Nu a venit până la ora asta acasă. Dacă rămânea la o bere cu băieţii, mi-ar fi dat un telefon. Cine ştie ce o fi vorbit el, tare şi răspicat, ce prelegere o fi ţinut în pauza de masă, sau un singur cuvânt rostit strâmb, rostogolit de-a dura pe liniile microfoanelor. E suficient să se fi aplecat, copleşit de grija şiretului care umblă în libertate pe lângă piciorul lui. E suficient să îşi fi întors capul într-o parte, iar ochii în altă parte. Un singur „s” să fi zis şi putea fi luat de mână de un individ în geacă de piele şi condus în dubă.
Cred că nici nu a apucat să îşi termine programul la serviciu, că au şi venit doi handralăi şi l-au înjosit în faţa colectivului. A primit 2 pumni şi 5 înjurături generoase. A fost dispeţuit înainte şi după ce a fost denunţat. Colegii erau toţi cu ochii lipiţi de hârtiile lor, casele, familiile, postul... Ticăitul ceasului nu s-a mai auzit pentru câteva momente, nimeni nu a mai respirat. Deci, toţi angajaţii, inclusiv ceasul de pe perete, au murit timp de câteva clipe, până când soţul meu a fost luat de autorităţi. Butonii de la cămaşă au căzut pe covorul din dreptul biroului, vrând să rămână de martori. Ochelarii o luaseră în drum spre casă, fideli dioptriei soţiei, însă un miliţian i-a oprit pe stradă şi i-a legitimat. De atunci, ochelarii soţului meu sunt în arest, condamnaţi de înaltă trădare. Ochelarii nu îşi trădează străpânul. Dar cine l-a trădat?
Şi aşa, nu a mai ajuns nicio bucată din soţul meu acasă. Am simţit doar nişte ace în tălpi, ca şi cum ar fi picurat din podea înspre tavan. Am ştiut că e el, starea asta numai de la el puteam să o am, numai el ar îndrăzni să sfideze gravitaţia de dragul meu, numai ca să îmi comunice ceva.
I-au smus firele din barbă între timp. Iar el ar fi vorbit de la prima durere resimţită de teamă să nu îi rămână semne pe trup, să nu fie mutilat, să nu mai ajungă acasă la timp pentru povestea de seară citită Ecaterinei la culcare. Dar nu a recunoscut nimic din ce nu e adevărat, pentru că l-a îndârjit prostia din jur. L-a durut mai mult absurditatea evenimentelor decât tortura fizică. Devin patetică. Dar mai mult din disperare. Încerc să umplu cu ficţiune ceea ce lipseşte din realitate. Umplu golurile realităţii, aşa cum continuă cititorul un roman deschis, cum vizualizează cititorul parantezele şi punctele de suspensie, cum construieşte lumea romanului său. Căci fiecare citeşte propriul său roman, nu a lui Proust, spre exemplu. Nu ştiu dacă m-am făcut clară aici. Puterea cititorului este decisivă în actul lecturii, în a definitiva opera. Citind, creezi o lume, aşa cum autorul a creat-o scriindu-o. Asta se întâmplă şi în viaţa noastră, întemeiem diverse lumi, mici cosmogonii la fiecare pas.
Terminasem lucrul şi mă îndreptam spre casă. Am simţit o forţă obscură care mă cuprinde pe stradă. M-am trezit într-un loc umed, ca pe malul mării. Nu mai eram om şi nimeni nu mă mai trata ca atare. Să fiu sincer, mi-am dat seama că nu mai sunt om când cei doi indivizi de lângă mine nu mă mai m-au tratat ca atare. Atunci mi-am zis că sigur m-am transformat. De atunci, în fiecare zi (câte zile?) sunt altceva, însă niciodată nu ştiu exact ce. Aş vrea să fiu un scaun acum, cred ca aş fi mai odihnit. Iar văd cafeniu. Sunt o mulţime de nori în preajma mea, deşi mă aflu sub pământ. Sunt singur pe pământ... dacă mai sunt încă pe pământ... Oare am murit? Nu mai simt viaţa.
Aş citi ceva. Trebuie să am o carte în geantă, tot timpul port la mine 2-3 cărţi, ca să citesc în momentele de aşteptare sau de inactivitate. Dar cum să mai am geantă? Am uitat că nu mai sunt om.
Simt miros de aur. E ca şi cum aş fi purtat o verighetă la degetul inelar şi a luat foc între timp. Alchimia de la mâna mea stângă. Aurul s-a transformat într-un miliţian cât o creastă de cocoş. Cineva mă împunge cu coarnele. Un diavol sau ştiu eu ce alt animal. Oare nu mai e nimeni cu mine pe aici? Aş striga să văd dacă răspunde cineva, dar nu mai am buze, limbă, dinţi, ci doar o sită cu care soţiile altora iau spuma de la supă. Dacă aş putea să privesc, m-aş uita la cer. Tot timpul mi s-a spus că sunt cu capul în nori. Dar cine mi-a spus? A spus... Eu nu deţin timpul trecut.
Am uitat să scriu în jurnal că ieri noapte l-am visat pe tataia Nelu. Trebuia să-mi fi dat seama că se va întâmpla ceva rău. Nici nu am fost să-i aprind o lumânare. Dar cum să fac asta, când până şi un asemenea gest lezează unii oameni? Sunt laşă, leneşă. Cine e mai important, sufletul bunicului meu sau târâturele astea din partid? Şi dacă o să îmi găsească paginile astea, ce dacă? Măcar aici să pot striga ce vreau. Jurnalul ăsta e un act de demnitate pe care nu îl împlinesc complet în viaţa de zi cu zi. Şi tăcerea, discreţia, statul cu ochii închişi sunt dovezi de laşitate.
Am visat cum bunicii mei sunt pe moarte. La un moment dat, am rămas numai eu cu tataia Nelu în dormitorul din apartamentul lui. Era întins pe pat, slăbit, şi se făcea, parcă, din ce în ce mai slab şi mai mic. Îmi aduc aminte, asta e o trăsătură care m-a marcat în ultimele lui zile de lumină: avea trupul foarte mic, ca de copil, slăbit, burta umblată şi chircit – era imaginea unui fetus. Atât de mic s-a făcut, până când a încăput într-o coajă de nucă şi a dispărut. Câţiva ani după dispariţia lui, am mâncat nuci cu orice prilej, în speranţa că voi sparge coaja şi îl voi elibera. Poate chiar eu l-am învins, strivindu-i prea tare carapacea, într-un moment de neatenţie. Îl luam în braţe şi îl mângâiam. Îi luam palma în mână mea şi îmi aduceam aminte cât de mare avea el mâna şi a mea cum ce mică era. Şi-l strângeam la piept. Totul a fost real. Vă jur. L-am strâns pe tataia Nelu la piept. Încercam să îi explic: când eram eu mică, el m-a îngrijit, iar acum acelaşi lucru fac şi eu cu el. Îţi mai aduci aminte cum te jucai cu mine? i-am zis ţinându-i în continuare mâna-lui-mică în mâna-mea-mare. Şi am început jocul: colo colo colo, aici şade iepurele, unu îl aleagră, altul îl prinde, unul îl mănâncă... şi ăsta micu` zice vreau şi eu o fărâmiţă de codiţă, iar degetul mare zice, ba nu, că tu nu ne-ai ajutat...
Scriu despre tine, tataie, eternizându-te. Eşti prezent în mine, o bucată din tine în mine, o bucată din mine în tine, în mormânt. Să mă dezgrop? Eu aseară l-am îmbrăţişat pe tataia Nelu, vă jur.
Şi acum să îmi psihanalizez cazul – ca să scutesc miliţia s-o mai facă (asta în cazul în care ştiu să psihanalizeze cu furculiţa şi cuţitul cazurile suspecte). Oricum, fragmentul ăsta îmi scrie sentinţa: orice securist ar recunoaşte aici un caz de obscurantism, spiritism, profanare de morminte. În ultima noapte luminoasă a bunicului meu, când ştiam cu toţii că o să moară, mi-am dorit să rămân cu el toată noaptea, să fiu lângă el până la sfârşit. Nu îmi era somn şi ştiam că dacă am să merg la culcare, dimineaţă nu o să-l mai văd. Îmi doresc şi acum, la fel de intens, să fiu lângă el. Această dorinţă neîmplinită se concretizează în visele mele. Port mereu în vis, în contrapondere cu realitatea, imaginea trupului sănătos şi mâinlor sale mari, curate, cu verigheta lată, pe care mi-a promis că mi-o lasă mie. Şi acum port verigheta alchimică la mână, eu şi soţul meu. Vai, soţul meu... Doamne, unde o fi?
Azi am fost la şcoală. Am mâncat o eugenie maro, am rupt o floare roşie şi i-am dat-o lu mama. Mama a luat cadou roşu şi a plâns. Am mâncat de prânz. Mama e tristă. Am dormit numai eu, mama a scris in caietu ei. Eu m-am jucat puţin cu Zambila, păpuşa mea de carton, care nu face politică, cum zice mama. Mi-am luat şi eu caietul, m-am făcut serioasă şi am început să scriu ce am făcut azi. Mama mi-a luat un stilou nou şi a zis să scriu mai frumos şi să îmi corectez textul, să nu fac greşeli. Şi Zambila are caiet, o învăţ să scrie.
Mama zice că se chiamă jurnal. Trebuie să scrii în fiecare zi în el, să fii sincer, să povesteşti ce ai făcut azi, cum te simţi. Jurnalul e un prieten în formă de caiet. Poţi să îi spui secrete tale, el le păstrează. Te poţi certa cu un jurnal? Dacă el nu vorbeşte, atunci nu ne putem certa. Deci e prietenu cel mai bun. Când mă fac mare eu vreau să mă fac filozoasă şi scriitoare. Adică să am multe cărţi şi toată ziua să citesc. Să am birou şi stilou de aur şi multe caiete. Acum sunt poetă. Vreau să fiu cea mai tânără poetă din ţară care publică. Într-o zi mama a luat un ziar şi mi-a arătat numele ei acolo. A zis că se cheamă articol şi că trebuie să citeşti mult înainte să îl scrii. De asta eu nu scriu articole şi nu sunt filozof, pentru că nu pot să citesc atâtea cărţi. Acum sunt doar poetă. Ca să scrii poezie nu trebuie să citeşti înainte. Trebuie să fii liniştit, să nu te joci în momentul ăla, să fii sensibil şi să te gândeşti la ceva anume, să te uiţi într-un punct fix. Înainte să scriu eu închid ochii şi îmi imaginez desene şi poveşti. Poeţii au părul lung. De asta am plâns când m-a tuns mama. De câte ori văd un ziar, îl iau şi public în el: scriu cu stiloul lu mama o poezie şi mă semnez. Când scriu, numele meu e altu, ca să nu mă recunoască oamenii. Aşa fac poeţii. Eu sunt Vlad Maria când scriu.
Mă doare mână de cât am scris. Nu pot să-i dau lu mama să corecteze ce am scris pentru că jurnalul este un caiet secret, pe care nici miliţia nu are voie să-l citească, a zis mama. Oare tata are jurnal? Tata nu a venit acasă până acum şi mama se uită pe după perdea şi plânge. Eu am văzut că plânge şi m-am dus la ea în braţe şi i-am zis o poezie şi apoi a râs. Poeziile mele sunt triste. Nu ştiu unde e tata. Dacă aş fi avut un palton mai gros, ieşeam în oraş să îl caut. Dar afară e frig. E iarnă. Nici rândunele nu mai sunt în copacul din faţa blocului. Despre rândunelele mele am scris întro compunere la şcoală şi doamna a zis că e bine. Nu pot să mai scriu, mă chiamă mama. Trebuie să ma duc la mama. Tata tot nu a venit. Mi-e dor de el. Cine o să-mi citească povestea de seară? Mama nu a făcut asta niciodată, nu se pricepe aşa bine ca tata.
Am uitat să zic că am un prieten nou. Aseară am avut musafiri, un coleg dea lu tata de la lucru. Şi a venit băiatul lor de o seamă cu mine. Şi i-am arătat cărţile mele. Şi ziarele unde am scris poezii. I-am zis că sunt cea mai tânără poetă care a publicat. El a zis că nu aşa se publică, trebuie să scrie ziarul poezia mea, nu eu. Dar ziarul de unde să ştie poeziile mele? A zis că nu trebuie să scriu eu pe ziar şi să-i las pe ei să scrie. M-am gândit mult la asta. Nu am apucat să vorbesc cu tata despre asta. Când o veni acasă am să îl întreb. Mama a zis să scriu o scrisoare la ziar să mă prezint şi să copiez câteva poezii. Trebuie să îl întreb pe tata la ce ziar să trimit şi la ce adresă. M-am jucat frumos cu băiatul ăsta, dar el a zis că nu îi plac cărţile. Părinţii lui nu au bibliotecă aşa mare ca a noastră. Mama şi tata cumpără mereu cărţi. Câteodată îmi dau şi mie o carte şi îmi spun că asta o so citesc la 10 ani, la 14 ani. Eu scriu pe fiecare din ele vârsta şi aştept să împlinesc anii ca să le citesc. Tata a râs de mine când a văzut asta. Mama a uitat să-mi încălzească laptele de supărare. Mi l-a dat rece din frigider. Şi când i-am zis, am râs amândouă. Mama e frumoască când râde. Ea e cea mai tânără mamă când vine la şedinţele cu părinţii. Şi e cea mai frumoasă. Şi cea mai deşteaptă asta ştiu sigur. Mama mea are ochelari pentru că a citi mult. Şi tata poartă ochelari când citeşte. Aveam şi eu nişte ochelari de soare cumpăraţi de la mare şi mii puneam când desenam. Dar mama nu mă mai lasă cu ei, zice că îmi stric ochii.
Eu îmi ascult părinţii pentru că ţin la ei. Ei îmi fac toate poftele. Tata nu m-a bătut niciodată. Mama m-a bătut o dată când i-am luat pantofii cu tocuri cu care merge ea la nunţi şi am căzut şi mi s-a umflat piciorul. M-a mai bătut când am dat cu margarină pe covor, nu mai ştiu de ce am dat aşa. Asta am meritat, nu ştiu de ce am făcut prostia asta. Aaaa M-a mai bătut când i-am rupt nişte pagini dintro carte. Atunci eram mai mică şi nu ştiam ce fac. Acum nu aş mai face aşa ceva. Eu îmi iubesc părinţii în mod egal. Vecina mă întreabă mereu pe cine iubesc mai mult. Ca să nu se supere nici unu din ei, eu zic că pe Dumnezeu îl iubesc cel mai mult.
Aseară când au venit musafirii am mâncat prăjituri făcute de mama. Toată lumea lea lăudat. Mama mea face cea mai bună mâncare din lume. Când a fost ziua mea mi-a făcut tort cu etaje ca la prinţese. Mama a zis să merg la culcare dar eu nu vreau să ma culc până nu vine tata. Îl aştept să-mi citească. Mama a început să plângă, am plâns şi eu şi acum trebuie să merg la culcare ca să nu o supăr.
si continuarea?
RăspundețiȘtergere