În istoria muzicii psaltice româneşti personalitatea şi activitatea lui Macarie Ieromonahul au o importanţă deosebită, el fiind primul care a tipărit în limba română o gramatică a muzicii psaltice alcătuită în conformitate cu principiile reformei hrisantice din 1814. Odată cu acest Theoreticon, un Anastasimatariu bisericesc şi un Irmologhion sau catavasieriu musicesc văd lumina tiparului tot datorită strădaniilor sale. Eforturile sale de a impune limba română în cântarea bisericească, în condiţiile unui început de secol XIX în care limba greacă era folosită în mod preponderent în cântarea de strană, vor avea o deosebită însemnătate în uşurarea înţelegerii Sfintei Liturghii de către ortodocşii români. Toate acest incontestabile merite ale sale au fost însă confiscate ideologic de către propaganda naţionalist - comunistă în care Macarie era transformat într-un promotor al ideii de conştiinţă naţională şi de unitate naţională.
Data naşterii sale nu se cunoaşte cu exactitate, dar Nicolae M. Popescu o aproximează în jurul anului 1770, în localitatea ialomiţeană Perieţi. Primeşte educaţie la Mănăstirea Căldăruşani, iar mai apoi de la Dositei Filitis, mitropolitul Ungrovlahiei, care îl îndeamnă să persevereze în învăţarea muzicii psaltice. Urmează începând din 1816 cursurile şcolii de „musichie” înfiinţată de către Petru Efesiu, cel care a fost cel dintâi promotor în Ţările Româneşti al muzicii psaltice de după reforma hrisantică. Mitropolitul muntean Dionisie Lupu înfiinţează în anul 1819 la Bucureşti o şcoală de muzică, la care Macarie a fost numit director, ca o recunoaştere a meritelor sale. Tot mitropolitul Lupu este cel care hotărăşte ca toate cântările bisericeşti să fie traduse în limba română şi publicate. În acest scop el înfiinţează o comisie formată din Macarie Ieromonahul, Anton Pann şi Panaiot Enghiurliu, protopsaltul mitropoliei. Cei trei nu reuşesc să ajungă la un conses, iar comisi se desfiinţează. Macarie va continua de unul singur munca de traducere şi tipărire a cântărilor, beneficiind şi de sprijinul mitropolitului Dionisie Lupu.
Prima încercare de a realiza acest deziderat o face la Bucureşti, la tipografia de cărţi bisericeşti a lui Petru Efesiu, care editase deja cărţi de muzică psaltică după noul sistem, dar în limba greacă. Efesiu îl refuză însă pe Macarie, obiectând că limba română nu este capabilă să exprime frumuseţea cântărilor bisericeşti la fel de bine ca limba greacă. Se vede astfel nevoit să plece în anul 1821 la Buda pentru a tipări cărţile, dar va trebui să renunţe momentan la planul său deoarece susţinătorul său financiar, mitropolitul Dionisie Lupu este nevoit să se refugieze la Braşov datorită evenimentelor revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din acel an. Reîntors în ţară, la Sibiu, se asociază cu casa de comerţ Hagi Pop din localitate. Aceasta îi va înlesni un contract cu preoţii armeni din Viena care urmau să îi toarne slovele pentru tipar. Prima carte tipărită va fi Theoreticonul, cu neume roşii şi negre, realizate în condiţii de calitate foarte bune pentru acea vreme. Urmează Anastasimatariu bisericesc (sau Octoihul) care cuprinde cântările vecerniei şi ale utreniei şi Irmologhion sau catavasieriu musicesc în câte trei mii de exemplare fiecare.
Theoreticonul cuprinde explicaţii referitoare la toate semnele muzicii psaltice după notaţia hrisantică, urmate de exerciţii de paralaghie. La sfârşitul lucrării sunt adăugate şase planşe sintetice, reprezentând scările, mărturiile, treptele, tonurile celor trei categorii de scări: diatonice, cromatice şi enarmonice. Sistemul propus de Macarie este netemperat, cu douăsprezece scări, în care întâlnim tonuri mari, tonuri mici şi tonurile mai mici. Irmologhionul beneficiază şi de o prefaţă în care este înfăţişată o analiză a stării muzicii bisericeşti din ţară la acea vreme. Este criticată în ea grecizarea cântărilor şi dezavantajele folosirii fie a notaţiei chirilice sau a cele greceşti. Pe lângă istoria muzicii bizantine începând de la Ioan Damaschin şi până la reforma hrisantică, Macarie face şi un apel către cântăreţii bisericeşti să nu ezite a folosi limba română în cântările lor.
Dintre lucrările lui Macarie Ieromonahul mai pot fi amintite Prohodul Domnului, tipărit la Buzău în anul morţii sale, şi cele păstrate în manuscris precum Stihirarul, Papadichia, Irmologhion calofonicon, Cântările Sfintei Liturghii, Pricestniarul. Toate acestea reprezintă importante contribuţii la dezvoltarea şcolii româneşti de cântări, motivate de necesitatea redactării textelor în limba română. Acest lucru a devenit un imperativ abia după reforma hrisantică. Dacă până atunci cântările se puteau transmite cu mai mare sau mai mică fidelitate pe cale orală, după schimbarea sistemului cucuzelic în cel hrisantic, metoda orală nu mai putea da roade deoarece nu existau dascăli în ţările româneşti care să cunoască acest nou sistem. Astfel a apărut necesitatea redactării imediate a unor lucrări teoretice care să expună cu claritate practica contemporană. Acest moment a fost unul prielnic pentru impunerea limbii române în locaşurile de cult, noile cântări avănd posibilitatea de a fi scrise direct în româneşte. Cea mai mare dificultate a fost aceea de a găsi versurile ptrivite care să se potrivească cu metrica melodiei. Pentru potrivirea melodiei greceşti cu versurile româneşti, Macarie este nevoit să intervină în desfăşurarea unor linii melodice din dorinţa de a păstra un firesc atât al textului cât şi al melodiei.
Este incontestabil faptul că tipăriturile lui Macarie au reprezentat un model pentru toţi cei care s-au îndeletnicit cu această artă în deceniile următoare. Din păcate, contribuţia sa în sensul îmbogăţirii spiritualităţii ortodoxe autohtone şi efortul ce urmărea apropierea credincioşilor de învăţătura bisericii, au fost minimalizate în detrimentul unei interpretări în cheie identitar – naţionalistă. Macarie este prezentat ca un slujitor muncit de gânduri patriotice şi mai puţin un cărturar dornic de a împărtăşi poporului obidit căldura şi nădejdea specifice învăţăturii creştineşti.
Referindu-se la cărţile tipărite de Macarie în introducerea Theoreticonului din ediţia anului 1976, Titus Moisescu spune: „ele au semnificaţii mult mai profunde – întruchipează lupta cărturarilor şi patrioţilor români pentru afirmarea şi unitatea naţională, pentru recunoaşterea şi impunerea limbii române în toate instituţiile, în toate formele de manifestare ale artei şi culturii pe teritoriul patriei noastre.” Tot aici i se atribuie lui Macarie o indubitabilă „conştiinţă a unităţii naţionale româneşti.” Sunt scoase în evidenţă două concepte istorice cu impact major în discursul modernităţii: cel de patriot – folosit în sintagme de genul „mare patriot român” şi atribuite lui Macarie, şi cel de duşman – atribuit în cazul de faţă grecilor, care asupreau poporul român prin toate acţiunile lor. Şi în Hronicul muzicii româneşti, din anul 1974, semnat de Octavian Lazăr Cosma, găsim acelaşi discurs ideologic. Pentru autorul menţionat, intonarea cântărilor bisericeşti în limba română la începutul secolului XIX reprezenta „un act de manifestare a libertăţii şi conştiinţei naţionale.” Câteva pagini mai încolo autorul face bizara afirmaţie că „ideea uniăţii Moldovei şi Ţării Româneşti...se întâlneşte constant în preocupările sale” (ale lui Macarie). Ca o dovadă a a acestor preocupări sunt interpretate cele două ediţii ale Anastasimatarului tipărit la Viena, fiecare cu câte o prefaţă separată pentru fiecare mitropolit în parte, cel de la Iaşi şi cel de la Bucureşti. La fel şi Theoreticonul avea exemplare destinate muntenilor şi altele adresate moldovenilor (acest amănunt nu poate fi totuşi decât un contraargument, din el putând fi dedus mai degrabă faptul că Macarie era conştient de individualitatea fiecărei provincii în parte, care existau ca entităţi distincte de câteva secole, chiar dacă locuitorii lor vorbeau aceeaşi limbă; dacă ar fi avut conştiinţa identităţii celor două ţări româneşti ar fi tipărit cu siguranţă o singură ediţie cu o singură prefaţă). Din aceleaşi perspective naţionalist – puriste îi este reproşat lui Macarie Ieromonahul faptul de a nu-şi fi „îndreptat atenţia nu numai împotriva textului grec, ci şi asupra muzicii greceşti, îndeosebi a acelei muzici impuse prin reforma din 1814.” Prin păstrarea melodiilor greceşti, mai moderne şi cu diferite influenţe turceşti, şi uneori occidentale, Macarie ar fi adus „un afront faţă de tradiţia naţională”. El nu ar fi trbuit să încerce a „modifica fondul străbun al cântării menţinut atâta timp nealterat.” Se face astfel apel la o cântare bisericească specific românească, idealizată, mereu aceeaşi, prin care se menţinea vie conştiinţa naţională. Totuşi, minime cunoştinţe de istorie ne vor face să ne îndoim de veridicitatea acestor afirmaţii. Este bine cunoscută permanenta influenţă pe care a exercitat-o Bizanţul asupra spaţiului românesc încă de la începutul Evului Mediu, influenţa care s-au manifestat în plan politic, economic, dar şi religios şi artistic. Astfel că influenţa greacă a fost tot timpul prezentă în mediul sacru românesc, la care trebuie adăugată şi influenţa rusească, atât în plan religios, dar şi politic sau economic începând cu secolele XVII – XVIII. Autorii celor două cărţi menţionate nu par a ţine cont de aceste realităţi, ci se încăpăţânează mai degrabă să identifice un „stil naţional al muzicii româneşti”.
Asceste sunt doar câteva exemple din două cărţi apărute la noi în ţară în anii '70, ani în care comunismul românesc trecea de la o fază internaţionalistă, la una înverşunat naţionalistă. Se ajunge astfel la un discurs istoric ideologizat, în sensul unui naţionalism centrat pe miturile originii, unităţii şi continuităţii (vezi Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească). În trecut sunt proiectate idei, sensibilităţi şi mentalităţi specifice secolelor XIX şi XX, scrisul istoric având rolul de a legitima prezentul, a structura viitorul şi de a exalta originea etnică, adeseori căzându-se în efuziuni cu evidente trăsături mistice. Conceptul de naţiune etnică, construct intelectual al epocii moderne, care pătrunde în spaţiul românesc extracarpatic înspre mijlocul secolului XIX, prin intermediul unei părţi din elita şcolită în occident, este tema fundamentală care condiţionează scrierea trecutului, organizarea prezentului şi planificarea viitorului. În tot acest angrenaj, trecutul Bisericii este reconstituit în scrisul istoric prin prisma acestor mituri, astfel că Biserica este văzută ca o instituţie cu un rol fundamental în păstrarea nealterată a „fiinţei neamului”. Biserica e prezentată ca o instituţie care de-a lungul veacurilor a conservat limba română şi a militat pentru emanciparea limbii şi a scrisului românesc faţă de slavonă, respectiv greacă. Se trece însă cu vederea că primele cărţi de cult din spaţiul românesc în limba română au fost tipărite în Transilvania, în secolul XVII, la presiunea calvină şi a curentului Reformei, care punea accent pe pregătirea profesională a preoţilor (foarte deficitară la acea vreme în Transilvania) şi pe contactul nemediat al credinciosului cu Biblia.[1] Tot în această ordine de idei, mai trebuie menţionată şi opoziţia Bisericii Ortodoxe în problema renunţării la scrierea chirilică şi la preluarea grafiei latine. Pentru clerul român, slovele chilirice reprezentau o chestiune de identitate, de apărare a specificului naţional, mai ales în spaţiul transilvan, unde se impunea o strictă delimitare de biserica Greco – Catolică, prima care a adoptat alfabetul latin.[2]
Ideea că necesitatea unirii era prezentă la toţi intelectualii români este iarăşi una care nu corespunde realităţii. Opoziţia faţă de proiectul unirii s-a manifestat în ambele ţări româneşti. În Moldova, de exemplu, era activă o orientare, susţinută de Gheorghe Asachi, care afirma particularismul moldovenesc şi care era „nu tocmai favorabilă unirii Moldovei cu Ţara Românească.”[3] Aceeaşi grupare va face în anul 1858 campanie pentru „candidatul la tronul Moldovei Grigore Sturdza, aşadar împotriva partidei naţionale şi contra Unirii, în care vedea un «proiect al nebunilor»”[4]
Aceste viziuni politice diferite nu erau cu siguranţă singulare în cele două ţări româneşti. Lui Macarie Ieromonahul i se atribuie această conştiinţă naţională de către istoriografia din perioada comunistă, chiar dacă acest tip de idei reprezentau cel mult excepţii în gândirea politică a primelor decenii din secolul XIX. Demersul său de „românire a cântărilor” a fost interpretat ca o contribuţie la desăvârşirea unităţii naţionale. Motivaţia sa de a oferi credincioşilor şi reprezentanţilor clerului texte sacre în limba română trebuie căutată mai degrabă în influenţa ideilor Reformei şi a Iluminismului, care promovau un contact direct al credinciosului cu textul sacru. Sintagma „românire a cântărilor” este deposedată de regimul propriu de istoricitate, răsfrângându-se asupra ei doar interpretarea obtuz naţionalistă promovată de sacerdoţii cultului identitar.
O altă deposedare voită a regimului de istoricitate o are şi termenul de „patriot”, deseori folosit de Macarie în corespondenţa sa şi în prefaţa Irmologhionului, în special atunci când face apel către cântăreţii români să folosească limba română în cântările lor. Reinhart Koselleck, în lucrarea sa Conceptele şi istoriile lor, face o analiză a evoluţiei conceptului de „patriot” din Antichitate şi până la tragica sa semnificaţie dată de naţional – socialismul german. Koselleck îl defineşte astfel: „este o creaţie lingvistică a secolului XVIII timpuriu, care a precedat ca atare o seamă de -isme, pe care chiar le-a înlesnit: republicanismul, democratismul, liberalismul, socialismul, imperialismul, comunismul, naţionalismul, fascismul. Nici unu dintre aceste concepte, care au provocat mişcări sociale de mare anvergură, nu poate fi gândit în absenţa patriotismului anterior lor.”[5] În secolul XVIII patriotul era un „bun cetăţean”, într-un sens mai degrabă constituţional. „El ştie să-şi lumineze concetăţenii cu privirie la drepturile şi îndatoririle lor, la respectarea cărora el însuşi veghează cu sfinţenie.”[6] Pe parcursul secolului următor accepţiunea termenului se schimbă, conceptul fiind legat acum de un anume context regional, statal sau etnic, dând astfel naştere patriotismului naţional sau naţionalismului.[7] Naţionalism – comunismul îl transformă pe patriotul invocat de Macarie, dintr-o persoană interesată de recunoaşterea limbii şi implicit a statutului grupului etnic căruia îi aparţine, în raport cu suzeranitatea turcească şi cu administraţia şi negusorii greci, într-o persoană conştientă de necesitatea unităţii naţionale şi chiar într-un militant fervent al acestei idei.
Conceptul de „patriot” este pus cel mai adesea într-o opoziţie binară cu cel de „duşman”. Acest termen joacă un rol important atât în procesul de autodeterminare cât şi în cel de determinare a alterităţii. Pentru a se putea justifica, sentimentul identităţii naţionale avea nevoie de o raportare la alteritate. În tot acest secol al naţiunilor, celălalt a fost transformat de cele mai multe ori în duşman. Acest lucru a avut loc şi în spaţiul românesc, unde duşmanii au fost cei care vorbeau o altă limbă, aveau o altă confesiune sau aparţineau unui alt grup etnic. La vremea câna Macarie îşi tipărea cărţile la Viena, turcii era consideraţi pe bună dreptate duşmani, dar nici grecii, chiar dacă erau ortodocşi, nu se bucurau de prea multă simpatie, mai ales în mentalitatea anumitor categorii sociale. Însă ei nu erau percepuţi nici pe departe ca nişte adversari ai unităţii neamului românesc la acea vreme, idee susţinută de istoriografia comunistă, pentru simplul motiv că această idee încă nu apăruse în spaţiul extracarpatic. Rezultatul aplicării aplicării conceptelor de „duşman” constă tocmai în faptul că lor „le scapă, în realitate, Celălalt.”[8] Tot Koselleck este cel care atrage atenţia asupra faptului că „acela care face din propria sa limbă unicul criteriu de autodefinire se izolează, se vede dintr-o dată faţă în faţă cu «o lume plină de duşmani».”[9] Este viziunea pe care scrisul istoric din perioada comunistă a urmărit, şi chiar a reuşit, în mod deliberat să o impună.
Toată această transformare a lui Macarie Ieromonahul, dintr-un bine intenţionat promotor al cântării liturgice în limba română într-o persoană care conştientiza nevoia şi importanţa unităţii naţionale a românilor şi care acţiona în consecinţă, are drept corolar identificarea şi impunerea unui „stil naţional al cântării româneşti.”[10] Căutarea acestui specific naţional, ce are la bază concepţii etnico-lingvistice herderiene, a luat amploare la sfârşitul secolului XVIII (Transilvania) şi pe tot parcursul secolului XIX (Principate), şi a avut ca scop crearea unei conştiinţe identitare şi realizarea unităţii naţionale. Dar pentru că naţiunea trebuia să fie doar una, la fel şi specificul naţional (muzical, cultural, artistic, etnic, religios, politic) trebuia să fie numai unul singur. Aşa începe un demers de nivelare şi estompare a diferenţelor locale şi regionale, incontestabile de altfel, pe tot cuprinsul ţării, demers care va fi continuat cu şi mai mare abnegaţie în secolul XX. Diversitatea nu va mai putea fi acceptată de către ideologiile naţionale, locul ei fiind luat de o unitate amorfă şi paralizantă. Referindu-se la căutarea identităţii germane, Koselleck o defineşte drept o „inutilă vânare de vânt.”[11]
[2] Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.346
Interesant și bine articulat, chiar dacă pe alocuri exprimarea poate părea greoaie.
RăspundețiȘtergereDe asemenea ar fi interesant de văzut o paralelă pe axa timpului, între perioada lui Macarie Ieromonahul și zilele noastre, din care să înțelegem mai bine care este rolul nostru în BOR și în promovarea valorilor și tradițiilor autohtone prin prisma autoimpunerii unui stil de interpretare „grecizată” a cântărilor bisericești.
Mi-ar plăcea ca cineva să „provoace” la discuții oameni din cler capabili să ne explice de ce copiem ca niște maimuțe stiluri de interpretare nespecifice nouă și de ce se pune un foarte mare accent pe forma cuvântului în detrimentul înțelesurilor sale. Mi-ar plăcea să aud din gura conducătorilor BOR cuvinte despre grija față de identitatea noastră culturală bisericească- fără a crede cineva că astfel am aduce o ofensă factorilor greci, ca să-i numesc așa. Și mi-ar plăcea ca la stranele din bisericile noastre ortodoxe strămoșești să nu se mai aciueze indivizi care în afară de interpretări pretențioase și gâlgâite pompos din gușă nu au nimic în comun cu trăirea autentică și cu spiritul de cântare bisericească spre folosul participanților la slujbele obștești.
Ce vreau să spun e că am ajuns să facem tocmai contrariul celor propovăduite de Însuși Hristos care vorbea despre acele morminte văruite și despre zidirea templelor omenești care nu atrag implicit și zidirea sufletească a celor cărora le-au fost menite spre închinare.
Iar ca ultim aspect, cred că reformarea învățământului și a școlilor teologice ar trebui să fie prioritară pentru orice creștin cu bun simț și răspundere în fața lui Dumnezeu. Trăim vremuri tulburi, trăim vremuri din ce în ce mai dificile, iar fără oameni care să promoveze valorile noastre tipic românești tindem să ne pierdem identitatea de biserică așezată de Dumnezeu la confluența a două mari curente de trăire creștină: cel bizantin și cel slav. Cred că trebuie să fim echilibrați și echidistanți în alegerea căilor pe care pășim, mai ales că, dincolo de influența bizantină exercitată în spațiul românesc de-a lungul timpului (și, desigur, dincolo de faptul că cei mai mulți domnitori români au contribuit financiar substanțial la menținerea și dezvoltarea bizantinismului), boierimea și domnitorii bizantini impuși în Țările Române au prăduit și secat resursele poporului nostru fără scrupule. Aceste lucruri trebuiesc spuse și explicate mai ales celor cărora își obțin diplomele și doctoratele la universități grecești unde, probabil, istoria aceasta este trecută sub o tăcere absolută.
Interesant articol si interesant comentariu. Daca pot fi de acord in proportie de 99% cu cele spuse in articol,cu cele expuse de domnul Enigmescu nu pot fi de acord.
RăspundețiȘtergereIn primul rand, domnia sa duce discursul articolului intr-o zona extremista, usor protestanta, as indulci eu abordarea.
Intradevar, romanirea cantarilor liturgice nu are nimic in comun cu stilul exaltat poclonistic al lui Octavian Lazar Cosma si al lui Titus Moisescu, care mancau de la Partid, dec... trebuiau sa scrie cum era mai pe placul conducatorilor.
Romanirea a constat practic in adaptarea melosului si a ifosului muzical psaltic la particularitatile lingvistice romanesti.
Nici termenul de patriot nu definea imaginea demagogica creata de comunisti ci, dimpotriva, se dorea a fi un om constient de valorile unui neam in sanul caruia se nascuse si crescuse dar...undeva in adanc exista si germenul unui nationalism ulterior de tip ideologic, impus, culmea, inca din perioada regalitatii, comunismul beneficiind deja de o carare mult batatorita dinainte.
Revin la domnul Enigmescu...
Muzica bisericeasca de sorginte bizantina s-a nascut in Orient deci... nu poate fi cantata decat asa cum a fost scrisa. "Galgaielile"sunt specifice. Sunt multi amatori care pretind a fi mari interpreti ai acestei muzici, dar nu sunt decat niste lautari cu pretentii de muzicieni.
Cat despre locul ei in Biserica, trebuie inteles ca aceasta muzica a fost creata strict pentru cadrul liturgic, si este singura care a ramas intr-un mare procent, nealterata in timp.
Apusul a inlaturat muzica gregoriana (nascuta din trunchiul celei bizantine,cu care are destule in comun,si care era creata la fel pentru cadrul liturgic) in favoarea unei muzici spectaculare, laicizate, care punea accentul mai mult pe exteriorizare, pe lumesac decat pe rugaciune, pe interiorizare.
Muzica psaltica, a fost gandita sa corespunda unor nevoi spirituale, de aici vocalizarea si inmelismarea melodiilor, fiind de fapt un motiv, un fundal sonor pe care credinciosul trebuie sa intre in comuniune spirituala cu ceilalti din Biserica dar si cu sinele.
Daca se va observa muzica utilizata in toate marile religii ale lumii, se poate distinge o linie comuna in privinta abordarilor sonore: monodice, bogat ornamentate si vocalizare mare procentual vorbind. Si aici se poate cerceta rolul si incarcatura kabalica a vocalelor in scrierile Evului Mediu, cu precadere in Orient, precum si frecventele expuse intr-o anumita maniera sonora ce determina o vibratie la nivelul intregului grup de credinciosi.
Clerul romanesc nu va raspunde la provocarile unei reforme necesare deoarece este mai mult decat secularizat si politizat, preotii care isi fac datoria reusesc tot mai greu sa se mentina intr-o societate clericala tot mai supusa intereselor pecuniare si mai putin interesata de grija pentru comunitatea credinciosilor.
Cu stima,
Vulturul Brancovenesc