ETNOLOGIE: TRADIŢIE ŞI ŞPRIŢ

        Prafrazând titlul unui mai vechi articol al lui Andrei Pleşu – „Geopolitică şi şpriţ”, în care, pornind de la ideea de şpriţ, vorbea despre situaţia geopolitică a României, crăcănată între două spaţii culturale diferite: Europa Centrală şi Balcanii; vreau să arunc o scurtă privire în desişul „tradiţiilor populare” şi traiul lor boem în contemporaneitate. Metafora şpriţului îmi pare că se verifică şi în cazul lor, doar că de data asta proporţia apei e atât de mare încât din tărie, din esenţa băuturii rămâne o vagă aromă. „Tradiţiile populare” atât de dragi prezentului au ajuns atât de şpriţuite încât doar cei ce se îmbată cu apă-chioară le mai pot lua în serios, sau bineînţeles larga categorie a ipocriţilor şi demagogilor. Naivii, cred eu, sunt în alt sector. Acum după aceste afirmaţii uşor stridente vă rog să-mi permiteţi să nuanţez şi să argumentez cele scrise:

         În societăţile contemporane sunt o mulţime de „tradiţii” pe care obsrevatori insuficient documentaţi sau înadins înşelaţi le iau drept „tradiţii populare originale”, autentice, când ele sunt constructe artificiale şi recente, produse de procesul numit folclorizare. Prin acest proces se poate înţelege transpunerea tradiţiei populare originale prin una dintre următoarele căi, practici:

a) reproducerea actelor prescrise prin cutumă în afara contextului local originar;

b) imitarea motivelor proprii culturii populare şi încorporarea lor prin joc sau modă în cultura altei clase sociale;

c) crearea tuturor elementelor unui folclor în afara oricărei tradiţii cunoscute.[1]

Modernitatea a racordat lumea rurală-tradiţională la cursul istoriei, producând mutaţii esenţiale în modul de viaţă al ţăranilor şi în structurile sociale ale satului. Nu e cazul unei judecăţi de tip „bine-rău” în cazul acestui proces. Ideologiile, produse ale modernizării, au fost primele care au luat cu asalt tradiţiile populare. În crearea identităţilor naţionale, tradiţiile populare au reprezentat un vast rezervor identitar şi cultural. Tradiţiile

populare au fost supuse unei resemnificări în sensul edificării şi propagării unei identităţi culturale comună şi a unei culturi de masă standardizată şi omogenă. Nu voi insista despre acest proces, despre care s-a vorbit atât, ci voi lua un exemplu, cred eu lămuritor, despre cum pot fi manipulate tradiţiile populare în diverse scopuri. După cum sintetizează etnologul francez Jean Cuisenier, observaţiile făcute de T. Hofer în studiul Construction of the „Folk Cultural Heritage” in Hungary, (analiză a modului în care tradiţiile populare au fost manipulate prin folclorizare în diferite scopuri politice – în cazul de faţă „comunizarea” Ungariei) – se poate lesne descifra modul în care se poate distruge şi se pot trage foloase din această distrugere a tradiţiilor

populare: „Din tradiţia populară nu erau reţinute decât aspectele care o făceau atractivă, trăsăturile care erau uşor de apreciat de orice public capabile să-i distreze pe membrii unei societăţi în curs de urbanizare şi de industrializare, dintre care mulţi rămăseseră aproape de originea lor ţărănească. Interpretarea cântecelor şi a dansurilor populare a devenit o distracţie consacrată, un spectacol oferit în mod regulat în cadrul oricărui miting politic. Astfel începând din 1952, în Ungaria se puteau număra peste 3.000 de grupuri de dansuri organizate în uzine şi birouri; o adevărată meserie se lansa: cea de profesionist al tradiţiei populare transformate în spectacol.”[2]

          Paradigma sovietică în materie de „conservare şi perpetuare” a tradiţiilor populare a reuşit să distrugă dimensiunea vie a culturii populare reducând-o la o distracţie facilă şi adeseori tâmpă. Dincolo de efectele nocive în planul manifestărilor culturale reiese o altă dimensiune tragică: stereotipizarea şi atrofierea gusturilor culturale, fixarea unor cadre joase în sensul angajării şi solicitării publicului, fapt ce generează treptat o stare de „lene culturală şi spirituală”, într-un mod mai grosolan vorbind, îndobitocirea – retardizarea publicului. Grigore Leşe deplângea în unele interviuri efectul distrugător al reducerii cântecului popular la dimensiunea actului de divertisment, un prim rezultat vizibil al acestui proces este asocierea, deja canonică, a cântecului popular cu paharul, cu cheful, şi euforia patetică specifică stării de beţie. Un pas mare făcut deja în sensul transformării într-un neam de discotecari, într-o stare perpetuă de mahala şi chef.

Revenind la descrierea mecanismului de manipulare a tradiţiilor, voi continua cu expunerea tacticilor uzitate de regimul comunist, care deşi nu au dat rezultate remarcabile pe termen scurt, au repurtat o victorie zdrobitoare în „durata lungă”: patentarea unui mod de manifestare, al cărui viu exemplu e „Cântarea României”. Acest regim nu se limita doar la manipularea tradiţiilor populare prin folclorizare, ci se străduia să creeze unele noi, ridicând din temelii un întreg sistem ceremonial numit „sistemul socialist de ceremonii şi sărbători”. Era necesară procurarea de mijloace de expresii potrivite noii culturi socialiste şi mai ales trebuia să se răspundă cererii de căldură, culoare şi emoţie pe care cenuşiul vieţii cotidiene şi abstracţiunile limbajului marxist-leninist în mod evident nu o puteau satisface.[3] Astfel că „erau vizate evenimente care prezentau, conform promotorilor sistemului, următoarele trăsături:

1. un anumit grad de expresie simbolică şi emoţională;

2. o formă tradiţională sau stereotipă;

3. regularitatea şi forţa obiceiului;

4. participarea activă a unui grup;

5. asocierea cu ocazii recurente, ţinând de schimbări în viaţa indivizilor şi a comunităţilor şi fiind în legătură cu valorile lor centrale.”[4]

Scopul ceremonialelor şi sărbătorilor propuse de acest regim e proclamat în mod deschis: diminuarea influenţei exercitate de religie şi întărirea sentimentului patriotic. Mijloacele sunt clare: încorporarea anumitor elemente de limbaj simbolic provenite din tradiţia populară, răspunsul dat nevoii de forme ceremoniale potrivite pentru a exprima sentimentele şi emoţiile.[5]

              După căderea regimurilor comuniste gustul „publicului larg” în privinţa „bunurilor culturale”, a rămas în linii mari cantonat în cadrele fixate de manifestările populare ale epocii de aur. Televiziunile şi canalele media de profil au speculat cu abilitate maniera de succes, asumând-o rapid şi perfecţionând-o. Astfel că, într-o epocă în care căutarea identităţii, memoria şi tradiţia sunt subiecte mondene atât în cercetarea de specialitate cât şi în mass-media, au înflorit o mulţime de manifestări, practici şi programe ce au ataşată, într-un mod obscen şi libidinos eticheta de „tradiţie”. De la manipulare politică la inginerii financiare, spălări pe creier soft, şi alte excrescenţe ale simbiozei dintre capitalismul barbar-autohton şi rămăşiţele unei orgii ideologice de mare clasă, tradiţia a fost conştient sau câteodată inconştient instrumentată. Predispoziţia omului, în fond firească, spre egolatrizare şi idolatrizare, combinată cu nostalgia a „ceva” validat de timp şi de obişnuiţă, pe un fond de vid moral, spiritual şi cultural a uşurat accesul la „coarda sensibilă” şi astfel propagarea urâtului şi a falsului. Nu voi continua lamentaţiile pe marginea unor constante existenţiale vizibile ci voi încerca în câteva rânduri să arăt (folosindu-mă de afirmaţiile unei autorităţi încă nerăsturnate în domeniul etnologiei – Jean Cuisenier – în firescul „tradiţiei” bunului-simţ academic) de ce consider că cele mai multe din produsele livrate azi, sub diferite forme şi pe diferite căi, nu au nico legătură cu Tradiţia populară., în sensul real şi viu al conceptului. Sunt doar practici obişnuite pentru societatea contemporană care din diferite motive vag cultural-educative şi de multe ori din interese de ordin economic, politic sau publicitar, sunt prezentate ca fiind legate la căruţa „dragelor nostre tradiţii populare”. Numeroase asociaţii, conştiente de pericolul foloclorizării sau dispariţiei tradiţiilor populare, încearcă să opună rezistenţă şi să conserve cunoaşterea metodică a artelor, a povestitului, cântecului şi dansului etc. Dar cum aceste arte şi-au pierdut finalitatea practică pe care au avut-o în condiţiile iniţiale în care au înflorit, sunt practicate doar pentru comerţul curent şi scapă astfel controlului asociaţiilor de conservare. Sau, chiar şi într-un cadru asociativ, ele n-au un scop practic, ci sunt o formă de plăcere gratuită.

Asfel de opere nu mai sunt rodul mecanismelor tradiţiei. Ele evoluează o dată cu schimbările impuse de noile legi ale pieţei, sau de fluctuaţiile modei şi gustului. În majoritatea ţărilor europene nu mai există urme vii ale acestora decât sub trei forme: spectacolul folcloric în scop turistic, interpretarea nostalgică în cadrul asociaţiilor dedicate unei pioase conservări, restituirea erudită şi savantă cu scopuri culturale, muzicologice. Tratarea creaţiilor, tehnicilor şi datinilor ca „bunuri culturale” care trebuie conservate şi valorizate înseamnă o modificare în profunzime a scopurilor lor originare şi o dată cu ele, a sensului pe care producătorii şi interpreţii lor le-au investit. [6] Dincolo de demersul nobil şi bine-intenţionat, sub semnul unei devoţiuni sincere, lucide şi nostalgice, a unor specialişti cu viziune şi curaj (anonimi pentru publicul larg), a unor trăitori şi iubitori de cultură populară ( în sensul firescului şi decenţei omului conştient de ruptura produsă), sau a nostalgicilor ce jinduiesc după vremurile trăite cândva – apare un strat foarte gros de întreprinzători şi bişniţari de bâlci sau autogară. Aceştia parazitează conceptul şi sufocă demersurile aflate sub semnul restituirii veritabile şi conservării a formelor culturii populare. Astfel că demersuri lucide întemeiate pe o atât de necesară competenţă, pe erudiţie şi bună-credinţă, precum „La porţile ceriului” sau „Muzeul ţăranului român” se află, din păcate, la periferia zvâcnirilor culturale ale poporului român. „Sufletul românesc” despre care se face atâta paradă şi se vorbeşte atât de mult, nu ne mai locuieşte. Şi cum suntem creştini şi reîncarnare nu există... trebuie să-l lăsăm să înmugurească pe cel de azi.

(Text mai vechi, postat pe Reteaua Literară, reluat de dragul bonţidenilor)

[1] H. Moser, apud. Jean Cuisenier, Tradiţia populară, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 91

[2]Jean Cuisenier, op. cit. , p. 95.

[3] Ibidem, p. 95.

[4] C. Binns, The changing face of power: revolution and accomodation in the development of the soviet ceremonial szstem, Man, 1979, p. 586.

[5] Jean Cuisenier, op. cit. , p. 98.

[6] Ibidem, p. 105, 108.