Treceți la conținutul principal

"Cronicarii m-au băgat în spital" sau "Cum scapi de fanariotită?" - de dr. Cornelu Vadim Tudom

artist Carla Raadsveld
                 Zilele trecute, fiind de gardă la Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric  „Bouvard et Pécuchet”, am avut un pacient aparte. Încerc să povestesc pe scurt cele întâmplate pentru că e vorba de un caz curios, pe de o parte, şi pentru că există pericolul ca această afecţiune să capete un caracter epidemic în prag de alegeri, pe de altă parte. Domnul X suferă de câţiva ani buni de fanariotită, însă, până de curând, părea să o ţină sub control. Care sunt simptomele acestei boli şi cum se manifestă?
Fanariotita sau, în termeni de specialitate, fanariotus mazilitus, este o boală psiho-istorică şi fiziologică care afectează grav şi adesea ireversibil funcţiile de conducere. Primul semn evident că boala s-a instalat este lipsa scaunului. Faptul că pacientul nu mai are scaun şi că există posibilitatea ca să-l fi pierdut definitiv, cauzează o stare profundă de nervozitate, stres şi oboseală. Panica şi sentimentul de insecuritate devorează într-un mod extrem de agresiv bruma de luciditate şi onestitate a celui infectat. Este o boală străveche care a răpus extrem de mulţi oameni şi se caracterizează printr-o stare continuă de fragilitate şi instabilitate a funcţiei şi a scaunului. Încă din glorioasele vremuri medievale, când etnogeneza era în floare, boala era întâlnită în special în rândul oamenilor politici dependenţi de firman şi Poartă. Oriunde ar fi aceasta. Gândul că mazilirea poate pica oricând, că clica boierească poate demara în orice moment o procedură de suspendare şi decapitare, era atât de adânc cuibărit în minţile şi sufletele cârmacilor, încât adesea degenera în paranoia şi alte necazuri.Spaţiul nu ne permite, din păcate, să detaliem devastatoarele efecte ale fanariotitei asupra boierimii autohtone, fie ea şi cumană.


              Pacientul nostru luase microbul dintr-o carte, dintr-un poem, mai precis. Citea de ani buni Levantul fascinat fiind de tot ce e oriental şi lucios şi înclinat înspre intrigi bizantine. Aşa a început să simtă tot mai mult pofta să citească nişte cronicari originali. A pus mâna pe un volum din anii '50 care cuprinde cronicile Stolnicului Cantacuzino, ale lui Radu Popescu ş.a. Aşa a aflat el de vulnerabilitatea şi pericolele specifice funcţiilor de conducere şi, mai ales, cât de uşor poate rămâne un om fără scaun. Ceea ce părea la început un simplu fior şi o simplă indispoziţie s-a permanentizat şi accentuat în timp. Schimbările bruşte de temperatură şi de guverne i-au agravat starea care s-a cronicizat. Deşi nu suferea de rău de mare, era chinuit de ani de zile de rău de înălţime, însă a ţinut ascuns acest lucru, suferind în taină, pentru a-şi proteja familia...politică.
               Când a fost internat la noi, pacientul nu mai avea scaun de câteva zile bune, delira şi tot vorbea de iscoade trimise la Poartă după alt firman, de biruri  şi peşcheşuri. Nu am înţeles foarte clar ce borborosea din cauza febrei ridicate şi din cauza limbajului cronicăresc folosit.
               Ca să-i scădem febra i-am administrat rapid un fragment din Descriptio Moldavie, însă efectul a fost contrar aşteptărilor. Febra s-a intensificat şi delirul a virat dinspre Stambul înspre Sankt Petersburg, pacientul îngăimând frânturi de fraze despre Cantemir şi ruşi, Petru cel Mare etc. Aici am găsit noi portiţa prin care am reuşit să-i ameliorăm starea. Am dat-o spre Petru cel Mare, despot luminat şi proiectul său de modernizare şi europenizare a Rusiei. Într-o jumătate de oră febra i-a coborât la 37 de grade şi a adormit.
Din păcate, deşi după o perioadă i-a revenit scaunul, avem toate motivele să considerăm că pacientul nu este total vindecat şi că fanariotita poate reizbucni oricând. Momentan îl tratăm cu "Legendele Olimpului" şi cu "Punguţa cu doi bani" şi îl monitorizăm continuu.

Comentarii

  1. prof. dr. A. Bagdosar26 noiembrie 2012, 13:18

    Salut, cu netarmurita bucurie si incantare aceasta laudabila initiativa de depistare, tratare si prevenire a teribilelor morburi si flageluri care au cauzat atatea traume bietului nostru popor, greu incercat de sederea prelungita a secolului al XIX-lea pe blandele meleaguri autohtone. Era momentul ca istoria si medicina sa se intalneasca pentru ca medicina traditionala si mai ales ultimele evolutii din tehnologia medicala permit sondarea adecvata a malformatiilor din trecutul istoric ce contamineaza discursul si sensibilitatile contemporane.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii