţări cuprinde ea? De ce nu s-a putut fonda o Europă unită pe nucleul Mitteleuropei? În primul rând, Mitteleuropei, aşa cum sugerează şi limba în care este folosit termenul, este asociată cu Imperiul german. Odată cu prăbuşirea imperiului habsburgic, Austria nu mai devine un reper actual în conceptul de Mitteleuropa. Acţiunile lui Hitler, obsesiile naţionaliste (exclusiviste) germane au împiedicat acceptarea unei Europe unite pe fundamentul Mitteleuropei. Graniţele Europei Centrale au fost des dezbătute şi mutate imaginar. Un important studiu francez din 1932 citat de Tony Judt, numeşte statele care sunt în centrul continentului: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia, Italia. Asociată cu popoarele germane, Mitteleuropa devine treptat un mit, după care este uitat, ignorat, chiar ocolit. Redescoperirea Europei Centrale se face după anii `80, ea reprezintă „afirmarea identităţii culturale şi istorice distincte de cea impusă de vreme de 45 de ani de Imperiul sovietic naţiunilor celeilalte jumătăţi a Europei.”[27]
În urma experineţelor în marea parte a secolului al XX-lea, unii intelectuali (M. Kundera, Miłosz, G. Konrád) trăitori în Mitteleuropa au asociat acest spaţiu cu nazismul şi stalinismul. Un subiect actual este investigarea civilizaţiei, literaturii, muzicii de factură central-europeană. Sunt în discuţie câteva nume reprezentative, Kafka, Musil, Broch, Wittgenstein, Kotarbinski, Freud; dar şi specificităţi, invenţii: psihanaliza, discursul subiectiv, dincolo de raţional. Se vorbeşte şi de o memorie central-europeană, care este, evident, una traumatizată. „Tiraniile din secolul al XX-lea şi-au impus monopolul asupra memoriei şi au vrut s-o controleze până în străfundurile cele mai intime.”[28]
În legătură cu unitatea central-europeană, Béla Bartók face câteva remarci interesante în domeniul muzicii, fiind citate de Jacques Rupnik. Compozitorul susţine influenţele reciproce continue ce au avut loc între muzica de folclor ale ungurilor, slovacilor, românilor, în ciuda ambiţiei muzicii de a reprezenta specificul naţional.[29]  Este dovada clară a apartenenţei la o cultură central-europeană, dincolo de cea naţională.      
Studii şi articole recente[30] conturează o distincţie între Europa Centrală şi cea de Sud-est, cu specificităţi în diverse domenii. În literatură, tipologia cavalerului (a eroului), a intelectualului, a preotului utilizaţi în creaţiile lui Kadare, Kazantzakis, Stanev, Sadoveanu, toate acestea sunt specifice Sud-Estului. Pe când în Europa centrală, sunt frecvente imaginile ofiţerului, funcţionarului, artistului. Popovici nu aminteşte de această diferenţă. Un motiv ar fi faptul că distincţia nu slujea proiectului de federalizare care urmărea o unire federală, dar şi pentru că din punct de vedere cultural Europa de Sud-Est nu se manifestase prea concret până la acel moment.
Cazul lui Popovici este interesant pentru că proiectul lui se află între două tendinţe: cea de a păstra identitatea, integritatea, specifiul naţional şi cea de a adera în stat federal, într-o Europă civilizatoare, protectoare (care ar fi favorizat unirea românilor). Este bine cunoscut curentul încrâncenat al românilor care s-a păstrat până astăzi prin sintagma „nu ne vindem ţara.” Atunci se urmărea cu înverşunare să se evite „pericolul înstrăinării”, care, spune Al. Zub avea accente dramatice: „A evita pericolul înstrăinării constituia un imperativ cu accente dramatice. Căci dedublarea conştiinţei colective prin ieşirea în afara ei, în alteritate, putea să ducă (...) la risipă.”[31] În acest context, se pune problema cât de sinceră era deschiderea lui Popvici către o alteritate vădit superioară ca admiraţie şi mimesis, sau în ce măsură era un gest „ştrengăresc” (ca să nu îi zic parşiv) de a profita de pe urma unei mari puteri pentru a duce la îndeplinirea unirea naţională a românilor.
Popovici este unul din românii, mai precis, din elita română, care aderă la „ideea europeană”. Aceasta „a fost chiar de la începuturile sale româneşti o descoperire şi un «angajament» ideologic a unei elite restrânse. (...) Mai presus de orice, adeziunea la «ideea europeană» este o chestiune de mentalitate, expresie directă a unei pături sociale şi intelectuale citadine.”[32]
Într-un articol (capitol) din 1995 „Integritate şi identitate culturală”, A. Marino vorbeşte despre o mutaţie esenţială survenită odată cu decolonizarea, cu configurarea unei „Europe literare”, cu policentrismul cultural: „apare şi se consolidează tot mai mult conştiinţa de a fi «noi şi celilalţi în acelaşi timp».”[33] Iată exact ceea ce „propovăduia” Popovici în cartea sa , o unitate în diversitate. Multe din ideile dezbătute de român la începutul secolului al XX-lea se află încă într-o dezbatere vie.
Michael Pollak vorbeşte despre o renaştere a mitului austriac la sfârşitul anilor 1870, ivită ca sistem de apărare contra gândirii pangermanice şi rasiale (împotriva comunităţii evreieşti). Cele două curente din urmă au tendinţa să dinamiteze „fundamentele statului multinaţional austriac”. Mai mult, „filozofia  abstractă importată din Franţa corupsese ataşamentul faţă de dinastie. Era nevoie aşa dar de stabilitarea tradiţiilor austriece, pentru a le putea opune modernismului formalist.”[34] Popovici trăieşte şi scrie în aceste tendinţe, captat de mitul austriac, utilizat în scopul dobândirii unităţii naţionale a României. Popovici a fost şi el influenţat de mitul habsburgic. Convingerea că Europa Centrală Hasbsurgică forma un tot organic (ein Totum) este elementul fundamental al acestui mit.
Proiectul lui Popovici vine din contagiunea acestui mit, însă şi dintr-o profundă convingere anti-maghiară: ieşirea de sub jugul ungurilor ar putea fi demnă şi victorioasă prin aderarea românilor la statul federal.[35]
Moartea arhiducelui, eşecul tratativelor cu maghiarii, declaraţia de război a românilor împotriva Austro-Ungariei, îl duc pe Popovici la abandonarea proiectului federalist. Nu putem garanta faptul că Popovici avea conştiinţa unui proiect al Europei Centrale unite (Mitteleuropa nu îi era un concept cunoscut). Cert este faptul că intelectualul român a punctat câteva aspecte importante şi problematice care vizează o Europă unită.













[1] Aurel C. Popovici, „Stat şi naţiune. Statele-Unite ale Austriei-Mari”, Ed. Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II, Bucureşti, 1939, p. VII.
[2] Ibidem. p. 147.
[3] Ibidem. p. 137.
[4] Carl E. Schorske, „Viena fin-de-siècle. Politică şi cultură”, Traducere de Claudia Ioana Doroholshi şi Ioana Ploeşteanu, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 113.
[5] Jacques Le Rider, „Mitteleuropa”, traducere de Anca Opric, prefaţă de Andrei Corbea, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 67.
[6] Ibidem. p. 70.
[7] Ibidem. p. 79.
[8] Aurel C. Popovici, op. cit. p. 147.
[9] Ibidem. p. 151.
[10] Ibidem. p. 188.
[11] Ibidem. p. 183.
[12] Ibidem. p. 185-186.
[13] Ibidem. p. 199.
[14] Ibidem. p. 196.
[15] Jacques Le Rider, op.cit. p. 58.
[16] Aurel C. Popovici, op. cit. p. 204-205.
[17] George Ciorănescu, „Românii şi ideea federalistă”, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea Filitti, Ed Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 67.
[18] Ibidem. p. 66.
[19] Andrei Corbea, „Paul Celan şi «meridianul» său. Repere vechi şi noi pe un atlas central-european”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 31.
[20] Ioan Slavici, „Drumul la care am umblat”, în volumul „Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă”, antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 348.
[21] Ibidem. p. 346.
[22] Alexandru Duţu, „Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene”, Ed. All Edicational, Bucureşti, 1999, p. 191.
[23] George Ciorănescu, op. cit. p. 69.
[24] Ibidem. p. 70.
[25] Alexandru Duţu, op. cit. p. 191.
[26] Ibidem. p. 208.
[27] Jacques Rupnik, „Europa Centrală sau Mitteleuropa?” în antologia „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”, coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Ed Polirom, Iaşi, 1997, p. 43.
[28] Tzvetan Todorov, „Abuzurile memoriei”, Traducere de Doina Lică, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999, p. 9.
[29] Jacques Rupnik, op. cit. p. 46.
[30] Mircea Muthu, „Europa Centrală-Europa de Sud-Est” în antologia „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”, coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Ed Polirom, Iaşi, 1997, p. 105.

[31] Alexandru Zub, „Istorie şi istorici în România interbelică”, Ed. Junimea, Iaşi, 1989, p. 204.
[32] Adrian Marino, „Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale”, ediţia a II-a, revăzută şi întregită, cu un post-scriptum al autorului, Cuvânt înainte de Silviu Lupescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 122-123.
[33] Adrian Marino, „Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română”, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 242.
[34] Michael Pollak, „Viena 1900.O identitate rănită”, traducere de Camelia Fetiţa, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 87.
[35] George Ciorănescu, Op. cit. p. 65.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii