Scriitorul, literatura şi Nobelul. Pe marginea unei dezbateri

"Plachiozaurus", de Cristian Orza, http://cristianorza.blogspot.com

Problemă:

Se dă: un premiu MARE atât ca notorietate cât şi ca valoare financiară. Bineînţeles că e şi controversat, argumentele curg gârlă din toate părţile. Dar nu aceasta ne interesează aici. Dacă în urmă cu ceva vreme premiul era luat de Hertha Müller, pentru anti-comunismul ei, zic unii, anul acesta l-a luat Mo Yan, scriitor chinez, din cauza puterii şi influenţei financiare şi politice crescânde a Chinei, zic alţii. Cum rămâne cu valoarea creaţiei literare? ar fi întrebarea firească. Ce se premiază? Valoarea estetică, poziţia ideologică sau „moralitatea” autorului? întrebări la fel de fireşti. Laureatul este înconjurat, adesea, de o ţesătură de critici sau laude cu iz ideologic, moralist sau conspirativ. 

            Pe Facebook mi-au picat ochii pe o polemică aprigă pe marginea comentariului făcut de Hertha Müller în legătură cu acordarea premiului Nobel pentru literatură autorului Sorgului roşu. Am urmărit cu interes confruntarea care pe măsură ce se ascuţea şi recurgea la mijloace tot mai „populare” atrăgea tot mai mulţi comentatori şi genera tot mai multă patimă. În mintea mea de simplu consumator de literatură s-au conturat câteva poziţii pe care încerc să le expun aici, cu susţinătorii lor cu tot. (Asumând posibilitatea de a mă fi înşelat în demarcarea poziţiilor sau în plasarea diferiţilor susţinători sunt deschis oricăror alte intepretări şi specificări.)

"Cum mi-am petrecut perioada interbelică". Memorii pe blog - de Ioana Manta Cosma

Casa din strada Paris

Propun un document inedit pentru istoricii fascinaţi de balansul edit-inedit al documentelor de arhivă. Propun spre lectură povestea vieţii unui om. Nu este scriitor, nici politician, nici, nici. Memoriile lui se întind între anii 1929-1948, întrerupte de anii de puşcărie 1948-1954, 1958-1962. Radu Mihai Dimancescu, vizibil nostalgic după perioada interbelică, aceea a copilăriei şi adolescenţei sale, începe în anul 2008 să scrie saga familiei Grunau şi amintirile sale din copilărie. La primul contact cu textul, vizibila subiectivitate cu care idealizează trecutul şi uşoara stângăcie a scriiturii (pe care doar rareori o sesizăm) ne pot face sceptici în faţa acestei povestiri. Poate fi un blog între alte mii de bloguri mediocre şi amatoare. Dacă aveţi răbdare şi bunăvoinţă şi acceptaţi să îl ascultaţi pe povestitor, veţi fi de îndată captivaţi de un roman dinamic.

Ceea ce veţi citi este mai mult decât un roman, puternic ancorat în epoca sa. El pretinde şi o lectură afectivă, te ataşezi de personajele « adevărate », începi să trăieşti în anii ’30-’40, ai să asculţi muzica vremi din Bucureşti, ai să guşti umorul acestei perioade, ai să dai o tură cu bicicleta prin Bucureşti imediat după bombardamentul din 1944. Meritul acestor memorii este şi acela al puterii povestirii – te introduce într-o lume din trecut, reconfigurează multe amănunte, de la felul în care erau repartizate camerele în casă, unde era wc-ul poziţionat faţă de celelate camere, unde erau straturile de flori, câte tipuri de bicicletă a avut băiatul, strategiile militare în timpul războiului, cum se desfăşurau muncile la vie etc. Detaliile abundă, ceea ce ne ajută să reconstruim această lume nouă pentru noi. Mai mult, textele sunt bine documentate cu fotografii de familie, schiţe de case, filmări din anii ’40, fiecare cu referinţe profesionist notate. Aspectul ăsta ne face să dăm crezare poveştilor şi să ne implicăm şi mai mult în viaţa familiilor Dimancescu şi Dunau. Astfel, e imposibil să nu suferi când afli ce se alege cu proprietatea de la vila Radilacella, sau când principesa Ileana (în calitate de maica Alexandra de la mănăstirea din Pennsylvania) vizitează România în 1990, după un exil îndurat din 1948.

Unele povestiri ne apropie de marile evenimente ale epocii, cum ar fi câteva întâmplări din timpul războiului. Capitolul „Fascinaţie pentru armată” din prima parte a memoriilor „Între Bonaparte şi Domeniilor” arată cine a ajutat  la rebeliuniea legionară, cum Himmler a intervenit pentru salvarea vinovatului condamnat la puşcărie 25 de ani. Explicaţiile despre strategiile de război, datele exacte ale tipurilor de avioane cu care se lupta, multe din acestea vin din experienţa proprie : „În vacanţele şi excursiile făcute la munte am fost ghidat pe poziţiile co-beligeranţilor din 1916-1918. Tata mi-a arătat la Pârâul Rece/Predeal poziţiile româneşti şi la Bran (pe Măgura) poziţiile austro-ungare. Întelegeam ce se întâmplase şi eram deosebit de receptiv la toate explicaţiile.”

Casa din strada Sănătescu

Portretul lui nenea Costică Grunau este foarte expresiv, întruchipând o  tipologie de personaj specifică pentru acea perioadă – bărbatul excentric, un dandy lipsit de prejudecăţi, celibatar convins, veşnic tânăr şi în căutare de aventuri. Locuia într-o vilă mare cu etaj în parcul Domeniilor (pe strada Aviator Mircea Zorileanu); era fratele bunicului, Paul Adolf Grunau. El este unul din puţinii care au înţeles-o pe mama povestitorului nostru atunci când divorţează în 1943 şi se recăsătoreşte cu inginerul Casin Popescu. Pentru că evenimentul este unul incomod, nu aflăm prea multe detalii, deşi ar fi fost interesant cum era receptat un divorţ în acele vremuri. După ce moare în 1946, Costică Grunau e incinerat şi vrea ca cenuşa să îi fie aruncată de pe vârful Omu. Dorinţa e îndeplinită de Alice Grunau Popescu, Sanda Dimancescu si Radu Dimancescu. Deşi scena e uşor patetică în încercarea ei de a fi literară, personajul Cosică Grunau rămâne valabil, un potenţial protagonist dintr-un roman.

M-am luat cu vorba şi am uitat să precizez că memoriile sunt ordonate în trei părţi: „Între Bonaparte şi Domeniilor” unde este prezentată viaţa din Bucureşti; „Via Radalicella” unde erau petrecute vacanţele de vară la ţară (acolo era o mică vilă şi un domeniu cu vie); „Balcicul şi Branul copilăriei mele”, două locaţii în care Asociaţia Creştină a Femeilor (A.C.F.) – din care făceau parte mama autorului şi principesa Ileana – organiza tabere de vară.

Pe parcurul lecturii, realizăm că textul devine un document important pentru istoria Bucureştiului, pentru istoria burgheziei, a micilor şi marilor proprietari anihilaţi de comunişti, pentru felul în care a supravieţuit cultul monarhiei, cum comunismul a distrus tradiţia producătorilor locali de vin şi tradiţia creşterii şi concursurilor de cai. Capitolele despre viaţa în Bucureşti surprind o mutaţie importantă la nivel arhitectural, când se face schimbul între generaţii şi modernitatea pătrunde în oraş. Părinţii autorului locuiesc o vreme în casa bunicilor, apoi îşi construiesc propria casă în 1934, una modernă, după ultima modă. În 1903, Paul Adolf şi Eugenia Grunau cumpără o parcelă de pământ şi construiesc un cămin „după tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornişele hoch-parterului, un pod înalt cu învelitoare din tablă şi un atic spre stradă.” Diferenţa dintre cele două locuinţe o sesizează până şi copilul, în momentul în care vizitează noul cămin: „Însăşi vilele erau mai modeste faţă de somptoasele clădiri din cartierul unde mă născusem. (…) Am remarcat înalţimea mică a plafoanelor care îmi dădeau impresia că sărind cumva aş putea să le ating. Aveam să aflu mai târziu că aveau 2,70 metri înălţime faţă de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.” Câteva rânduri mai încolo revine ideea diferenţei între cele două case : „Prin concepţia cubistă a arhitectului Horia Creangă, autorul proiectului, faţadele erau inversate de la normalitate, dependinţele fiind situate spre stradă, iar camerele principale spre curte, unde era orientată veranda de la parter şi balconul de la etaj.”

Profesionalismul şi seriozitatea acestui blog sunt datorate fiului povestitorului, Alin Mihai Dimancescu, la care observăm un binevenit cult pentru păstrarea memoriei. În inflaţia de bloguri cu temă confesivă, aceste memorii scapă de sub pericolul idealizării excesive şi fac o radiografie fidelă a epocii, din perspectiva copilului, tânărului şi apoi bătrânului Radu Mihai Dimancescu. Nu întâlnim niciun fior naţionalist şi nici antievreisc în glasul memorialistului, două din coordonatele majore ale atmosferei acestei epoci[1]. Liberal în convingeri, autorul pare să fie un om echilibrat, ce a scăpat de sub patimile interbelice.

Dacă nu vă interesează perioada anilor ’30-’40, textul poate fi privit nu numai ca document istoric, ca mărturisire asupra acelor vremuri, ci poate fi citit ca un roman „adevărat ” asupra unei istorii „adevărate”, utopie ce poate fi atinsă doar într-o astfel de ficţiune…

---

[1] Vezi Leon Volovici, „Nationalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s”, translated from the Romanian by Charles Kormos, Pergamon Press, Oxford, 1991, 213 p.

Voievodismul zaharat, boala secolului ? - fragment din Dicţionarul de boli istorice de-a gata

Ion Vodă cel Cumplit

Definiţie

Voievodismul zaharat este una dintre cele mai răspândite boli cronice transmisibile şi cea mai frecventă boală etnocritică. Se caracterizează prin tulburări ale discernământului, pierdera bunului simţ (asta în cazul în care pacientul l-a avut vreodată), complicaţii care afectează spiritul critic, orgoliul, nervii, vezica urinară şi orificiul buco-discursiv, în termeni populari numit plisc. În esenţă voievodismul zaharat este o boală în care organismul nu produce suficientă raţionare sau nu o foloseşte eficient.

Răspândire

Prin răspândirea sa, voievodismul zaharat intră în categoria aşa numitelor boli cronice ale lipsei de civilizaţie. Pe cât de simplă pare astăzi determinarea nivelului de cugetare, pe atât de dificilă este, totuşi, determinarea prevalenţei voievodismului zaharat la o anumită parte a populaţiei. Acest lucru se datorează  în mare măsură faptului că standardele de diagnosticare a bolii nu sunt încă uniform aplicate, putem spune că sunt chiar duble când e vorba de delimitare sau compararea cu alte boli precum pareza stângistă acută sau cancerul ceauşisto-gardist de colon vertebral.

Se estimează că 2-6 % din populaţia României Occidentale şi a Olteniei de Nord suferă de această boală (Noi considerăm că aceste procente sunt optimiste). Şi mai alarmant este că aproape o treime dintre aceşti oameni nu sunt conştienţi de existenţa bolii. Conform datelor statistice din 1981, peste 30% din populaţia R.S.R suferea de voievodism zaharat, începând chiar cu longevivul domnitor al acelor vremi. Boala este mai întâlnită la locuitorii din oraşe decât la cei de la sate. Statisticile centralizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că, în anul 2000, existau în România mai mult de un milion de voievodişti şi se estimează că până în 2030 numărul lor se va dubla.

Viorella Manolache, Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX), - Valentin Trifescu

Viorella Manolache, Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX), afterword Ionas Aurelian Rus, Editura Techno Media, Sibiu, 2010, 174 p.

Cercetarea complexului fenomen al regionalismului transilvănean din secolul trecut, care a luat o mulţime de forme (atitudini) şi care s-a exprimat prin nenumărate figuri(personalităţi), este şi în momentul de faţă la începuturile sale. Vocea regionaliştilor ardeleni din prima jumătate a secolului al XX-lea, fie că au fost ei români, saşi sau maghiari, nu a fost înregistrată sau nu i s-a acordat capitolul cuvenit în cadrul istoriilor oficiale din România sau Ungaria. Acest al treilea discurs,  pierzător şi slab prin definiţie, a fost trecut sub tăcere sau a fost încărcat cu un sens profund negativ. S-au remarcat doar discursurile tari, naţionale / naţionaliste, care au nivelat şi omogenizat teritoriul Transilvaniei, dintr-o perspectivă unitară şi centralistă venită de la Budapesta sau Bucureşti[1]. În istoriografia ştiinţifică din România, doar istoriile literare au făcut excepţie de la regulă. În acest fel, cunoaştem mult mai bine implicaţiile literare ale regionalismului. Prin demersul lor, istoricii literari au încercat şi o apropiere, prin cunoaştere reciprocă, între diferitele naţiuni ale Transilvaniei. În acestă ordine de idei, îi amintim aici pe istoricii literari: Ion Chinezu, Nicolae Balotă, János Varró, Gavril Scridon, Mircea Zaciu, Éva Cs. Gyímesi, Gyula Dávid, Liviu Maliţa, Gheorghe Manolache sau Enikő Olcar.

            Pe acest fond insuficient defrişat vine lucrarea cercetătoarei Viorella Manolache, care continuă cu pasiune deschiderile tematice pe care le iniţiase, cu câţiva ani înainte, tatăl domniei sale, profesorul Gheorghe Manolache[2]de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Autoarea a moştenit din familie, pe lângă preferinţa pentru anumite subiecte de cercetare, cum sunt localismul creator sau activitatea revistei Luceafărul din Sibiul anilor 1934-1945, şi talentul scriitoricesc, stilul Manolache fiind uşor de recunoscut, încă de pe prima pagină. Altfel spus, Viorella Manolache ne propune o analiză densă, esenţializată, epurată de surplusuri demonstrative şi de balastul informativ. A dorit surprinderea ideilor directoare care au animat elitele româneşti din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Totodată, scriitura autoarei se singularizează în cadrul cercetării româneşti, ea fiind manieristă şi manierată prin limbaj, cu unele inserţii baroce, care dau clasă (aş spune, şi plăcere cititorului versat) şi trădează o temeinică formaţie filologică. Mai mult, Viorella Manolache pune cititorul în impostaza de complice în descoperirea secretelor de analiză. Prin stilul său pedant, cercetătoarea apelează la mici cochetării, „făcând cu ochiul” unor autori consacraţi, spre deliciul connaisseurilor, fără să deconspire destinatarul, lăsându-i cititorului plăcerea de a recunoaşte singur, după puteri, despre cine este vorba. Aşa se întâmplă cu teoreticianul Secundarului: „Schimbarea digresivă a «mişcării înainte» viza dezvoltarea economică şi socială, mişcare urmată de Occidentul urbanizat şi industrializat. (p. 17) (precum şi la pagina 24), sau cu Marcel Gauchet, când discută despre „dezvrăjirea lumii” (p. 35).

            Parcurgând, la o primă vedere, cuprinsul cărţii semnate de Viorella Manolache, avem impresia că suntem în faţa unui volum miscelaneu în care sunt adunate studii care coboară temporar în secolul al XIX-lea şi urcă până în contemporaneitate. Autoarea îşi articulează analiza pe câteva teme generale, care ulterior sunt concentrate în analiza câtorva studii de caz. Însă cele patru capitole – intitulate „Repere ale unui saeculum transparent: tradiţie vs. europenizare”, „Prototipuri locale: decupaje ale modelului tradiţionalist – european”, „Dinamica modelului european”, „Vocaţia europeană a racordurilor şi conservarea însemnelor locale” – sunt legate organic între ele, autoarea oferind cititorului o perspectivă diacronică referitoare la discursul elitelor româneşti asupra valorilor europene şi tradiţionale ale culturii şi civilizaţiei noastre. După cum bine se preciza la începutul cărţii, „Studiul de faţă axat pe dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” îşi propune să cartografieze decupaje sincronice(în momente istorice concret delimitate) şi să localizeze reliefuri culturale specifice, ajungând, în cele din urmă, pe planul relaţiilor internaţionale, la (re)construirea unui puzzle politico-istoric.// O primă ipoteză de lucru propusă: – localismul creator a fost şi rămâne o categorie rizofagă, hrănindu-se imagologic, geo-politic, material şi spiritual dintr-un anume specific (naţional, local, regional, zonal), angajat agonistic în dinamica modelului european, anevoie de sincronizat, fie şi la nivel mimetic, într-un anume tip de sinteză europeană, a unui saeculum transparent.// A doua ipoteză: – pornind de la constatarea că în anii ’30 exista o criză generalizată a culturii modern-europene, studiul de faţă va pleca de la constatarea că prin prototipuri locale se va încerca o corectare a haosului declanşat de imitaţia accidentală a form(ul)elor occidentale, stabilindu-se că însemnele locale îşi propun distanţarea faţă de modernitatea burgheză.// A treia ipoteză: – cultura locală reactivează în cofrajul modernităţii româneşti un laboratorium europaeus, asumat ca proces dominat de ciocniri între tradiţie şi valorile lumii burgheze, altfel spus, un proces alimentat de coliziunea între noua tradiţie şi remanenţele sale” (pp. 7-8).

            După cum vom vedea mai jos, nenumărate sunt nuanţele pe care le aduce cartea Viorellei Manolache asupra localismului creatorşi asupra regionalismului românesc în general. Cu o solidă pregătire interdisciplinară, autoarea gestionează cu naturaleţe o bibliografie extrem de variată, care nu face decât să aducă perspective noi asupra fenomenului studiat. Cercetătoarea înţelege foarte bine regionalismul transilvănean în contextul naţionalist al epocii, aducând în discuţie existenţa unui anumit „transilvanism duminical” (p. 60), idee care vine în ajutorul convingerii noastre, cum că putem considera regionalismul, în bună măsură, ca fiind o atitudine acompaniatoare. Dezbaterea relaţiei istorice şi geo-politice dintre Centru şi Periferie este completată de „contaminările” din domeniul criticii şi teoriei literare, care dau originalitate şi valoare abordării autoarei. Pe lângă teoria Secundarului[3], aplicată pentru prima dată asupra localismului creator de către profesorul Gheorghe Manolache, este valorificată ideea liminalităţii, care pune într-o lumină cu totul nouă condiţia periferică, marginală, provincială a unui spaţiu geografic şi cultural: „Aşezând în aceeaşi ecuaţie marginalitatea şi liminalitatea, Mihai Spăriosu[4], opina că dacă marginalitatea se referă la o relaţie agonistică dintre centru şi marginile unei structuri, cu tot ceea ce ţine de sistem, subsistem, polisistem sau univers, liminalitatea, în schimb, ar avea în vedere o relaţie neutrală între două sau mai multe structuri aşa cum o putem întâlni între două sau mai multe frontiere. În lumina acestei observaţii, marginalitatea nu poate oferi acces necenzurat spre noi lumi, nu poate iniţia transgresări, aşa cum reuşeşte liminalitatea. (Sin)taktic, dacă structurilesocioculturale instituţionale operează la modul indicativ, procesele liminale se mulţumesc a (co)opera la modul subjonctiv. Preocupat de cariera liminalităţii în spaţiul cultural, Adrian Oţoiu[5]o (re)aşază, strategic, într-o relaţie transparentă cu marginalitatea şi inferioritatea structurală, cu teoriile asupra multiculturalismului şi/sau cu inferioritatea ex-ilică ori formele culturale a-teologice” (p. 55).

Pe lângă toate aceste bemolizări extrem de importante pentru înţelegerea complexului şi controversatului fenomen al regionalismului cultural, credem că se mai poate adăuga ceea ce noi numeam un regionalism mai mult decât regionalism: Campanilismul. Această formă cu implicaţii mistice de manifestare a regionalismului, înrădăcinată în orgoliul sau bucuria de a aparţine unei comunităţi marcate de un simbol identitar (campanila fiind văzută ca un simbol regional generic şi nu neaparat local sau parohial), presupune credinţa în existenţa unui genius loci care marchează, în mod definitiv, afectiv şi atitudinal pe cei care au luat contact, într-un fel sau altul, cu locul creator de identitate[6].

            Nu putem decât să ne bucurăm că în istoriografia românească şi-a făcut loc (într-un mod discret, ce-i drept) cartea Viorellei Manolache. Salutăm, cu puţină invidie de breslaş, capacitatea de sinteză a autoarei şi puterea de a înţelege dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” din prima jumătate a secolului al XX-lea. Altfel spus, volumul discutat în rândurile de mai sus este un real câştig şi se impune de la sine ca o bibliografie obligatorie pentru cei care cercetează regionalismul din Transilvania interbelică şi nu numai.

---

[1] Valentin Trifescu, Transilvanismul lui Iancu Azapu, în „Anuarul Şcolii Doctorale «Istorie. Civilizaţie. Cultură»”, V, Cluj, 2011, pp. 369-371.

[2] Vezi Gheorghe Manolache, Resurecţia localismului creator. O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006; Idem, Recuperarea unei sincope culturale: Luceafărul – serie nouă: 1934-1939; 1940-1945, Editura Techno Media, Sibiu, 2008.

[3] Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, trad. de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997.

[4] Mihai Spăriosu, The Wreath of Wild Olive: Play, Liminality and the Study of Literature, Sunny Press, New York, 1997.

[5] Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră: strategii transgresive în proza generaţiei ’80, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000.

[6] Valentin Trifescu, Campanilismul în istoria artei. Hans Haug şi concepţia sa referitoare la arta alsaciană, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia Artium”, LIV, 1, Cluj, 2009, pp. 59-68; Idem, Introducere în campanilismulalsacian şi transilvănean. Hans Haug, Kós Károly și Coriolan Petranu, în „Transilvania”, serie nouă, XXXIX (CXV), 10, Sibiu, 2010, pp. 73-78.

"Cronicarii m-au băgat în spital" sau "Cum scapi de fanariotită?" - de dr. Cornelu Vadim Tudom

artist Carla Raadsveld

                 Zilele trecute, fiind de gardă la Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric  „Bouvard et Pécuchet”, am avut un pacient aparte. Încerc să povestesc pe scurt cele întâmplate pentru că e vorba de un caz curios, pe de o parte, şi pentru că există pericolul ca această afecţiune să capete un caracter epidemic în prag de alegeri, pe de altă parte. Domnul X suferă de câţiva ani buni de fanariotită, însă, până de curând, părea să o ţină sub control. Care sunt simptomele acestei boli şi cum se manifestă?

Fanariotita sau, în termeni de specialitate, fanariotus mazilitus, este o boală psiho-istorică şi fiziologică care afectează grav şi adesea ireversibil funcţiile de conducere. Primul semn evident că boala s-a instalat este lipsa scaunului. Faptul că pacientul nu mai are scaun şi că există posibilitatea ca să-l fi pierdut definitiv, cauzează o stare profundă de nervozitate, stres şi oboseală. Panica şi sentimentul de insecuritate devorează într-un mod extrem de agresiv bruma de luciditate şi onestitate a celui infectat. Este o boală străveche care a răpus extrem de mulţi oameni şi se caracterizează printr-o stare continuă de fragilitate şi instabilitate a funcţiei şi a scaunului. Încă din glorioasele vremuri medievale, când etnogeneza era în floare, boala era întâlnită în special în rândul oamenilor politici dependenţi de firman şi Poartă. Oriunde ar fi aceasta. Gândul că mazilirea poate pica oricând, că clica boierească poate demara în orice moment o procedură de suspendare şi decapitare, era atât de adânc cuibărit în minţile şi sufletele cârmacilor, încât adesea degenera în paranoia şi alte necazuri.Spaţiul nu ne permite, din păcate, să detaliem devastatoarele efecte ale fanariotitei asupra boierimii autohtone, fie ea şi cumană.

Philip Roth, The Ghost Writer

Cu câteva săptămâni în urmă Philip Roth a anunţat că se retrage din activitatea scriitoricească procedând asemeni „gloriilor fotbalistice”, “așa cum ar ieși un sportiv din activitatea competițională” după cum inspirat formula Mihaela Ursa într-un material publicat pe blogul său. Dacă tot şi-a anunţat retragerea, sperăm să nu procedeze precum „vocile de aur” ale rock-ului autohton. Să nu pomenim de jalnicele "retrageri" promise de politicienii authotoni în ultimii 5 ani.

 Vestea retragerii m-a prins  în plină lectură a unui roman semnat de acesta, The Ghost Writer, publicat în 1979, cu care căutam să-mi îndulcesc exilul saxonian. Nu e un roman oarecare din lungul şir de creaţii rothiene, având o valoare simbolică aparte. The Ghost Writer deschide ciclul „Nathan Zuckerman” ce cuprinde nouă proze. La vederea titlului mi-a venit în minte filmul lui Roman Polanski  şi ideea « fantomei » care scrie în locul altora. Cam aşa s-ar interpreta şi crearea alter-egou-ului scriitoricesc al lui Philip Roth care ne călăuzeşte prin câteva creaţii majore ale acestuia şi care profilează o poveste cu iz de Bildungsroman ce transcede numeroase naraţiuni.

The Ghost Writer e „certificatul de naştere” al lui Nathan Zuckerman, construit asemeni unui ritual iniţiatic. Tânărul scriitor debutant îşi întâlneşte idolul, un bătrân şi faimos scriitor, care trăieşte „retras”, departe de lumea dezlănţuită. În cele două zile petrecute în compania acestuia  are loc recunoaşterea şi validarea neofitului. Chiar şi o predare de ştafetă. Putem descifra în chipul bătrânului scriitor ascuns de zgomotul şi otrava societăţii pe îmbătrânitul Zuckerman din Pata umană. De asemenea, în remarcile lui E.I. Lonoff – idolul vizitat - despre scriitorul care dă viaţă unor personaje şi poveşti complexe, dar care „nu trăieşte”, se poate intui nu doar un topos întâlnit în multe proze ci şi rădăcina afirmaţieifăcute de Roth „la retragere” prin care recomanda tinerilor scriitori să nu scrie. Jocul interpretărilor retrospective ne poate duce departe.

Philip Roth a avut grijă să-şi încheie ciclul Nathan Zuckerman tot prin metafora fantomei, în romanul Exit Ghost publicat în 2007 şi tradus în româneşte "Fantoma iese din scenă". Parcursul „fantomei” se închide printr-o reîntâlnire cu Amy Bellette pe care o cunoscuse în casa lui mentorului din tinereţe, aceasta având un rol major în The Ghost Writer. Observăm că prozatorul a fost extrem de preocupat de arhitectura creaţiei scriitoriceşti, a avut grijă să nu uite vreo uşă deshisă, dar, în acelaşi timp, a tras jaluzelele pentru ca privirea cititorilor să poată scruta interiorul. Aşa că, dacă a încheiat toţi nasturii, de ce să nu se pună la scuteală?

Comunicat de maximă importanţă

-->

Şedinţa extraordinară a Celulei de Criză din cadrul Ligii Oamenilor de Cultură Bonţideni, desfăşurată la data de 21 noiembrie a.c. în urma auto-activării sale, luînd în considerare repetatele reclamaţii şi plîngeri primite din partea mai multor membri ai Ligii noastre, avînd în vedere multiplele şi gravele abateri & devieri comise de V.S. Cosma – aşa-numitul director al Ligii – realizînd că însăşi existenţa Ligii a fost periclitată de neinspiratele decizii dictate celorlalţi membri, precum şi de rătăcirile sale inadmisibile, hotărăşte în unanimitate de voturi

SUSPENDAREA

pe termen nedeterminat din funcţia deţinută pînă în prezent de numitul V.S.Cosma, precum şi

DESFIINŢAREA

postului de director, în vederea preîntîmpinării emergenţei, în viitor, a unui cult al personalităţii asemănător cu cel creat în jurul sus-numitului. Începînd cu data de 22 noiembrie 2012, Liga va fi condusă de un Secretariat compus din trei membri, la rîndul său dirijat de un Birou Organizatoric (Orgburo) compus din doi membri aleşi din cadrul celor trei care compun Secretariatul, Birou coordonat, în fine, de un prim-secretar ales dintre ultimii doi. În scopul prevenirii acumulării de prea multă putere de către un singur om – cum din nefericire s-a întîmplat pînă ieri – atribuţiile precum şi împărţirea posturilor între Cei Trei Mari vor rămîne necunoscute membrilor de rînd. Se va reveni aşadar la principiul (leninist) al conducerii colective !

Motivele care au stat la baza suspendării directorului V. S. Cosma sunt după cum urmează:

a. deviere de stînga şi de dreapta simultan (de stînga întrucît propagă postări cu caracter socialist, de dreapta pentru că poartă barbă – indicator al unui statut social care aminteşte de alte vremuri, demult apuse)

b. afectarea unui comportament burghezo-moşieresc (conac, iobagi culturali care îi scriu textele pe post de “negrişori”, etc.)

c. refuzul de a accepta sânge nou în ligă (nefasta afacere Becali care l-a determinat pe nefericitul candidat să-şi verse supărarea pe colegii săi din USL : Neagu Djuvara şi Miron Mitrea)

d. introducerea unor măsuri de austeritate nepopulare în rândul membrilor ligii, în speţă mult-hulita taxă de protecţie anti-spam a materialelor – imposibil de achitat dintr-o bursă doctorală de decît 734 RON 

e. fracţionism, manifestat prin promovarea nemeritată a unor membri ai Ligii, protejaţi, acoliţi şi slugoi de-ai săi, pe care V.S. Cosma îi consideră mai egali decît alţii, aruncînd astfel la coşul de gunoi al istoriei visul «comunităţii egalilor» al lui Gracchus Babeuf

f. împăciutorism, manifestat constant prin acţiunile sale de aşa-zisă reconciliere între diverşi membri între care există divergenţe şi diferenţe de perspectivă surmontabile

g. trădare a intereselor Ligii, prin punerea în serviciul blogurilor străine (cititor de proză.ro, etc.) şi vînzarea secretelor de Ligă – natura lor ne împiedică să le menţionăm, din motive lesne de dedus.

Secretariatul va reveni în curînd cu un nou comunicat, pe noul website al Ligii, www.locb.ro

Lentilele Virginiei Woolf

Virginia Woolf, 1926

Iar îi alunecă ochelarii ca o maşinărie instabilă, o invenţie nouă, testată chiar pe nasul ei. Rama face zgomot poticnindu-se pe pârtia denivelată a nasului. Ochelarii se uită la stăpâna lor, stăpâna priveşte în gol şi împinge cu arătătorul maşinăria care se pornise la drum. S-a certat cu iubitul în dimineaţa asta fără soare a anului 1926. Mâinile tremură pe claviatura foii de ziar. Ar trebui să citească presa, ca să fugă de propriile-i probleme şi să dea peste zecile de oameni şi destine sub formă de hârtie îmbibată în plumb. Gândurile i se rostogolesc la vale, se uită cum vin cuvintele pe drumul lor obşnuit, ei îi tremură două mâini şi ochiul stâng, se sprijină cu cârja în pământ, se face gaură în cer, apoi în stratul de iarbă, apoi în spaţiul dintre ei. Literele o iau de-a valma, proptite în câteo virgulă salvatoare care îi permite să respire. Inspiraţi, virgulă, expiraţi, virgulă. Cearta asta nu trebuie notată în caiet, până deseară poate am să fac ceva exerciţii într-o debara numită jurnal şi o să îmi treacă tristeţea. Vroiam să zic furia. Să mă gîndesc repede la ceva amuzant. Priveşte în jos, cu obrajii prinşi între două paranteze. Ultima oară când s-a uitat într-acolo, a descoperit câteva cuvinte fugare pe care le-a strâns cu sens într-un manuscris. Parantezele se lărgesc spre maxilar formând două litere pe chipul ei. VW. Mâinile se apără de indiscreţia fotografului, privirea e curioasă de imaginea vecinului proiectată pe lentilele ei interioare, e uşor amuzată de propriile gânduri. Şi bliţ! Fotografia e făcută, cuvintele regăsite, cearta uitată, ziarul abandonat, doi sori răsar pe o pârtie de nas, gazetele îşi iau zborul din pumnul de metal.

Virginia Woolf priveşte poza făcută de Lady Ottoline Morrell şi îşi aduce aminte de acea dimineaţă cu nori antipatici. Era împreună cu Sir Philip Bouverie Bowyer Nichols şi Philip Edward Morrell, încadrată simetric de cei doi, fiecare cu şezlogul lui în grădina verde. Încerca să îşi adune gândurile şi să pare veselă, alături de invitaţii ei. Avea în mână un dosar cu câteva foi dintr-un manuscris pe care începuse să le citească. Căuta să îşi regăsească inspiraţia pentru alte pagini din arborele pe care îl ţinea în mână. Nu mai ţine minte exact ce au făcut în acea zi, i-a rămas doar acea stare bizară în momentul în care s-au făcut pozele. Încerca să se detaşeze cumva de forfota dimineţii şi să uite disputa cu soţul ei. A rămas doar cu amalgamul de gânduri  şi stări confuze, înghesuite într-o fotografie.

Ian Morris, De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor - Norbert Coman

Geografiile simbolice (deseori, ale resentimentului), reflectate cel mai bine în istoriografie prin specia istoriei comparate a civilizațiilor, revin, în ultimii ani, pe scena scrisului istoric. După ce Huntington, la începutul anilor '90, a rupt o relativă tăcere cu a sa Ciocnire a civilizațiilor, ultimii ani aduc alte lucrări care reiau tematicile deschise în prima jumătate a secolului XX de lucrări precum: Declinul Occidentului– Oswald Spengler; respectiv Un studiu asupra istoriei– Arnold Toynbee. Lucrarea aflată sub lupă în momentul de față – De ce Vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor–, “regizată” de către istoricul și arheologul Ian Morris, spre diferență de aceea a lui Niall Ferguson – Civilizația: Vestul și Restul–, vine doar într-o oarecare opoziție cu necrologul spenglerian (speranța moare ultima!), care în al său discurs anunța, cu glasul cioclului, declinul civilizației occidentale. Nefiind un contradiscurs la teza spengleriană, așa cum o să reiasă din “imersiunea” noastră în firul cercetării morriseene, cartea istoricului britanic ocolește oarecum perspectiva mondializării (raportarea Occidentului cu capitalismul care se mondializează, deci perspectiva unui triumf al Vestului – înțeles că și actuala societate industrial-consumeristă –), dimpotrivă, determinismul geografic al autorului forțează mai departe clișeul Est vs. Vest.

Intelectualii ca "elită clericală"

"Maşina de limpezit" de Cristian Orza, http://cristianorza.blogspot.com

La începutul secolului al XIX-lea, William Coleridge (1772-1834) urmat de Thomas Carlyle (1795-1881), descumpăniţi de „metamorfozele materiale şi mecanice produse de inevitabilele forţe ale modernităţii pe care noi le denumim «progres»”[1], au făcut câteva recomandări necesare, în opinia lor, pentru protejarea şi dezvoltarea „Culturii”, în faţa avântului destructiv al „Civilizaţiei”. O recomandare mi-a atras atenţia în mod deosebit. E vorba de necesitatea formării unui grup de elită în societate care să fie însărcinat cu responsabilitatea „protejării şi propagării excelenţei unei societăţi”[2]. Acest grup de elită era numit „clerisy”, fiind vorba de o „biserică seculară”. Această elită „cultivată”[3] trebuie să păstreze viu şi să răspândească idealul  culturii (cultura fiind identificată în special cu artele). Cultura trebuie să fie reprezentativă pentru viaţa colectivă a poporului, însă această viaţă colectivă trebuie să fie mai mult decât simplele relaţii/raporturi mediate de bani, de profit, caracteristice societăţii moderne industrializate. De aceea e necesar ca poporul să fie educat pentru a-şi depăşi condiţia în care îl plasează societatea modernă. În acest sens membrii unui astfel de grup elitist au o misiune de maximă importanţă şi semnificaţie nu doar pentru activitatea lor şi pentru breasla lor, ci pentru societate şi umanitate.

Ideea aceasta a „elitei” a amprentat într-un grad semnificativ intelligentsia modernă, artiştii, literaţii, gânditorii (ş.a.) acţionând adesea ca nişte veritabili preoţi ai unui cult secular care încearcă să prezerve şi să răspândească un „adevăr” şi o tradiţie aferentă. Apar ritualuri de validare, de includere în tagmă a unor noi membrii care sunt tot mai conştienţi de misiunea lor de a prezerva cultura, prin aceasta înţelegându-se tot ce e mai măreţ în materie de realizări umane. Apar ritualuri specifice şi cum unul dintre atributele caracteristice oricărui ritual „preoţesc” este păstrarea ordinii lumii[4], şi ritualurile acestei tagme caută să păstreze o ordine în faţa lipsei de ierarhie, a informului, a nedefinitului şi a tot ceea ce presupune haosul şi anarhia. Activitatea lor are adesea un aer mistic, grav, profund, nimic altceva neputându-se compara ca semnificaţie şi importanţă. Este în joc tot ce e mai bun în umanitate. Însă, după cum e cazul oricărei organizări religioase, ereziile şi sectarismul nu întârzie să apară şi aici. Şi-apoi încep conciliile, afuriseniile şi anatemizările.

Putem observa şi în societatea contemporană cât de răspândită este această viziune „romantică” asupra culturii şi asupra „omului de cultură”, văzut adesea ca un iniţiat într-un cult al misterelor, un cunoscător al cosmosului social şi politic, numai bun de călăuzit şi de educat poporul cufundat în bezna traiului cotidian. Prin poziţia sa de mediator între popor şi Cultură, de cunoscător şi păstrător al „ordinii sacre”, despre intelectual/artist se crede adesea că poate influenţa într-un grad ridicat forţele misterioase (magice) care acţionează în universul socio-cultural. El e numai bun să salveze, să lămurească şi mai ales să arate direcţia corectă. Această viziune accentuează ideea de misiune dându-i un aer aproape religios, de datorie faţă de comunitate, naţiune.

Cred că numai stereotipul (de asemenea de sorginte romantică) al artistului rebel şi vizionar, reuşeşte să depăşească în popularitate acest stereotip al intelectualului/artistului ca „sacerdot” al unei biserici seculare. Şi când vorbesc de popularitatea stereotipurilor mă refer atât la modul în care sunt percepuţi artiştii, intelectualii în afara breslei lor cât şi modul în care se percep sau îşi percep rostul, locul.

P.S. Intelectualii/artiştii ca şi sacerdoţi ai totalitarismelor pot constitui tema unei  discuţii separate.

---

[1] Chris Jenks, Culture, 2nd editions, Routledge, London and New York, 2005, p. 17.

[2] Ibidem, p. 19.

[3] William Coleridge foloseşte întâia oară termenul „cultivare” într-un sens metaforic, cu referire la „dezvoltarea armonioasă a acelor calităţi şi facultăţi  care caracterizează umanitatea noastră”, apud Chris Jenks.

[4] Frank H. Gorman, Jr., The Ideology of Ritual. Space, Time and Status in the Priestly Theology, Journal for the Study of the Old Testament Supplement Series 91, Sheffield Academic Press, 1990, p. 38.