sâmbătă, 24 noiembrie 2012

"Cronicarii m-au băgat în spital" sau "Cum scapi de fanariotită?" - de dr. Cornelu Vadim Tudom

artist Carla Raadsveld
                 Zilele trecute, fiind de gardă la Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric  „Bouvard et Pécuchet”, am avut un pacient aparte. Încerc să povestesc pe scurt cele întâmplate pentru că e vorba de un caz curios, pe de o parte, şi pentru că există pericolul ca această afecţiune să capete un caracter epidemic în prag de alegeri, pe de altă parte. Domnul X suferă de câţiva ani buni de fanariotită, însă, până de curând, părea să o ţină sub control. Care sunt simptomele acestei boli şi cum se manifestă?
Fanariotita sau, în termeni de specialitate, fanariotus mazilitus, este o boală psiho-istorică şi fiziologică care afectează grav şi adesea ireversibil funcţiile de conducere. Primul semn evident că boala s-a instalat este lipsa scaunului. Faptul că pacientul nu mai are scaun şi că există posibilitatea ca să-l fi pierdut definitiv, cauzează o stare profundă de nervozitate, stres şi oboseală. Panica şi sentimentul de insecuritate devorează într-un mod extrem de agresiv bruma de luciditate şi onestitate a celui infectat. Este o boală străveche care a răpus extrem de mulţi oameni şi se caracterizează printr-o stare continuă de fragilitate şi instabilitate a funcţiei şi a scaunului. Încă din glorioasele vremuri medievale, când etnogeneza era în floare, boala era întâlnită în special în rândul oamenilor politici dependenţi de firman şi Poartă. Oriunde ar fi aceasta. Gândul că mazilirea poate pica oricând, că clica boierească poate demara în orice moment o procedură de suspendare şi decapitare, era atât de adânc cuibărit în minţile şi sufletele cârmacilor, încât adesea degenera în paranoia şi alte necazuri.Spaţiul nu ne permite, din păcate, să detaliem devastatoarele efecte ale fanariotitei asupra boierimii autohtone, fie ea şi cumană.


              Pacientul nostru luase microbul dintr-o carte, dintr-un poem, mai precis. Citea de ani buni Levantul fascinat fiind de tot ce e oriental şi lucios şi înclinat înspre intrigi bizantine. Aşa a început să simtă tot mai mult pofta să citească nişte cronicari originali. A pus mâna pe un volum din anii '50 care cuprinde cronicile Stolnicului Cantacuzino, ale lui Radu Popescu ş.a. Aşa a aflat el de vulnerabilitatea şi pericolele specifice funcţiilor de conducere şi, mai ales, cât de uşor poate rămâne un om fără scaun. Ceea ce părea la început un simplu fior şi o simplă indispoziţie s-a permanentizat şi accentuat în timp. Schimbările bruşte de temperatură şi de guverne i-au agravat starea care s-a cronicizat. Deşi nu suferea de rău de mare, era chinuit de ani de zile de rău de înălţime, însă a ţinut ascuns acest lucru, suferind în taină, pentru a-şi proteja familia...politică.
               Când a fost internat la noi, pacientul nu mai avea scaun de câteva zile bune, delira şi tot vorbea de iscoade trimise la Poartă după alt firman, de biruri  şi peşcheşuri. Nu am înţeles foarte clar ce borborosea din cauza febrei ridicate şi din cauza limbajului cronicăresc folosit.
               Ca să-i scădem febra i-am administrat rapid un fragment din Descriptio Moldavie, însă efectul a fost contrar aşteptărilor. Febra s-a intensificat şi delirul a virat dinspre Stambul înspre Sankt Petersburg, pacientul îngăimând frânturi de fraze despre Cantemir şi ruşi, Petru cel Mare etc. Aici am găsit noi portiţa prin care am reuşit să-i ameliorăm starea. Am dat-o spre Petru cel Mare, despot luminat şi proiectul său de modernizare şi europenizare a Rusiei. Într-o jumătate de oră febra i-a coborât la 37 de grade şi a adormit.
Din păcate, deşi după o perioadă i-a revenit scaunul, avem toate motivele să considerăm că pacientul nu este total vindecat şi că fanariotita poate reizbucni oricând. Momentan îl tratăm cu "Legendele Olimpului" şi cu "Punguţa cu doi bani" şi îl monitorizăm continuu.

Comentarii

Translate this blog