Mircea Mihăieş, „Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W.”, Ed. Polirom, Iaşi, 2009.
Ioana Manta-Cosma
O carte nu poate fi umbra unei alte cărţi, nu are cum să trăiască în umbra alteia. La un moment dat, umbra se desprinde şi capătă propria identitate. Este şi cazul studiului despre doliu, croit după ţesătura cărţii „Kaddish” a lui Leon Wieseltier. Dacă la începutul lecturii, cititorul poate fi descumpănit, neştiind în ce tipar să încadreze ţesătura croitorului original, cu timpul, cartea lui Mihăieş capătă autonomie. Avem de-a face cu pagini de critică literară, o analiză a scriiturii lui Leon Wieseltier, a vieţii acestuia, a lecturilor lui, o „psihanalizare” a cazului unui îndoliat, o critică a societăţii contemporane, un conspect al lecturilor despre moarte şi doliu, un exerciţiu de critificţiune.
Se pune pe bună dreptate problema dacă „Despre doliu” poate fi citit fără a parcurge şi „Kaddish”, aşa cum nu poţi citi critică literară despre un roman, fără să fi lecturat romanul în cauză. Cartea lui Mihăieş îşi are propriul destin, fără să mai depindă de „Kaddish”. În lumea romanului „Harun şi marea de poveşti” a lui Salman Rushdie, se întâmplă ceva asemănător, umbrele unor indivizi se despart de stăpânii lor, urmate propria voinţă, încep să trăiească o altă viaţă.
Construită din fragmente, cartea favorizează microlectura, o practică mondenă în spaţiul francez. Close reading-ul oferă libertatea publicului de a citi „pe sărite” şi are avantajul de a ne facilita apropierea de text, privirea sub lupă, ignorând contextul (în cazul nostru, ne permite luxul de a nu citi „Kaddish”). Opţiunea autorului pentru un text fragmentar poate să vină din contaminarea unei specii literare pe care M. Mihăieş a studiat-o în două din cărţile sale. Jurnalul intim, subiect tratat în „De veghe în oglindă” şi „Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea”, pare să-şi fi pus amprenta asupra scriiturii autorului. Jurnalul şi moartea sunt două teme care îl preocupă pe autor, regăsindu-se şi la Leon Wieseltier. „Kaddish” este jurnalul unui evreu timp de un an, perioada de doliu după moartea tatălui său, moment ce îl apropie de religie, de noi lecturi (despre kaddish şi moarte), stârneşte introspecţii şi meditaţii. Cartea lui M. Mihăieş devine, la rândul ei, un spaţiu al reflecţiilor despre moarte, doliu, tradiţie, memorie, timp, problemele omului contemporan, un spaţiu al întrebărilor neîntrerupte. Fragmentaritatea textului permite tematici din cele mai diverse: de la probleme de traducere ale cărţii lui Leon Wieseltier, o istorie a interpretării kaddishului (de unde putem extrage şi o bibliografie generoasă asupra temei, spre exemplu, la p. 200, la p. 211), la frământări asupra despiritualizării şi secularizării lumii de astăzi (p. 214), la alimentaţia omului postmdern (p. 82), la discriminarea femeilor care nu pot întreţine ritualul doliului (p. 204).
Cartea lui M Mihăieş are o puternică dimensiune etică şi reflexivă. „Rugăciunea e o oglindă etică” (p. 130), ni se spune la un moment dat. Cititorul poate să observe irizările din text ale unei rugăciuni interogative, meditative. De aceea, „Despre doliu” este o carte cu impact, care îşi solicită cititorul. Actul lecturii trebuie continuat de fiecare din noi, în fiecare din noi.
Dacă subiectele abordate sunt din cele mai diferite, migrând de la o meditaţie la alta, partea finală are un caracter sintetizator, obiectivizat. Putem citi, astfel, şi un manual de întrebuinţare a doliului, a vieţii noastre după moartea altuia. Opiniile personale, stilul confesiv, remarcile vehemente, criticile punctuale ne conduc prin diverse abordări ale doliului, de la analiza psihanalitică a doliului pe care autorul o respinge, citând din Freud, Ricoeur, J. Kristeva, la imagini ale morţii de astăzi. Mare parte a cărţii se desfăşoară după scenariul următor: preluarea unui citat din cartea lui Leon W., urmat de un comentariu al scriiturii şi temei, apoi câteva momente reflexive pe care cititorul are datoria de a le continua. Există, desigur, numeroase cazuri în care fragmentele scapă de sub acest tipar şi alunecă în probleme tabu: spre exemplu, cât de mult se poate face un compromis pentru a adapta tradiţia kaddishului. De multe ori, vocea lui Leon W. se suprapune cu cea a lui M. Mihăieş. Este şi cazul exemplului de mai sus - se acceptă participarea femeilor la ritual, nu pot fi refuzate. Şi ele au dreptul să fie îndurerate.
„Despre doliu” este o carte cu mai multe feţe, proteică. Poate fi citită şi ca un roman, odată cu fragmentele de ficţiune. Textul în care M. Mihăieş îşi imaginează călătoria mamei lui Leon W. în Timişoara anului 1939 (călătorie pe care mama acestuia chiar a făcut-o) poate fi privit sub lentila critificţiunii. „...Le charme d`un discours inventif et libre, qui se laisse ocasionnellement inspiré par une lecture. De ce discours sans attaches, disons qu`il tend à devenir lui-même littérature, l`object dont il parle ne comptant plus qu`à titre de prétexte, ou de citatin incident.” („Faire de l`histoire” II, sous la direction de J. Le Goff et de Pierre Nora, Éd. Gallimard, Paris, 1974, p. 230-231). Discursul se desprinde de dimensiunea critică şi intră în literatură. Jocul, oscilaţia dintre realitate şi ficţiune, inserările unor pasaje literaturizate devin un specific al scriiturii lui M. Mihăieş.
11 iunie 2010. „Despre doliu” primeşte Premiul pentru Critică şi Istorie Literară, din partea Uniunii Scriitorilor pe anul 2009. Cartea atrage atenţia prin tematică (moartea şi doliul sunt subiecte care incită mereu), o scriitură de profunzime, prin abordarea nouă pe care o propune o carte despre altă carte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu