duminică, 16 iunie 2013

A funcţionat vreodată socialismul? (Şi de ce s-a prăbuşit el) – Felician Velimirovici


Sistemul mondial socialist în 1960
Un răspuns de bun-simţ al întrebării formulate în titlu ar fi că nu. Evident, dacă ar fi funcţionat vreodată cu adevărat atunci nu s-ar mai fi prăbuşit. Niciodată, sau măcar nu atât de repede – cel mai longeviv regim (autodeclarat) socialist, cel sovietic, a funcţionat puţin peste 70 de ani, o nimica toată dacă îi judecăm existenţa raportându-ne la o scară a timpului istoric. Sau la durata principalului său duşman, „orânduirea capitalistă”. Înseamnă că, din start, el nu a fost unul viabil. A fost un sistem construit ca la carte (principala carte fiind aici Capitalul părintelui său fondator), dar totuşi neviabil. Neputând funcţiona niciodată în realitate, utopia s-a prăbuşit în cele din urmă. Logica eşecului său, în primul rând economic, dar în egală măsură politic, social, cultural ori moral, a fost înscrisă în înseşi datele ei fundamentale. Un sistem falimentar al cărui sfârşit trebuia, în cele din urmă, să survină. Şi totuşi...
Şi totuşi. Lucrurile necesită o judecată mai nuanţată – cu tot riscul de a-i supăra pe anticomunişii care s-au ridicat (şi care se mai ridică din când în când să vitupezere împotriva defunctului sistem ai cărui funcţionari unii dintre ei au fost) în postcomunism. Sociologul american Iván Szelényi atrage atenţia că tipul de judecată exemplificată de „argumentele” cuprinse în paragraful de mai sus este una simultan deterministă şi istoricistă. Aduce a marxism, chiar dacă este camuflată de alt vocabular din care lipsesc explicit (dar sunt asumate implicit) concepte precum necesitate istorică obiectivă, desfăşurarea ascendentă a istoriei, progresul societăţilor, etc. De fapt, cam aşa gândeau şi Ana, Teo, Luca şi Dej la începutul anilor ’50 – atunci când nu băgau spaima în burghej – atunci când nu oboseau cântând prohodul „hidrei capitaliste” şi „putregaiului imperialist anglo-american” condamnate la moarte de către Istorie.
Scriind despre Capitalism, socialism şi democraţie în 1942, economistul Joseph Schumpeter afirma, la pagina 61 a sus-menţionatului volum, nici mai mult nici mai puţin decât că socialismul poate funcţiona. Istoria postbelică i-a confirmat intuiţia. În fapt, până pe la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut, „ţările frăţeşti” din Europa Centrală şi Răsăriteană au funcţionat. Cam toţi indicatorii disponibili în clipa de faţă demonstrează viabilitatea sistemelor economice europene purtătoare de chip sovietic: atât cei hard, anume rata natalitate-mortalitate, speranţa medie de viaţă, cifrele şomajului, ratele de şcolarizare, cât şi cei soft – dezvoltarea economică, rata consumului mediu, modernizarea tehnologică a societăţilor. Deşi post facto pare greu de crezut, totuşi, fapt este că în 1960, factorii decizionali de la Washington primeau rapoarte din interiorul comunităţii americane de informaţii care atrăgeau atenţia asupra pericolului reprezentat de creşterea economică sovietică ce risca să o depăşească pe cea americană. Spre norocul nostru, temerile lor nu s-au adeverit – altfel probabil astăzi aş fi fost nevoit să scriu postarea de faţă folosind exact aceleaşi litere ca Plehanov, Lunacearski, Buharin sau Jdanov.
Ceauşescu în balconul CC al PCR
Ca să nu îngreunez lectura prezumtivilor cititori cu statistici economice şi tabele dificil de interpretat pentru nespecialiştii în ştiinţe economice (printre care mă număr), mă limitez la a rezuma doar concluzia lor generală: sistemele au funcţionat; ele erau viabile din punct de vedere economic şi social, chiar şi dacă excludem din ecuaţie ţările mai „occidentalizante” precum Cehoslovacia sau Polonia. Şi în Bulgaria ori Iugoslavia lucrurile au stat cam la fel. Până pe la începutul anilor 1970.
Luna octombrie a anului 1973 a marcat, pentru sovietici, sărbătorirea a 56 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă, momentul fondator al primului stat comunist din lume. Pentru israelieni, luna octombrie aduce una dintre cele mai mari sărbători religioase – Yom Kippur. În urma atacării Israelului de către Siria şi Egipt (susţinute şi de alte state arabe), SUA s-au văzut nevoite să intervină în sprijinul Israelului pentru a evita degenerarea conflictului într-unul nuclear. Ca să-i „pedepsească” pe americani pentru intervenţia lor, ţările OPEC au decis, la 16 octombrie, creşterea cu 70% a preţului barilului de ţiţei exportat. Coşmarul socialismelor Est şi Central europene începe în acea zi. Evident, aceasta a fost numai una dintre cauze. Pe celelalte le voi detalia mai jos. Din nefericire pentru ţările socialiste – şi din fericire pentru noi – s-a întâmplat ca toate să le cam lovească în acelaşi timp. Efectul a fost devastator: treptat, pe parcursul anilor 1980, ele se vor afunda într-o criză economică, apoi socială şi politică sistemică ce va culmina cu colapsul general din 1989-1990. Schema reacţiei în lanţ, mai jos.
Asumând o perspectivă weberiană, cauzele nu trebuie căutate în teoria (marxistă) a modernizării evolutive a societăţilor, teorie bazată în fond pe o filosofie a istoriei întemeiată pe  „legităţi istorice obiective” atât de dragi lui Marx ori Hegel. Mai degrabă, ele trebuie analizate din perspectiva (dez)echilibrului dintre un set de factori exogeni şi endogeni care au generat criza, şi apoi colapsul sistemelor.



                                                Variabile exogene
 



   Politica sovietică faţă de Europa de Est «                     »Presiunile economiei mondiale           

                                                           

                                                Variabile endogene
                        Elita politică fragmentată/funciar incapabilă de reforme



            Rezistanţă/opoziţie populară                           Disidenţă intelectuală
           (greve, proteste colective, etc.)

Să le luăm pe rând. Modificarea politicii externe a URSS şi a viziunii sovietice asupra vechiului său „imperiu” Est-european stalinist s-a materializat relativ târziu, abia după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Fără „permisiunea” sovieticilor, este greu de imaginat prăbuşirea regimurilor comuniste din această regiune.
Presiunile economiei mondiale debutează cu forţă cândva prin în 1975. Ca o consecinţă a creşterii preţului ţiţeiului, factorii decizionali din ţările OTV (Organizaţia Tratatului de la Varşovia, mai puţin URSS) contractă credite de pe pieţele financiare arabe în scopul modernizării economice – în primul rând industriale. Nenorocirea a făcut ca, în doar câţiva ani, până la sfârşitul deceniului, valoarea dobânzilor împrumuturilor să crească atât de mult încât sistemele socialiste debitoare s-au regăsit în aceeaşi situaţie dificilă ca şi ţările din Lumea a Treia. Pe de altă parte, restructurarea economică în scopul căreia au fost contractate împrumuturile acum aproape imposibil de onorat, nu s-a desfăşurat pe coordonatele proiectate. Din păcate pentru ele – şi din nou din fericire pentru noi – perioada respectivă a coincis cu aşa-numita „a treia revoluţie industrială”, cea a electronicii, a microelectronicii şi a tehnicii de calcul. Când România lui Ceauşescu depăşea la producţia de oţel per capita (fabricat din minereuri importate de pe-aproape, din Canada, India sau Australia) state vest-europene avansate, acestea construiau computere... Ca o consecinţă, produsele industriale fabricate în Europa Centrală şi Răsăriteană, de cele mai multe ori de o calitate îndoielnică, nu găseau pieţe de desfacere în Vest. Orientându-se după o doctrină economică elaborată de Marx în secolul al XIX-lea, care avea în centru industria grea, oţelul şi căile ferate, adevărul este că nici nu se prea putea altfel. În consecinţă, sistemele economice socialiste s-au găsit în situaţia ingrată de a nu se putea integra pe pieţele economice internaţionale – Polonia şi Ungaria constituie exemple evidente. În aceste două ţări, iar apoi şi în Cehoslovacia sau Iugoslavia, ca o consecinţă a consecinţei de mai sus, s-au activat (sau precipitat) elementele endogene – contestarea populară, grevele, rezistenţa activă. Ele au luat diferite nume: KOR, Solidarnosc, etc., însă toate au contribuit la naşterea unei contra-elite credibile, un soi de societate civilă incipientă coagulată „la firul ierbii”, capabilă să vorbească despre libertate, democraţie, adevăr în timp ce nomenclaturiştii făceau „planuri”, setau „ţinte” şi îi condamnau pe „capitalişti” sau „imperialişti”. Cum a făcut şi Ceauşescu în 1975 când a „apărat” România de Occident şi de „imixtiunilii în tr-r-eburili noastri interne”. Atitudine admirată poate de istorici ca Larry Watts, dar care nouă nu ne provoacă decât un zâmbet trist.
Masa Rotundă poloneză

Decizia lui Gorbaciov de a înlocui „doctrina Brejnev” aplicată în 1968 în Cehoslovacia cu „doctrina Sinatra” a contribuit şi ea la sfârşitul socialismelor de stat europene. El nu s-a lăsat aşteptat – deşi ştiinţa politică a fost incapabilă să-i „prezică” momentul exact. În noiembrie 1989, în timp ce congresul al XIV-lea în realegea în aplauze şi urale prelungite pe Ceauşescu la cârma partidului & statului, Zidul Berlinului cădea, iar polonezii, asemeni cavalerilor lui King Arthur, se aşezau în jurul unei mese rotunde să negocieze închiderea parantezei deschise în 1945. La finalul lunii Decembrie, Ceauşescu va reedita scena balconului. Efectul va fi invers decât cel din 1968.

Comentarii

Translate this blog