O istorie la mai multe mâini - de Ioana Manta Cosma

"Meeting" de Raluca Iov http://ralucaiov.blogspot.de/

Zi cenuşie. Pot să-i spun şi de cenuşă, aseară am ars toate lemnele din apartament ca să ne încălzim. Deci e o zi de cenuşă. Jar nu mi-a mai rămas; dar cine mai are forţe latente în lumea asta, să ridice mâna sus! Jar nu mai găseşti în nicio casă. Da, mi-am pierdut speranţa, sunt un om de cenuşă. Azinoapte nu am mai avut timp să scriu în jurnal, pentru că am avut musafiri. Am stat la un pahar de vin şi nişte fursecuri de casă (şi un Bartok pe fundal, recunosc) cu un coleg de serviciu, care ne-a vizitat. Familia lui e compusă dintr-o soţie cu două aluniţe pe frunte (citiţi: în frunte), un băiat de aceeaşi vârstă cu fetiţa mea, Ecaterina (de unde vine şi compatibilitatea dintre mine şi colegul meu), o cameră la demisol, 2 fotolii şi 3 scaune, un serviciu de cafea şi 1 pachet de unt (spre deosebire de familia mea care e alcătuită şi divizată pentru o jumătate de pachet de unt). Restul, care e trecut tot pe numele lui, este de decor. Câine n-are. Nici eu nu am, deşi tare mi-aş dori.

Aşadar, aseară, plin de cenuşă în vorbe şi îmbujorat de vinul de Fundeni Zărneşti, am făcut conversaţie, atmosferă şi plângeri involuntare împreună cu familia mult prea prietenoasă. Mi se pare că ei au fost cam reţinuţi, iar nevasta cafenie (de la cele două aluniţe) povestea de o eventuală promovare într-un apartament cu două camere. Poate şi un kilogram de făină în plus. A mea nevastă, gospodină şi ea, şi mare nevoiaşă de spaţiu vital şi intimitate, m-a privit zâmbind din lentile şi a rostit vreo două vorbe de spadă, aşa cum numai ea ştie să le mânuiască. După astă replică de rechin-care-nu-face-compromisuri, am zâmbit cu toţii din maxilarele noastre largi, iertând momentul de sinceritate. „Adică cine se poate muta de la demisol, la etajul unu, de la o cameră, la două? Cine nu se satură de porţia lui de mâncare? De ce ne vizitează ăştia, dacă nu poartă ochelari şi nu citesc I.D. Sârbu?”
Am uitat să o prezint, cea care a vorbit mai sus este soţia mea, cu nume de sfânt, care îşi serbează ziua de două ori pe an, născută într-o zi de un alt sfânt, aşadar, cu toate motivele pentru a avea har şi intuiţie. Ea, ridicând uşor ochelarii pe nas, prizându-şi şealul în nişte piuneze invizibile, mi-a spus în faţă că vizita asta nu-i lucru curat.
Acum îmi beau meditativ ceaiul de dimineaţă şi muşc din felia de pâine prăjită cu-sau-fără unt (de câteva zile nu îmi mai dau seama când e unt, când nu e; în fine, de mult nu mă mai preocupă problema existenţială a untului pe pâine). Şi în ritmul ronţăielii, recapitulez ce am vorbit aseară, cât de expuse au fost cărţile mele, dar mai ales adevăratele gânduri. În fine, termin prea micul dejun, îmi sărut părinteşte iubita soţie, îmi iau pălăria care îmi dă autoritate pe stradă şi în faţa colegilor de serviciu (şi a şefului, recunosc, este un mic artificiu al meu) şi pornesc spre birou. Mai aud, înainte de a închide uşa, un „ai grijă, nu mai îţi face atâţi prieteni şi fii mai discret!” De parcă aseară, eu am lovit in partid ca un spadasin, nu ea. Dar ce să faci, ăsta e scenariul, eu fac rost de prieteni, îi aduc acasă, iar ea le dă o palmă de cuvinte, lor şi sistemului.

Oare nu-i periculos să ţin jurnal? Oare pot să fiu sincer? Mi-e puţin teamă. Am să mai scriu totuşi din când în când, ca să ma descarc, să mă justific, să-mi fie mai bine. Nu că nu mi-e bine. Doamne fereşte. Sunt chiar foarte bine. Am soţie, un băieţel, avem o locuinţă a noastră. Cam mică, cei drept. Şi întunecoasă. I-am spus tovarăşului, că dacă mi-o schimbă cu alta la un etaj superior, viaţa mea o să fie mai luminoasă, o să văd şi mai bine ce se întâmplă în jurul meu. El mi-a răspuns promt, că se rezolvă, dar că mai întâi trebuie să mă străduiesc să văd luminos şi clar de acum, să îi scriu ce văd, iar mai apoi vine şi apartamentul. Cine nu ar face acelaşi gest pentru familia lui, pentru copii? Suntem parte dintr-un mecanism, dacă nu învârtim şi noi rotiţa noastră, suntem striviţi de celelalte componente. Dacă ar fi numai pentru mine, nu aş face-o. Dar e viitorul copilului meu în joc. Şi apoi, nu fac rău nimănui. În plus, unii îşi mai şi merită soarta.
Spre exemplu, aseară am fost la colegu`. Aşa îi zic eu, „colegu`”. Numele lui nu mă interesează aici, nici de el nu îmi pasă, nici de nevasta lui, ca o stană de piatră. Auzi ce zice ea aseară, că se poate trăi fără să faci compromisuri, fără să pactizezi cu diavolul. Că cine face pactul faustic ajunge într-un infern terestru. Şi a început cu nişte cuvinte sofisticate, ca să nu mai înţelegem noi şi să nu mai putem raporta. Colegu` a râs când nevasta lui a zis: să nu mai avem ce raporta. Proştii ăştia nu ştiu că şi glumele şi cuvintele necunoscute se notează. Adică dacă totul e o glumă, se iartă. Le arăt eu lor. Sper doar că vizita asta nu a fost pierdere de timp. Dacă reuşesc să-mi iau apartament, chiar că e o meserie de viitor: ce mă costă să fac vizite, să scriu câteva rânduri? Nu lovesc pe nimeni, îmi fac datoria de cetăţean, servesc patria şi mânânc şi eu. M-am săturat de indivizii ăştia care critică sistemul, dar nu fac nimic. Păi, dacă ar da şi ei câteva note de informare unde trebuie, s-ar curăţa patria de infractori şi ar duce-o şi ei mai bine.
Nu că aş avea, acum la început de carieră de patriot, mult zel, dar mi s-a părut eficient să notez şi câteva titluri de carte pe care le-am văzut în biblioteca colegului. Poate o să folosească la ceva. Avea, din câte îmi aduc aminte, o carte de geografie, „Roza vânturilor” a lui Nae Ionescu, parcă. Asta nu îl poate compromite. Dar „Crimă şi pedeapsă”, „Trecutul unei iluzii”, .....nu sună foarte în regulă: criminal, pesimist, subversiv.
Să-mi beau cafeaua cu lapte, felia de pâine cu salam şi ailaltă de unt cu dulceaţă şi să mă duc cât mai repede la serviciu. Azi se anunţă o zi mare.


15 noiembrie. Trebuie să vină la mine Zamfir. Băiat bun, îşi cunoaşte interesele. Vrea şi el un apartament, să iasă din beciul ăla. Cică e întuneric şi nu vede bine. I-am zis să se uite mai atent în jur, să vadă mai clar, că dupa aia vine şi apartamentul. Ăsta dacă o să fie ascultător, o să ajungă departe. Să vedem ce îmi aduce azi. Mi-a zis de o familie de intelectuali, cocoşul e coleg de serviciu cu Zamfir. Cică-s nişte tineri idealişti. Le arăt eu idealism. Şi el mai şi scrie. Cică şi ea. Înseamnă că au arme serioase şi că le mânuiesc bine. Cred că e de ajuns dacă pică unul din ei. Mă gândeam la el. E prea tăcut, să-i mai lungim puţin limba. Ăştia tăcuţi cedează mai uşor, ţin în ei mult, dar şi cînd se descarcă...
De fapt, ce contează ce aduce Zamfir?! Familia asta e periculoasă, trebuie un duş rece, să se trezească, să cunoască viaţa. Ei cred că dacă stau în scorbură la hibernare şi mai ies din când în când după mâncare, mai latră puţin, asta e viaţă. Trebuie să mai faci câte ceva, ca să simţi că trăieşti. Ori te implici pentru mine, ori te implici la Gherla. Sunt două căi în viaţa asta.

"Lună scursă" de Cristian Olimpiu Orza, http://cristianorza.blogspot.de/

Auzi, intelectuali. Nişte hiene. Mănâncă banii statului. Mănâncă din munca noastră. O să-i mănânc eu pe ei, mama lor de golani. Nu fac nimic, închişi în lumea lor. Vorbesc pe ascuns, în şoaptă, sau, câteodată, vorbesc prea tare. Citesc toată ziua, de parcă din asta iese ceva. Iese cu minus, în pierdere, faliment, ochii în soare. Trebuie să îi fac să simtă că trăiesc. O să-i fac să-şi iubească patria şi să lupte pentru ea. Dacă nu, să moară pentru ea. Îi fac martiri. Nu-i urc pe cruce, dar îi biciuiesc. Îii fac eu...


Iubitul meu a plecat la serviciu. Am făcut pacheţelul pentru Ecaterina, am dus-o la grădi şi acum am venit acasă. Am mâncare pentru două zile, aşa că pot să citesc şi să scriu în voie. În paranteză fie spus: azi nu am ore la şcoală. Vinerea nu am ore de când directoarea a luat din porţia mea şi a dat o felie şi sclifositei ăleia care nici măcar nu a auzit de I.D.Sârbu, crede că e vreun om din partid. Directoarea a zis că le bag copiilor prostii în cap şi ca fac lecturi publice din cărţi necunoscute. Dacă ar mai citi şi ei din când în când, nu le-ar mai fi textele mele necunoscute. Nu vreau să fiu răutăcioasă. Eu chiar cred că lectura ne poate salva de multe, ignoranţă, incultură, lipsă de imaginaţie, lipsă de umor, lipsă de vocabular şi alte lipsuri. Dar să nu încep iar cu problemele mele de la şcoală şi cu problemele mele cu oamenii, pentru că acum am chef să ma relaxez.
Jurnalul ăsta e un spaţiu în care trebuie să îmi încarc bateriile, să îmi exersez scriitura. Numai că, din când în când, viaţa prea-pământească îşi lasă amprenta aici. Spre exemplu, vizita de aseară a familiei Gavrilă, Zamfiră şi nu mai ştiu cum. Dulăi de curte, mi s-au părut. Deşi erau bine pudraţi. I-am spus iubitului meu să nu mai aducă străini-prieteni, pentru că eu nu ştiu să fiu diplomat-mincinoasă, el vorbeşte prea mult, fata noastră nu e crescută în spiritul ideologiei, iar cărţile noastre stau foarte bine la noi în bibliotecă.
Trăiesc în permanenţă cu o teamă, este parcă aplicată pe retină şi tot ce văd îmi provoacă o stare de tremur interior. Trăim prea în pace şi linişte în căminul nostru fericit, discret şi armonios. Este o discrepanţă prea mare între noi şi ceilalţi. Cine sunt cei normali din toată ecuaţia asta? Noi suntem cei nebuni, inadaptaţi pentru că ne minţim şi nu îi vorbim pe alţii de rău. Vreau doar să îmi cresc fiica în linişte, să am timp să-mi iau doza de lectură zilnică, să adorm la soţul meu în braţe, fără să fiu nevoită să vorbesc, să mănânc, să citesc, să îmi cresc copilul cum vor ei. Este traumatizant. Trăiesc cu o permanentă rană în corp provocată de cei din jur. Nu vreau să par înfumurată, elitistă, snoabă, dar adevărul este că suntem într-o lume incultă, ignorantă, mincinoasă, parşivă, care se lasă cumpărată pentru un kilogram de făină în plus şi pentru un apartament mai mare. Cum este cazul familiei de aseară. Îi mirosea urât gura mamei care spunea atât de senin şi complice cum se va vinde ea. Şi ce scuză bună: pentru familie, pentru copil. Păi ce model dai tu copilului tău? Că dacă îţi vinzi colegul de serviciu, ai o cameră în plus la apartament?
Apropo de vânzări de oameni şi trocuri pentru o viaţă mai bună! Am o presimţire. Ceva nu e în regulă. Până nu vine iubitul meu acasă nu îmi găsesc liniştea. Nici la lectură nu mă pot concentra. Reiau Raymond Aron „Democraţie şi totalitarism” de fiecare dată când mă simt în primejdie. Asta ca să am proaspăt în minte o argumentaţie solidă împotriva absurdităţii acestui sistem. De parcă s-ar întâmpla ceva, aş avea cu cine să vorbesc?! Dar, măcar într-un eventual proces, aş putea ţine o pledoarie, un discurs logic, pe înţelesul tuturor, demonstrând eşecul acestui sistem.
E trecut cu câteva linii rebele de 12 fix. Mă duc să o iau pe Ecaterina de la grădi.
(va urma)