Treceți la conținutul principal

Svastica şi copiii din parc




România anului 1939


Era o zi ca oricare alta a anului 1936, luna aprilie, cu o seară plăcută la ora 20.00, un decor simetric cu cer şi stele pe care, dacă l-am descrie pe hârtie, am deveni cât se poate de lirici, ba chiar puţin patetici. Mihail Sebastian se bucura de o plimbare în parc. Îi venise chiar o idee despre un posibil studiu legat de Jules Renard al cărui jurnal îl citea în acea perioadă. Caietul personal al scriitorului îl inspirase. E adevărat, jurnalul oferă o perspectivă complexă asupra autorului său şi epocii în care este scris. Mergea încet de-a lungul unei alei, în paşi fermi, soldăţeşti. I-au mai venit idei asupra primului volum din „Romanul românesc” pe care şi-l structurase deja în minte în şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Nu ştia sigur dacă îl va adăuga pe Felix Aderca, poate va aştepta la viitorul volum. Oricum, prioritar era să explice lipsa literaturii înainte de război. Apoi îşi aduse aminte de piesa pe care trebuia să o scrie. Uitase să asta era, de fapt, prioritatea lui. Gândurile mergeau în ritmurile paşilor săi. Din noapte se făcu dimineaţă, aceeaşi notaţie în jurnal, acelaşi fragment, acelaşi mers de pribeag hotărât. Era timpul să mai privească şi în jur, nu numai înăuntrul său. Doi copii de 11-12 ani, aflaţi cam în primele clase de liceu, trec pe lângă Mihail Sebastian. Unul din ei era îmbrăcat militar, iar celălalt era un blond echipat în stil franţuzesc, cu şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată. Militarul îl întreabă pe partenerul său dacă poartă svastică la şcoală, dar inocentul nu ştie despre ce e vorba, nu auzise de svastică până atunci; militarul îi explică răbdător ce e svastica, mergând mai departe în drumul lor promiţător.


Mihail Sebastian

Ajuns acasă, scriitorul notează discuţia copiilor şi concluzionează afectat că România a devenit o societate de poliţişti care formează generaţii întregi de poliţişti prin spirit şi mentalitate. Cunoscând evenimentele viitoare de pe scena politică din România anilor ’40 (inclusiv finalul acestora), putem să recunoaştem în cuvintele lui Mihail Sebastian o mică profeţie. Scena din parc cu cei doi copii care trec întâmplător pe lângă el este cât de poate de reprezentativă. Din intuiţie, diaristul notează acest detaliu în jurnalul său, alături de un scurt comentariu. „Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl ăstuia şi să-i strâng mâna.”[1] Scena lui Mihail Sebastian spune mult mai multe despre epoca sa decât orice notaţie asupra unui eveniment politic. Ea arată nu numai la ce dimensiuni a ajuns antisemitismul românesc – cu ecouri în şcoli, în minţile şi discuţiile elevilor –, dar arată şi excepţiile (puţine, e drept) care au existat la noi în ţară.




[1] Mihail Sebastian, „Jurnal 1935-1944”, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 52.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii