Treceți la conținutul principal

"Cronicarii m-au băgat în spital" sau "Cum scapi de fanariotită?" - de dr. Cornelu Vadim Tudom

artist Carla Raadsveld
                 Zilele trecute, fiind de gardă la Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric  „Bouvard et Pécuchet”, am avut un pacient aparte. Încerc să povestesc pe scurt cele întâmplate pentru că e vorba de un caz curios, pe de o parte, şi pentru că există pericolul ca această afecţiune să capete un caracter epidemic în prag de alegeri, pe de altă parte. Domnul X suferă de câţiva ani buni de fanariotită, însă, până de curând, părea să o ţină sub control. Care sunt simptomele acestei boli şi cum se manifestă?
Fanariotita sau, în termeni de specialitate, fanariotus mazilitus, este o boală psiho-istorică şi fiziologică care afectează grav şi adesea ireversibil funcţiile de conducere. Primul semn evident că boala s-a instalat este lipsa scaunului. Faptul că pacientul nu mai are scaun şi că există posibilitatea ca să-l fi pierdut definitiv, cauzează o stare profundă de nervozitate, stres şi oboseală. Panica şi sentimentul de insecuritate devorează într-un mod extrem de agresiv bruma de luciditate şi onestitate a celui infectat. Este o boală străveche care a răpus extrem de mulţi oameni şi se caracterizează printr-o stare continuă de fragilitate şi instabilitate a funcţiei şi a scaunului. Încă din glorioasele vremuri medievale, când etnogeneza era în floare, boala era întâlnită în special în rândul oamenilor politici dependenţi de firman şi Poartă. Oriunde ar fi aceasta. Gândul că mazilirea poate pica oricând, că clica boierească poate demara în orice moment o procedură de suspendare şi decapitare, era atât de adânc cuibărit în minţile şi sufletele cârmacilor, încât adesea degenera în paranoia şi alte necazuri.Spaţiul nu ne permite, din păcate, să detaliem devastatoarele efecte ale fanariotitei asupra boierimii autohtone, fie ea şi cumană.


              Pacientul nostru luase microbul dintr-o carte, dintr-un poem, mai precis. Citea de ani buni Levantul fascinat fiind de tot ce e oriental şi lucios şi înclinat înspre intrigi bizantine. Aşa a început să simtă tot mai mult pofta să citească nişte cronicari originali. A pus mâna pe un volum din anii '50 care cuprinde cronicile Stolnicului Cantacuzino, ale lui Radu Popescu ş.a. Aşa a aflat el de vulnerabilitatea şi pericolele specifice funcţiilor de conducere şi, mai ales, cât de uşor poate rămâne un om fără scaun. Ceea ce părea la început un simplu fior şi o simplă indispoziţie s-a permanentizat şi accentuat în timp. Schimbările bruşte de temperatură şi de guverne i-au agravat starea care s-a cronicizat. Deşi nu suferea de rău de mare, era chinuit de ani de zile de rău de înălţime, însă a ţinut ascuns acest lucru, suferind în taină, pentru a-şi proteja familia...politică.
               Când a fost internat la noi, pacientul nu mai avea scaun de câteva zile bune, delira şi tot vorbea de iscoade trimise la Poartă după alt firman, de biruri  şi peşcheşuri. Nu am înţeles foarte clar ce borborosea din cauza febrei ridicate şi din cauza limbajului cronicăresc folosit.
               Ca să-i scădem febra i-am administrat rapid un fragment din Descriptio Moldavie, însă efectul a fost contrar aşteptărilor. Febra s-a intensificat şi delirul a virat dinspre Stambul înspre Sankt Petersburg, pacientul îngăimând frânturi de fraze despre Cantemir şi ruşi, Petru cel Mare etc. Aici am găsit noi portiţa prin care am reuşit să-i ameliorăm starea. Am dat-o spre Petru cel Mare, despot luminat şi proiectul său de modernizare şi europenizare a Rusiei. Într-o jumătate de oră febra i-a coborât la 37 de grade şi a adormit.
Din păcate, deşi după o perioadă i-a revenit scaunul, avem toate motivele să considerăm că pacientul nu este total vindecat şi că fanariotita poate reizbucni oricând. Momentan îl tratăm cu "Legendele Olimpului" şi cu "Punguţa cu doi bani" şi îl monitorizăm continuu.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii