 |
| România anului 1939 |
Era o zi ca oricare
alta a anului 1936, luna aprilie, cu o seară plăcută la ora 20.00, un decor
simetric cu cer şi stele pe care, dacă l-am descrie pe hârtie, am deveni cât se
poate de lirici, ba chiar puţin patetici. Mihail Sebastian se bucura de o
plimbare în parc. Îi venise chiar o idee despre un posibil studiu legat de
Jules Renard al cărui jurnal îl citea în acea perioadă. Caietul personal al
scriitorului îl inspirase. E adevărat, jurnalul oferă o perspectivă complexă
asupra autorului său şi epocii în care este scris. Mergea încet de-a lungul
unei alei, în paşi fermi, soldăţeşti. I-au mai venit idei asupra primului volum
din „Romanul românesc” pe care şi-l structurase deja în minte în şase capitole:
Rebreanu, Sadoveanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel
Teodoreanu. Nu ştia sigur dacă îl va adăuga pe Felix Aderca, poate va aştepta
la viitorul volum. Oricum, prioritar era să explice lipsa literaturii înainte
de război. Apoi îşi aduse aminte de piesa pe care trebuia să o scrie. Uitase să
asta era, de fapt, prioritatea lui. Gândurile mergeau în ritmurile paşilor săi.
Din noapte se făcu dimineaţă, aceeaşi notaţie în jurnal, acelaşi fragment,
acelaşi mers de pribeag hotărât. Era timpul să mai privească şi în jur, nu
numai înăuntrul său. Doi copii de 11-12 ani, aflaţi cam în primele clase de
liceu, trec pe lângă Mihail Sebastian. Unul din ei era îmbrăcat militar, iar
celălalt era un blond echipat în stil franţuzesc, cu şosete, pantaloni scurţi,
haină şi cravată. Militarul îl întreabă pe partenerul său dacă poartă svastică
la şcoală, dar inocentul nu ştie despre ce e vorba, nu auzise de svastică până
atunci; militarul îi explică răbdător ce e svastica, mergând mai departe în
drumul lor promiţător.
 |
| Mihail Sebastian |
Ajuns acasă,
scriitorul notează discuţia copiilor şi concluzionează afectat că România a
devenit o societate de poliţişti care formează generaţii întregi de poliţişti
prin spirit şi mentalitate. Cunoscând evenimentele viitoare de pe scena
politică din România anilor ’40 (inclusiv finalul acestora), putem să
recunoaştem în cuvintele lui Mihail Sebastian o mică profeţie. Scena din parc
cu cei doi copii care trec întâmplător pe lângă el este cât de poate de reprezentativă.
Din intuiţie, diaristul notează acest detaliu în jurnalul său, alături de un
scurt comentariu. „Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu
ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl ăstuia şi să-i strâng
mâna.”[1] Scena lui Mihail Sebastian
spune mult mai multe despre epoca sa decât orice notaţie asupra unui eveniment
politic. Ea arată nu numai la ce dimensiuni a ajuns antisemitismul românesc –
cu ecouri în şcoli, în minţile şi discuţiile elevilor –, dar arată şi
excepţiile (puţine, e drept) care au existat la noi în ţară.
[1] Mihail Sebastian, „Jurnal 1935-1944”, Text îngrijit de Gabriela Omăt,
Prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 52.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu