Treceți la conținutul principal

Svastica şi copiii din parc




România anului 1939


Era o zi ca oricare alta a anului 1936, luna aprilie, cu o seară plăcută la ora 20.00, un decor simetric cu cer şi stele pe care, dacă l-am descrie pe hârtie, am deveni cât se poate de lirici, ba chiar puţin patetici. Mihail Sebastian se bucura de o plimbare în parc. Îi venise chiar o idee despre un posibil studiu legat de Jules Renard al cărui jurnal îl citea în acea perioadă. Caietul personal al scriitorului îl inspirase. E adevărat, jurnalul oferă o perspectivă complexă asupra autorului său şi epocii în care este scris. Mergea încet de-a lungul unei alei, în paşi fermi, soldăţeşti. I-au mai venit idei asupra primului volum din „Romanul românesc” pe care şi-l structurase deja în minte în şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Nu ştia sigur dacă îl va adăuga pe Felix Aderca, poate va aştepta la viitorul volum. Oricum, prioritar era să explice lipsa literaturii înainte de război. Apoi îşi aduse aminte de piesa pe care trebuia să o scrie. Uitase să asta era, de fapt, prioritatea lui. Gândurile mergeau în ritmurile paşilor săi. Din noapte se făcu dimineaţă, aceeaşi notaţie în jurnal, acelaşi fragment, acelaşi mers de pribeag hotărât. Era timpul să mai privească şi în jur, nu numai înăuntrul său. Doi copii de 11-12 ani, aflaţi cam în primele clase de liceu, trec pe lângă Mihail Sebastian. Unul din ei era îmbrăcat militar, iar celălalt era un blond echipat în stil franţuzesc, cu şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată. Militarul îl întreabă pe partenerul său dacă poartă svastică la şcoală, dar inocentul nu ştie despre ce e vorba, nu auzise de svastică până atunci; militarul îi explică răbdător ce e svastica, mergând mai departe în drumul lor promiţător.


Mihail Sebastian

Ajuns acasă, scriitorul notează discuţia copiilor şi concluzionează afectat că România a devenit o societate de poliţişti care formează generaţii întregi de poliţişti prin spirit şi mentalitate. Cunoscând evenimentele viitoare de pe scena politică din România anilor ’40 (inclusiv finalul acestora), putem să recunoaştem în cuvintele lui Mihail Sebastian o mică profeţie. Scena din parc cu cei doi copii care trec întâmplător pe lângă el este cât de poate de reprezentativă. Din intuiţie, diaristul notează acest detaliu în jurnalul său, alături de un scurt comentariu. „Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl ăstuia şi să-i strâng mâna.”[1] Scena lui Mihail Sebastian spune mult mai multe despre epoca sa decât orice notaţie asupra unui eveniment politic. Ea arată nu numai la ce dimensiuni a ajuns antisemitismul românesc – cu ecouri în şcoli, în minţile şi discuţiile elevilor –, dar arată şi excepţiile (puţine, e drept) care au existat la noi în ţară.




[1] Mihail Sebastian, „Jurnal 1935-1944”, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 52.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii