Tezaur folcloric

Voci mieroase şi imagini sclipicioase ne invită cu o frecvenţă exasperantă să urmărim diverse programe TV peste care se pune sigla „folclorului autentic”. Sunt organizate festivaluri, recitaluri, concerte şi tot felul de alte manifestări care îşi propun prezentarea, sau chiar mai rău, conservarea şi perpetuarea valorilor nemuritoare ale patriei. La vederea atâtor artişti de muzică populară, ne putem pune sincera întrebare: „Cum de îndrăznesc unii să se plângă de degradarea tradiţiilor şi a cântecului românesc, când pe toate gardurile poţi găsi câte un brav apărător al melosului autohton?” O îndreptăţită confuzie a omului de rând, iubitor de muzică dar nespecialist, confuzie care este întreţinută cu bună ştiinţă de aceşti fii ai patriei care îşi iau asupra lor dificila sarcină de a nu lăsa să piară zestrea strămoşească.

Explicaţiile pentru actuala situaţie trebuiesc căutate cam cu aproape un veac în urmă, când în România procentul populaţiei urbane a început să crească în mod semnificativ, dar mai ales începând cu perioada comunistă. În acele timpuri un număr important de ţărani au fost smulşi din mediul lor şi aduşi la oraş, pentru ca prin munca braţelor lor să poată hrăni iluzia unui stat puternic industrializat. Marea majoritate a acestor ţărani aveau vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani, vârstă la care, în afară de faptul că dădeau un randament maxim la locul de muncă, erau şi cel mai uşor de dezrădăcinat, de momit şi de adaptat la noul mediu urban. Pentru a le face mai uşoară integrarea, statul a oferit acestei categorii de populaţie o iluzie a prosperităţii şi a confortului, neuitând să-i aducă şi un substitut al muzicii pe care ţăranul o lăsase în satul său. În acest fel au apărut sutele de ansambluri folclorice, organizate după modelul sovietic, alcătuite dintr-un număr supradimensionat de muzicanţi şi dansatori; aşa au apărut şi diversele spectacole, turnee şi concursuri (de tipul Cântarea României), în care folclorul era suit pe scenă şi ciopărţit pe gustul unui public al cărui simţ al discernământului începuse să se atrofieze. Noul gen muzical a început să fie promovat insistent şi pe canalele media, radio şi TV. În aceste condiţii muzica tradiţională îşi pierde caracterul funcţional, iar unele genuri ritualice sunt denaturate sau abandonate. Aceasta este epoca în care au cunoscut gloria zeci, poate sute, de interpreţi de muzică populară, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dintre care unii continua şi astăzi să ne prezinte mostre de folclor autentic.

Situaţia nu s-a schimbat deloc după '89. Singura diferenţă este că acum propăşirea cântecului din străbuni nu mai este împinsă de la spate de raţiunile ideologice ci de cele economice, de care bănuiesc că vom scăpa mai greu decât de o dictatură. Dar să nu deviem de la subiect. Întâlnim astăzi o droaie de fătuce care se laudă pe la tot felul de posturi TV cum au fost ele şi au cules de la bătrânii din sate cântecele pe care le interpretează. Mi le şi imaginez umblând pe străzi pline de noroi, cu reportofonul după ele, cautând câte un bătrân în vărf de deal, pentru ca apoi, întoarse acasă, să stea ore în şir pentru a transcrie pe note înregistrările făcute pe teren. Dar dacă într-adevăr aşa au procedat, lipsa de calitate a repertoriului lor se explică fie prin faptul că au cules de la un bătrân o melodie pe care acesta a auzit-o cine ştie când pe la radio, fie prin faptul că trunchiat o melodie valoroasă pentru a o face să încapă în şabloane gata construite şi pentru a fi pe gustul marelui public. Aceste şabloane, melodice, armonice sau de orchestraţie, au ca rezultat o muzică nedifenenţiată, plată, omogenă, în care trăsăturile individuale pălesc în faţa celor generale. Astfel, majoritatea produselor folclorice promovate de posturile radio şi TV are per general un caracter bănăţeano – oltenesc, trăsăturile acestor zone fiind extinse la muzica de pe o arie vastă a ţării (ca să nu mai vorbim că producţia de materiale pseudo-folclorice din zona Banatului depăşeşte probabil producţia de filme de la Bollywood). Nu trebuie să ne mai mire că în mintea unui ascultător al acestui gen confuzia este maximă. Nu se mai poate face diferenţa între o doină şi un cântec sau între un cântec şi un joc. Ca să nu mai vorbim de diferenţele regionale.

Nu orice melodie lentă este o doină. În cazul doinei, fie ea instrumentală sau vocală, avem de-a face cu prezenţa unor ornamente bogate, a unui anume stil de recitativ, recto – tono, şi cu o structură liberă, în care diferitele elemente se succed după dorinţa interpretului (http://www.youtube.com/watch?v=ecSLcemo3dI – exemplu din zona Lăpuş – Maramureş sau http://www.youtube.com/watch?v=vjzhD-F3hZc&feature=related pentru Moldova de Nord). De reţinut că denumirea de doină este rareori folosită de către ţărani, aceştia utilizând, în funcţie de zonă, hore lungă, hore cu noduri, cântec prelungat. Unele zone nici măcar nu cunosc această specie, denumirea de doină din Banat, de exemplu, fiind improprie. Ea este proprie Moldovei de Nord, Nordului şi Centrului Transilvaniei, Olteniei subacrpatice. De asemeni, o doină nu va fi însoţită niciodată de un acompaniament orchestral – acesta fiind o cosmetizare realizată de către directorii de programe culturale din epoca de aur.

Cântecul, sau cântecul propriu – zis, cum este desemnat în limbajul de specialitate, este cel mai adesea confundat cu doina. Deşi este tot o melodie rară, acesta are o structură fixă, strofică, melismele sunt mai puţine, iar recitativul recto – tono lipseşte (http://www.youtube.com/watch?v=39jMtj_fenQ).

Jocul a fost şi el puternic transformat: în mediul tradiţional melodia de joc era executată exclusiv instrumental, singurele intervenţii vocale fiind strigăturile. Tendinţa de melodizare a strigăturilor s-a transformat cu timpul în apariţia unei melodii de sine stătătoare, preluată de cele mai multe ori cu tot cu versuri de la un cântec propriu – zis sau cântec de ascultare. Dar nou venita melodie avea nevoie şi de o susţinere ritmico - armonică, în acest fel apărând un acompaniament armonic inspirat de principiile muzicii clasice occidentale. Componenţa orchestrei de folclor a ajuns să fie una stas, cu care sunt interpretate melodii aparţinând unor stiluri regionale diferite. În acest fel vom putea întâlni de exemplu ţambal şi acordeon în taraful ce cântă folclor din zona Năsăudului.

Detaliile şi nuanţările pot continua încă multă vreme. Din păcate marele public consumator de folclor nu cunoaşte, şi nici nu se doreşte ca el să cunoască măcar aceste sumare informaţii. În goana modernizării, atât orăşenii cât şi ţăranii nu mai au timp să facă o clasificare a valorilor. Confuziile apar încă de la nivelul taxonomiei. Traian Herseni propunea, pentru a delimita mai bine fenomenele, folosirea termenului poporan pentru manifestările şi produsele unei culturi arhaice, trdiţionale, opus celui de popular, care ar urma să desemneze producţiile culturale destinate masei şi societăţii de consum. Termenii însă nu s-au impus în uzul comun, şi, din păcate, nici nu s-au găsit alţii mai potriviţi pentru a marca această deosebire. Aşa că astăzi s-a ajuns ca adevăratul folclor să rămână doar o amintire sau să constituie obiectul unei arhive, fonoteci sau al unui muzeu. În schimb nu ducem de loc lipsă de surogate şi kitsch, promovate la rangul de înalte valori. Chiar dacă menţinerea formelor tradiţionale în satul românesc contemporan, înscris definitiv în cursa modernizării, este o utopie, o dovadă de ipocrizie a unor orăşeni nostalgici, o minimă distincţie a valorilor ar fi binevenită pentru combaterea procesului de denaturare a conştiinţei identitare de care fac atâta caz cei care trag cele mai mari foloase de pe urma propagării acestei forme viciate de folclor.