Cele două nume din titlu se referă la două epoci reflectate de cele două denumiri oficiale ale oraşului: Cluj stă pentru perioada de după 1918 (exceptând anii 1940-1944), în timp ce Kolozsvár stă pentru oraşul de până la 1918. Însă, spre deosebire de jurnaliştii occidentali, nu voi vorbi despre „fostul Kolozsvár“, deoarece numele maghiar al oraşului este folosit chiar oficial, la fel cum numele german Klausenburg este în uz, chiar dacă populaţia germană este foarte mică.
De mai mult de un deceniu viaţa cotidiană la Cluj a devenit un fenomen greu de înţeles pentru locuitorii altor oraşe precum Braşov, Sibiu sau Reşiţa. Există subtilităţi pe care cei din afara Clujului nu le pot desluşi, aşa cum înainte de 1898 cei străini de oraş nu înţelegeau denumirile străzilor. Unul dintre aceste aspecte de neînţeles este atitudinea cu care sunt tratate cele două echipe de fotbal ale oraşului, U şi CFR. Nu este vorba de rivalitatea normală dintre mai multe cluburi sportive, existentă în toată lumea şi care se manifestă inclusiv prin violenţe stradale, ci de tratarea celor două cluburi în termeni de autenticitate şi legitimitate istorică: doar unul dintre cluburi are legitimitate istorică, doar acesta reprezintă tradiţia oraşului, nu poate fi loc pentru două echipe în oraş. Dincolo de aspectul mai degrabă frivol al rivalităţii extra-sportive, proclamarea sau negarea autenticităţii şi legitimităţii istorice a celor cluburi exprimă, după părerea mea, conflictul dintre memoriile istorice ale Clujului.
Desigur, Clujul nu este singurul oraş cu memorie scindată, iar memoria scindată nu este caracteristică nici României şi nici Europei central-răsăritene. Există în Europa occidentală oraşe cu memoriile mult mai dureros scindate ca Belfast sau Londonderry, iar cele două cluburi de fotbal din Glasgow, Celtic şi Rangers, exprimă şi cele două istorii confesionale ale oraşului scoţian. Din perspectiva mea de istoric normalitatea înseamnă coexistenţa memoriilor şi tradiţiilor diferite şi chiar conflictuale, atâta timp cât această coexistenţă şi nu monopolul uneia este considerată singura legitimă. Situaţia din Cluj este cea a monopolului identităţii oficiale susţinute de stat care începe să fie contestată chiar din interior. Nu este vorba, desigur, de o intelectualizare excesivă a microbiştilor clujeni, ci, mai degrabă de ascensiunea unei identităţi alternative exprimată şi prin impunerea unei alte tradiţii sportive care se revendică dintr-o altă istorie a Clujului, cea legată de Kolozsvár.
Rivalitatea extra-sportivă în termeni de autenticitate şi legitimitate de la Cluj este de dată recentă şi se leagă de ascensiunea clubului CFR 1907 de la divizia C la una din echipele care joacă în Liga Campionilor. Succesele acestui club au fost primite mai degrabă fără entuziasm de media clujeană de limbă română, în timp ce mediile bucureştene erau mult mai deschise noului-venit. Cauza acestui sentiment mai degrabă de jenă este probabil cel mai bine exprimată de reprezentanţii naţionalismului extrem, Gheorghe Funar sau Ionuţ Ţene, pentru că simplificările lor excesive exprimă ceea ce mulţi gândesc: clubul CFR 1907 este un club maghiar, prin însuşi anul afişat în denumirea clubului reprezintă o sfidare, deoarece se referă la perioada dualismului austro-ungar şi nu în ultimul rând, este un club de străini. Singura echipă care poate reprezenta Clujul „adevărat“ este U, fondat în 1919, revendicându-se astfel din şi continuând Marea Unire.
Dacă într-adevăr U ar fi echipa românească iar CFR echipa maghiară a Clujului, atunci nu ar fi nimic scandalos. Dincolo de simplificările naţionaliştilor, scandalul îşi are rădăcinile în chiar faptul că nu se poate trasa o frontieră etnică între cele două cluburi. Nu doar pentru că singurul maghiar din CFR este finanţatorul, ci pentru că, deşi o mare parte dintre suporteri sunt maghiari, existând chiar o galerie „maghiară“ KVSC, majoritatea suporterilor sunt români. Mai mult, există chiar şi o mică galerie de ultranaţionalişti, numită Romaniacs. Însă nici U nu este doar echipa celor cu „inimă română“, având, ca şi clubul rival, o galerie mixtă din punct de vedere etnic. Desigur, ar putea fi invocată rivalitatea tradiţională dintre un club universitar şi unul muncitoresc, însă la U nu mai joacă de mult studenţi, iar la CFR nu mai sunt feroviari. Cele două cluburi îşi asumă doar tradiţiile, iar contestatarii sau apologeţii continuă, fără să conştientizeze, tradiţii clujene provenind chiar din istoria premodernă a urbei.
Clujul a cunoscut schimbări radicale pe parcursul existenţei sale, însă anul 1918 a fost o cezură percepută fie ca mântuire, fie ca apocalipsă: pornind de la interpretarea secularizată a istoriei ca istorie a mântuirii, anul 1918 a repus istoria pe făgaşul ei firesc sau, dimpotrivă, a deturnat-o de pe drumul ei milenar. Aceste interpretări extreme ale unui an fondator îşi au sorgintea şi în evoluţia Clujului în sec. al XIX-lea. Comunitatea românească din Cluj era insignifiantă numeric şi social, o comunitate săracă într-un oraş contradictoriu, aşa cum ni se înfăţişează până astăzi: un oraş care în sec. al XIX-lea n-a reuşit să asimileze creşterea demografică de 122%, unde palatele se învecinează cu case modeste, iar cartierele săracilor erau mizere, nu doar modeste ca la Braşov sau Sibiu. Clujul n-a jucat până în 1918 decât un rol cel mult marginal în viaţa culturală sau politică a românilor ardeleni şi nu se putea compara cu Braşovul, Blajul, Sibiul sau Năsăudul. Neavând o tradiţie respectabilă pe care s-o continue, la Cluj cultura românească a fost creată fără apelul la rădăcini locale viguroase. Experimentul a reuşit, Clujul fiind astăzi un reper de prim rang pe harta culturii române. Acest efort a însemnat însă în acelaşi timp delegitimarea istoriei clujene: întreaga istorie vizibilă a oraşului, cea medievală şi modernă, mai ales perioada 1867-1918, a fost pusă în paranteză şi transformată în preistoria mântuirii, adică răul necesar, ultimul obstacol în calea eliberării naţionale. Această creatio ex nihilo este exprimată şi de clubul Universitatea. Deşi au existat cluburi academice înainte de 1918, U nu se revendică de la ele. Istoria ei începe în primul an al mântuirii.
Cu toate progresele cercetării istorice din ultimul deceniu atitudinea faţă de istoria Clujului nu s-a schimbat în mod real. Cu atât mai sfidătoare poate să pară atitudinea unui club sportiv, susţinut din varii motive şi de o parte a populaţiei româneşti a oraşului, de a afişa fără complexe anul fondării 1907 şi de a se revendica astfel de la un club maghiar, adică din istoria oraşului Kolozsvár. Contestarea acestui club pe temeiul lipsei de legitimitate istorică – şi denumirea este într-adevăr ciudată, deoarece un club clujean nu se putea numi înainte de 1918 CFR – este urmarea unui trecut nedigerat, a lipsei de înrădăcinare afectivă într-un oraş care din punct de vedere vizual este în cea mai parte străin şi ostil memoriei istorice oficiale.
Anul 1907 înseamnă pentru cei care au trecut măcar prin şcoala generală cel mult răscoală ţărănească din Vechiul Regat. Pentru cei cu o brumă de cultură istorică înseamnă legea Apponyi, al cărei conţinut nu-l cunosc, pentru că nu au citit-o. Ştiu însă, că a fost o nouă măsură a „ungurilor“ luată împotriva „românilor“. Anul fondării clubului feroviarilor pare deci cât se poate de nefericit.
Dacă părăsim însă viziunea pseudo-teologică a istoriei şi nu eliminăm tot ce nu duce la actul mântuirii politice, atunci imaginea începutului de secol XX la Cluj va apărea mult mai complexă şi nuanţată. Neavând o industrie performantă ca Braşovul şi nici apetitul pentru inovaţii tehnice ca Sibiul (hidrocentrala de la Sadu din 1904), industria clujeană însemna în primul rând – chiar dacă nu exclusiv - calea ferată şi atelierele de reparaţii feroviare. Că muncitorii feroviari au fondat un club sportiv, făcea parte din normalitatea acelei epoci. Că prima echipă a acestui club era eterogenă din punct de vedere etnic şi religios – de exemplu unul dintre jucători era evreu – era la fel de normal în Europa începutului de secol XX. Muncitorimea ca şi aristocraţia erau cosmopolite. Internaţionalismul mişcării muncitoreşti era o necesitate, nu o fiţă. Clubul KVSC (Clubul Sportiv al Feroviarilor Clujeni) a fost doar unul dintre multele cluburi sportive din Europa organizate după principii profesionale şi nu după criterii confesionale sau etnice.
Feroviarii făceau parte din aristocraţia muncitorească. Totuşi, se aflau mai aproape de baza decât de vârful ierarhiei sociale. Influenţa lor asupra deciziilor politice era, în cel mai bun caz, neglijabilă. Mai mult, corifeii diferitelor mişcări naţionale erau superiori acestor muncitori din punct de vedere social. Pentru a-i linişti de păzitorii memoriei colective: legea Apponyi nu s-a născut din iniţiativa feroviarilor clujeni. Clubul sportiv al feroviarilor coexista cu mişcarea naţională într-o societate complexă şi polarizată fără să interacţioneze. Dacă clubul KVSC este văzut ca un simbol al politicii de maghiarizare, atunci dl. Popovici din Braşov, unul dintre primii taximetrişti cu automobilul din Braşov, a fost unul din marii colaboraţionişti, iar tipografii Ciurcu şi Alexi, care tipăreau în trei limbi hotărârile şi regulamentele emise de administraţia braşoveană, au fost trădători de neam, pentru că n-au boicotat istoria, ci s-au implicat în ea şi au obţinut chiar profit.
În 1907 clujenii abia se obişnuiseră cu înfăţişarea modernă a oraşului, cu noua piaţă centrală şi monumentul lui Matia Corvinul, cu iluminatul public, cu tramvaiul, cu lumea cafenelelor, cu lumea pestriţă a oraşului modern care sfida visele omogenizatoare ale oamenilor politici care acuzau guvernele de la Budapesta de laxitate faţă de minorităţi. La Cluj s-au făcut primele filmări pe stradă, oraşul devenind peste câţiva ani leagănul filmului maghiar şi locul unde au debutat regizori de talie mondială, iar un an mai târziu, în 1908, „cineaştii“ clujeni au făcut primul film documentar. Clubul KVSC se înscrie astfel în procesul de modernizare a oraşului şi al Transilvaniei.
Din perspectiva mea umilă de istoric cearta extra-sportivă dintre cele două cluburi se înscrie perfect în tradiţia istorică clujeană. Încercările de a găsi „autenticitatea“ prin reducţionism au existat din sec. al XVI-lea încoace. După ce clujenii se obişnuiseră că legitimitatea confesională a oraşului constă în multiconfesionalitate, păzitorii memoriei oficiale din sec. al XIX-lea au început să prezinte trecutul bi-naţional ca trecut bi-etnic (maghiar-săsesc) şi ca un accident care trebuia reparat prin asimilare. Lupta pentru autenticitate a fost dusă în sec. al XVII-lea şi pe stradă: elevii şcolii unitariene şi cei ai şcolii reformate se luau la bătaie în mod regulat. Străinii au fost bineveniţi la Cluj, cu condiţia desigur să nu predice idei potenţial sediţioase ca Elias Gczmidele din Cracovia, expulzat de magistrat în 1570. Colegiul iezuit, din care se revendică Universitatea clujeană, avea un corp profesoral format din străini. Pentru locuitorii Clujului antitrinitarian era o tumoră malignă pe trupul oraşului – au şi extirpat-o în 1603 printr-o răscoală şi alungarea iezuiţilor.
Pentru a nu încheia cu fraze sforăitoare despre necesitatea depăşirii acestor lupte inutile pentru monopolul asupra memoriei colective a oraşului, aş dori să-mi exprim scepticismul în ceea ce priveşte posibilitatea unei memorii atotcuprinzătoare a Clujului. Aceasta nu va exista, pentru că nu mai există O memorie românească şi O memorie maghiară a oraşului. Cele două comunităţi sunt mult prea diferenţiate. Pe de-altă parte, anumite date şi fapte din istoria Clujului şi al Transilvaniei nu vor trezi niciodată aceleaşi sentimente şi atitudini. Nu cred însă că ar fi nevoie de o reconciliere a memoriilor, doar de depăşirea pretenţiei de a reprezenta singura memorie autentică a oraşului. Tensiunea dintre Cluj şi Kolozsvár poate fi foarte stimulativă, dacă nu degenerează în lupta pentru autenticitate şi legitimitate.
(text preluat de pe http://ciprianmihali.blogspot.com/, la recomandarea dnei. Edit Szegedi)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu