Treceți la conținutul principal

Lentilele Virginiei Woolf


Virginia Woolf, 1926

Iar îi alunecă ochelarii ca o maşinărie instabilă, o invenţie nouă, testată chiar pe nasul ei. Rama face zgomot poticnindu-se pe pârtia denivelată a nasului. Ochelarii se uită la stăpâna lor, stăpâna priveşte în gol şi împinge cu arătătorul maşinăria care se pornise la drum. S-a certat cu iubitul în dimineaţa asta fără soare a anului 1926. Mâinile tremură pe claviatura foii de ziar. Ar trebui să citească presa, ca să fugă de propriile-i probleme şi să dea peste zecile de oameni şi destine sub formă de hârtie îmbibată în plumb. Gândurile i se rostogolesc la vale, se uită cum vin cuvintele pe drumul lor obşnuit, ei îi tremură două mâini şi ochiul stâng, se sprijină cu cârja în pământ, se face gaură în cer, apoi în stratul de iarbă, apoi în spaţiul dintre ei. Literele o iau de-a valma, proptite în câteo virgulă salvatoare care îi permite să respire. Inspiraţi, virgulă, expiraţi, virgulă. Cearta asta nu trebuie notată în caiet, până deseară poate am să fac ceva exerciţii într-o debara numită jurnal şi o să îmi treacă tristeţea. Vroiam să zic furia. Să mă gîndesc repede la ceva amuzant. Priveşte în jos, cu obrajii prinşi între două paranteze. Ultima oară când s-a uitat într-acolo, a descoperit câteva cuvinte fugare pe care le-a strâns cu sens într-un manuscris. Parantezele se lărgesc spre maxilar formând două litere pe chipul ei. VW. Mâinile se apără de indiscreţia fotografului, privirea e curioasă de imaginea vecinului proiectată pe lentilele ei interioare, e uşor amuzată de propriile gânduri. Şi bliţ! Fotografia e făcută, cuvintele regăsite, cearta uitată, ziarul abandonat, doi sori răsar pe o pârtie de nas, gazetele îşi iau zborul din pumnul de metal.
Virginia Woolf priveşte poza făcută de Lady Ottoline Morrell şi îşi aduce aminte de acea dimineaţă cu nori antipatici. Era împreună cu Sir Philip Bouverie Bowyer Nichols şi Philip Edward Morrell, încadrată simetric de cei doi, fiecare cu şezlogul lui în grădina verde. Încerca să îşi adune gândurile şi să pare veselă, alături de invitaţii ei. Avea în mână un dosar cu câteva foi dintr-un manuscris pe care începuse să le citească. Căuta să îşi regăsească inspiraţia pentru alte pagini din arborele pe care îl ţinea în mână. Nu mai ţine minte exact ce au făcut în acea zi, i-a rămas doar acea stare bizară în momentul în care s-au făcut pozele. Încerca să se detaşeze cumva de forfota dimineţii şi să uite disputa cu soţul ei. A rămas doar cu amalgamul de gânduri  şi stări confuze, înghesuite într-o fotografie.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii