Treceți la conținutul principal

De citit cu creionul în mână. John Lewis Gaddis, The Landscape of history: How historians map the past - Nicolae Emilian Bolea



John Lewis Gaddis, The Landscape of history: How historians map the past. Oxford University Press, 2002, xiv + 192 p.
Pe lângă celebrele colecţii: Cartea de pe noptieră; Raftul Denisei şi Colecţia Fiction, pe care Liga le promovează şi susţine cu fervenţă, ne permitem în virtutea colecţiei cărţilor care se citesc Cu creionul în mână, şi nu la ureche, să recomandăm spre lectură un volum cu care să vă pierdeţi vremea în pauzele de .. lectură. Poate nu este chiar un bestseller international, dar Vă Promit, că poate fi interesantă.
John Lewis Gaddis - profesor la Universitatea Yale din USA, cunoscut specialist al perioadei războiului rece, a elaborat în urma unui curs predat la Oxford lucrarea de faţă. Menită să răspundă marilor dileme legate de Ce este? şi Care este? locul istoriei şi a istoricului, cartea urmăreşte în cele 192 de pagini ale sale, să dezvăluie conştiinţa istoricului, dar şi să plaseze Istoria între marile ştiinţe. Pornind de la întrebarea Cum gândeşte un istoric?, lucrarea devine gradual mai complexă, fiecare răspuns pe care autorul îl găseşte la o proprie întrebare conduce înspre o altă întrebare, ajungând în situaţia de a elabora într-un final o lucrare de metodologie istorică.

Cartea, aşa cum şi autorul sugerează, are ca puncte de reper operele a doi autori consacraţi în istoriografia occidentală şi anume: Marc Bloch, The historians Craft; şi lucrarea lui E. H. Carr, What is history?. Cele două lucrări au fost publicate prima în 1944 iar cea de-a doua în 1961. Ambele tratează scrisul istoriei, şi ambele resping metodele tradiţionale de a scrie istoria, din aceste raţiuni, autorul, J.L. Gaddis, se consideră dator ca la jumătate de secol distanţă, să publice o lucrare care să continue munca celor doi istorici, exponenţi ai metodologiilor nonconvenţionale. Atât Marc Bloch cât şi E. H. Carr, au conturat în lucrările lor rolul, scopul şi metodele scrisului istoric, ajungând în final la a demonstra că un istoric este capabil să înţeleagă mult mai bine trecutul sau o epocă, decât cei care au trăit acele vremuri.
Lucrarea este împărţită în opt capitole pe parcursul cărora autorul ia în discuţie multiple aspecte ale rolului istoricului şi a istoriei. Astfel debutul lucrării se concentrează asupra analizei tabloului ce apare pe coperta I a cărţii. Este vorba de lucrarea The Wanderer above the Sea of Fog, pictată în 1818 de către artistul german Caspar David Friedrich şi care în prezent se află la Kunsthalle Hamburg – muzeul de artă din Hamburg. Lucrarea pictorului german este de mare influenţă pentru autorul nostru, care se identifică în această ipostază. Vedem în ea un tânăr, îmbrăcat într-o haină neagră sprijinindu-se într-un băţ, care stă întors cu spatele spre noi şi priveşte în depărtare peste o mare de ceaţă. La o primă vizualizare am putea asemui acest personaj cu un dandy al lordului Byron sau al lui Oscar Wilde, însă simbolistica acestei lucrări de artă îi permite autorului să facă o paralelă cu conştiinţa istoricului.
Gaddis resimte tensiunea indicată vizual de tablou şi îl plasează pe personajul operei între însemnat şi neînsemnat, între mare şi mic, între dorinţa de a particulariza şi a generaliza în acelaşi timp, dar remarcă şi curiozitatea împletită cu admiraţie, cu determinarea de a străpunge ceaţa şi a vedea realitatea trecutului. În aceşti parametri, conform autorului, trebuie să se încadreze şi conştiinţa istoricului, marcată tocmai de aceste repere însemnat-neînsemnat, particularizare-generalizare. Astfel, istoricul este nevoit în permanenţă să se dedubleze, el trebuie să fie umil deoarece în marele peisaj al trecutului el devine mic. Pe de altă parte, el – istoricul, capătă un rol important, el este cel care conturează peisajul complex al trecutului, el devine artistul – pictorul care creează tabloul istoriei mai întâi pentru propria persoană, iar ulterior pentru alţii. Importanţa istoricului rezidă şi din ideea că acesta reuşeşte să înţeleagă mai bine trecutul chiar şi decât cei care l-au trăit. În susţinerea acestei teze, autorul face apel la Gertrude Stein care în 1938 în momentul în care scria o scurtă biografie a lui Picasso afirma că în desele sale plimbări cu avionul de la Paris în U.S.A., vedea atât de multe linii de cubism, create în vremuri în care niciun pictor nu urcase într-un avion. Vedea de acolo de sus, liniile amestecate ale lui Picasso, cum se dezvoltau, se ramificau întratât de mult încât ajungeau să se distrugă. Gaddis subliniază astfel că istoricul are rolul în permanenţă de a pastela trecutul astfel încât să poată oferi o imagine de perspectivă pentru generaţiile care îi sunt contemporane.
Cel de-al II-lea capitol intitulat Time and Space, subliniază capacitatea istoricului, ca om de ştiinţă de a manipula timpul şi spaţiul. Autorul face apel o comparaţie, de această dată din sfera literaturii, aducând în discuţie romanul Orlando al autoarei Virginia Wolf. Eroul principal al operei, la început un el, iar spre final o ea, plasat pe o colină, vede peste 30 de comitate din teritoriul englez, uneori chiar 40. Gaddis foloseşte această comparaţie pentru a creiona conştiinţa istoricului, care are posibilitatea să jongleze cu aceste dimensiuni atât a timpului cât şi a spaţiului limitat fiind de o singură dimensiune cea a cunoaşterii.
Ca istoric, spune autorul, te poţi apleca asupra analizei unei curţi regale, a personalităţii unui rege, asupra unui război, asupra religiilor, a ideologiilor sau asupra unei categorii sociale. Sau se poate urma modelul lui Fernand Braudel din lucrarea Mediterana şi lumea Mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, care aduce pe scena analizei curtea lui Filip al II-lea şi personalitatea acestuia abia după peste opt sute de pagini din lucrare. Cine s-ar fi gândit, afirmă autorul, că vom ajunge să cunoaştem Inchiziţia prin ochii unui morar din secolul al XVI-lea; sau atmosfera din Franţa prerevoluţionară din perspectiva unui servitor chinez sau primii ani ai independeţei Americii din experienţele unei moaşe din New England. Lucrările lui C. Ginzburg: Brânza şi viermii; Jonathan Spence, The question of Hu; Laurel Thatcher Ulrich, A midwifes tale, surprind epoci istorice din perspective inedite, şi se datorează fericitelor situaţii în care arhivele au păstrat şi astfel de surse, dar mai ales istoricului care a selectat materialul analizat, adică aşa cum afirmă Gaddis - a manipulat timpul şi spaţiul. În completarea acestei teorii, E. H. Carr afirmă: Milioane de oameni au trecut Rubiconul, istoricul decide povestea cui o scrie.
În aceste condiții, conform lui Gaddis, istoricul trebuie să aibă în vedere: selecția subiectului pe care îl supune analizei; simultaneitatea, adică prezentarea unor evenimente care s-au desfășurat concomitent; scala, la care apelează fie ea macro – căderea Romei, Primul Război Mondial, etc, sau micro – cazul prezentat de Ginzburg, Spence sau L. T. Ulrich. Aceste aspecte trebuie să fie și temeinic motivate și argumentate de către istoric în vederea asumării particularizărilor.
Capitolul III al lucrării intitulat Structure and Process, ia în dezbatere metodologia utilizată de către istoric. Dacă timpul și spațiul oferă istoricului locul și subiectul analizei, el trebuie să își impună o metodologie adecvată subiectului și până la urmă perceperii subiectului în cauză de către istoric. Capitolul cuprinde o dezbatere asupra istoriei ca știință, dezbatere bine argumentată dar care se întinde totuși pe un număr prea mare de pagini. În cadrul acestei dezbateri autorul ajunge la a compara laboratorul în care cercetătorii celorlalte științe cum sunt chimia, biologia, fizica, matematica își desfășoară activitatea, cu laboratorul istoricului. De cele mai multe ori laboratorul istoricului este propria imaginație, alimentată în prealabil de arhive, uneori vestigii arheologice sau chiar mărturii/memorii. Laboratorul de creație al istoricului se află în mintea lui însă reconstruiește trecutul prin structurile care au rezistat de-a lungul timpului și la care el are acces. Astfel, aceste structuri, reprezentate așa cum menționam anterior de arhive, vestigii arheologice sau mărturii, au rolul de a disciplina imaginația istoricului, de a o conduce înspre conturarea trecutului. În aceste condiții metodologia istoriei, se dovedește a fi diferită de a celorlalte științe, aspect ce o individualizează puternic conferindu-i o identitate distinctă.
În capitolele IV și V, intitulate The interdependency of variables, și Chaos and complexity, autorul se concentrează asupra evidențierii aspectelor care separă istoria de științele sociale. Depășind similitudinile pe care și autorul le cunoaște cu privire la subiectele pe care le abordează și studiază atât istoria cât și științele sociale, Gaddis subliniază doar diferențele puternice care privesc metodologia. În viziunea autorului, istoricii au deseori tendința de a generaliza, însă acest aspect este precedat imperativ de particularizare. Astfel, istoricul realizează o istorie de la micro la macro, dar nu generalizează fără a cunoaște aspectele esențiale înainte de toate. Pornind de la acest punct, istoricii refuză să facă proiecții pentru viitor, conștienți fiind în urma particularizărilor, că o mică schimbare/modificare în amplul proces evolutiv poate duce la răsturnarea oricăror predicții. Pentru exponenții științelor sociale, este mult mai la îndemână să facă predicții pentru viitor. În viziunea lui Gaddis, acestora le lipsește privirea generală, de ansamblu asupra trecutului – specifică doar istoricului, ceea ce îi conduce la ignorarea antecedentelor istorice și le oferă doar o viziune particulară, permițându-le să facă previziuni, care de cele mai multe ori nu se adeveresc.
Istoricul, prin metodele pe care el le folosește, face legătura între științele sociale și științele naturale. În viziunea autorului, profesia de istoric devine imperială ca însemnătate, permițându-și să utilizeze în procesul descoperirii peisajului istoric, toate celelalte științe. În condițiile actuale, pentru a face o analiză atentă asupra omului și a societății, istoricul trebuie să depășească toate granițele, atingând o dimensiune mult mai complexă decât poate oferi metodologia unei singure științe. Istoria devine astfel o știință tare, a cărei metodologie a evoluat într-atât de mult încât chiar dacă folosește metodologiile altor științe, nu-și pierde identitatea.
Cel de-al VI-lea capitol sub numele Causations, contingency and counterfactuals, analizează modul în care se scrie istoria din punct de vedere al temporalității. Conform teoriei lui Marc Bloch, privind cățărarea pe un munte, istoricul pornește de la un fenomen particular mare/mic, iar apoi îi caută antecedentele. Momentul în care muntele e escaladat iar cățărătorul ajunge în vârf este momentul final, de încununare, însă importanți sunt primii pași ai cățărării, etapele și momentele de cumpănă ale cățărătorului. Gaddis exemplifică această teorie prin explicarea atacului de la Pearl Harbour. Acesta se datorează: embargoului pe petrol impus de U.S.A. - Japoniei, ca urmare a ocupării de către Japonia a Indochinei ce aparținea de Franța, ocupare ce se datorează momentului favorabil reprezentat de înfrângerea Franței de către Germania nazistă corelat cu frustrarea Japoniei cauzată de insuccesul ocupării Chinei. Așadar, mult mai importante sunt pentru istoric, cauzele care duc la desfășurarea unui eveniment și nu doar evenimentul în sine. Însă Gaddis sesizează că această metodă, a cauzalității poate fi periculoasă pentru istoric deoarece nu există o regulă impusă, cu privire la cât de adânc pot săpa în timp pentru identificarea cauzelor unui eveniment. În aceste condiții el indică fiecărui istoric, folosirea principiului relevanței, fiecare cercetător trebuie să fie convins că, cu cât este mai mare distanța în timp dintre eveniment și cauză, cu atât de mult scade relevanța cauzei respective.
Ultimele două capitole ale cărții, intitulate sugestiv Molecules with minds of their own, și Seeing like a historian, readuc în discuție problemele tratate în capitolele anterioare. Sunt subliniate: modul în care istoricul trebuie să manipuleze timpul-spațiul-scala; metoda particularizării și metoda generalizării și readusă în discuție una dintre marile provocări ale istoricului și anume aceea de a se transpune în mentalul societății altei perioade și apoi să se reîntoarcă din acest excurs în contemporaneitatea lui. Pentru a încheia într-o cheie simetrică, ultimul capitol revine cu analiza tabloului lui Caspar David Friedrich, probabil și pentru a sublinia importanța metaforei realizată prin intermediul tabloului artistic.
Lucrarea încearcă în aceste opt capitole să aducă răspunsuri, clarificări în domeniul istoriei și pentru istorici, la schimbările operate de postmodernism. Subiectivismul autorului este resimțit pe tot parcursul cărții, ceea ce este destul de evident dacă ne gândim la argumentele pe care le aduce cu privire la rolul pe care istoricul îl are în raport cu timp-spațiu-scală. Bine documentată, cu o bibliografie diversă ce îmbină atât literatura cât și lucrări din alte științe sociale, lucrarea ridică multe provocări ce merită a fi analizate și apoi dezbătute. Așa cum a fost primită de către istoricii din Occident și U.S.A, cartea poate fi considerată o continuare a operelor lui Marc Bloch și a lui E.H. Carr, o continuare necesară în procesul de metamorfozare pe care scrisul istorie îl suferă.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii