vineri, 16 noiembrie 2012

Svastica şi copiii din parc




România anului 1939


Era o zi ca oricare alta a anului 1936, luna aprilie, cu o seară plăcută la ora 20.00, un decor simetric cu cer şi stele pe care, dacă l-am descrie pe hârtie, am deveni cât se poate de lirici, ba chiar puţin patetici. Mihail Sebastian se bucura de o plimbare în parc. Îi venise chiar o idee despre un posibil studiu legat de Jules Renard al cărui jurnal îl citea în acea perioadă. Caietul personal al scriitorului îl inspirase. E adevărat, jurnalul oferă o perspectivă complexă asupra autorului său şi epocii în care este scris. Mergea încet de-a lungul unei alei, în paşi fermi, soldăţeşti. I-au mai venit idei asupra primului volum din „Romanul românesc” pe care şi-l structurase deja în minte în şase capitole: Rebreanu, Sadoveanu, H.P. Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Nu ştia sigur dacă îl va adăuga pe Felix Aderca, poate va aştepta la viitorul volum. Oricum, prioritar era să explice lipsa literaturii înainte de război. Apoi îşi aduse aminte de piesa pe care trebuia să o scrie. Uitase să asta era, de fapt, prioritatea lui. Gândurile mergeau în ritmurile paşilor săi. Din noapte se făcu dimineaţă, aceeaşi notaţie în jurnal, acelaşi fragment, acelaşi mers de pribeag hotărât. Era timpul să mai privească şi în jur, nu numai înăuntrul său. Doi copii de 11-12 ani, aflaţi cam în primele clase de liceu, trec pe lângă Mihail Sebastian. Unul din ei era îmbrăcat militar, iar celălalt era un blond echipat în stil franţuzesc, cu şosete, pantaloni scurţi, haină şi cravată. Militarul îl întreabă pe partenerul său dacă poartă svastică la şcoală, dar inocentul nu ştie despre ce e vorba, nu auzise de svastică până atunci; militarul îi explică răbdător ce e svastica, mergând mai departe în drumul lor promiţător.


Mihail Sebastian

Ajuns acasă, scriitorul notează discuţia copiilor şi concluzionează afectat că România a devenit o societate de poliţişti care formează generaţii întregi de poliţişti prin spirit şi mentalitate. Cunoscând evenimentele viitoare de pe scena politică din România anilor ’40 (inclusiv finalul acestora), putem să recunoaştem în cuvintele lui Mihail Sebastian o mică profeţie. Scena din parc cu cei doi copii care trec întâmplător pe lângă el este cât de poate de reprezentativă. Din intuiţie, diaristul notează acest detaliu în jurnalul său, alături de un scurt comentariu. „Aş vrea să ştiu din ce familie iese băiatul blond, care nu ştie ce este o svastică. Aş vrea să-l cunosc pe tatăl ăstuia şi să-i strâng mâna.”[1] Scena lui Mihail Sebastian spune mult mai multe despre epoca sa decât orice notaţie asupra unui eveniment politic. Ea arată nu numai la ce dimensiuni a ajuns antisemitismul românesc – cu ecouri în şcoli, în minţile şi discuţiile elevilor –, dar arată şi excepţiile (puţine, e drept) care au existat la noi în ţară.




[1] Mihail Sebastian, „Jurnal 1935-1944”, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 52.

Comentarii

Translate this blog