joi, 6 iunie 2013

Armanita muscalia. Despre pacientul de la Tribuna

             

  Cu toţii ştim că modernitatea şi progresul ştiinţific au produs o serie de descoperiri în lumea medicală care a făcut uitate boli de tristă amintire precum ciuma, holera, lepra, tuberculoza etc. Descoperirea antibioticelor a fost o mare izbândă a umanităţii în lupta cu teribilele maladii care au marcat evoluţia demografică a îmbătrânitului continent (şi nu numai). Totuşi, antibioticele sunt neputincioase în faţa maladiei de care vă vom vorbi în cele ce urmează.

                Armanita muscalia reprezintă o groaznică afecţiune de tip filosofico-judiciar care se răspândeşte într-un ritm alarmant prin numire politică sau/şi concursuri trucate. După cum puteţi observa şi din denumirea latinească a bolii, halucinaţiile puternice sunt o componentă fundamentală a acesteia. Organismul atins de morbul armanitei ajunge să secrete spontan substanţe generatoare de halucinaţii intense cu grave consecinţe asupra colectivului în care pacientul este înfipt. În continuarea scurtei prezentări etimologice, menţionăm că termenul muscalia face referire directă la acea insectă ghidată în sumara-i existenţă de atracţia viscerală faţă de mirosurile tari şi locurile lipicioase, uleioase.

                    Pentru a muta discuţia în domeniul concretului vom prezenta, pe scurt, cazul pacientului nostru, dl. Mircea Arman, fost director al revistei clujene Tribuna, internat în stabilimentul nostru zilele trecute în urma unei crize de dictatorită combinată cu accese de justiţiarism cultural-patriotic. Fiinţa sa îngustă nu a mai asigura arena necesară confruntării cosmice dintre un ego hipergonflat şi submediocritatea ce transpira intensiv prin toţi porii contribuţiilor sale semi-filosofice. Numit, asemeni unor pacienţi înanintaşi din insectarul politicii culturale a defunctului regim, la cârma unei reviste culturale, pacientul în cauză a descoperit în urma unui control medical de rutină că suferă de o formă galopantă de Armanita muscalia. Se pare că încă din fragedă pruncie era predispus la astfel de beteşuguri, pentru el bolile copilăriei (şoimita, pionierita sau utecita) fiind afecţiuni ce ţin mai mult de caracter şi mai puţin de vârstă. Jinduind de ani buni la un loc în stupul culturii clujene, printre albine şi trântori de notorietate, pacientul nostru, prăbuşit sub povara lipsei de relevanţă a aşa-ziselor sale contribuţii filsofice, s-a resemnat şi s-a retras, ambiţios şi dornic de răzbunare ca orice găinar al vieţii culturale de partid, înspre haznaua politicii judeţene, cu mirosuri tari de amoniac şi rămăşiţe (alimentare) ale zilei. În cazul său, prima manifestare a bolii a putut fi observată în dorinţele sale pătimaşe de a regula viaţa culturală clujeană şi de a-i impune cu totul alte orientări. Atunci au început să vorbească halucinaţiile în locul onorabilului (probabil) cetăţean, şuvoaie de transpiraţii şi invective ieşind la iveală. Una dintre caracteristicile acestei boli, dincolo de ochii injectaţi (de altfel, specifici multor altor afecţiuni) ţine de puternica contradicţie internă dintre halucinaţiile intense, simplitatea tiparului urmat şi dificultatea unui limbaj atrofiat de a transpune proporţiile trăirilor pseudo-dictatoriale. Asemeni înspăimântorilor piraţi care-şi rotesc ameninţător ciotul ce ţine loc de picior şi cîrligul ce ţine loc de braţ, pacientul nostru cuprins de vîrtejul poftelor de regulare a programului de muncă al subalternilor şi al activităţii creatoare, flutură tremurând o limbă de lemn grosolană dospită la umbra propriei mediocrităţi intelectuale şi cîrligul ameninţător al normelor judiciare, răstălmăcite.
Ne amintim din paginile romanului Adio, Europa! de astfel de pacienţi, mari beglerbei ai culturii din Isarlîk, cărora pacientul de faţă le calcă cu mândrie urmele, dovedind că bolile şi afecţiunile de tip istoric nu ţin doar de un regim alimentar sau politic. Problema unor astfel de afecţiuni nu ţine de faptul că nişte fiinţe umane s-au îmbolnăvit, căci boala lor o percepem noi, cei din jur. Bizareria acestei malformaţii e că pacienţii sunt relativ fericiţi şi confortabil instalaţi în hamacul propriei imposturi, toxinele manifestându-se în spaţiul cultural şi consecinţele negative răsfrângîndu-se asupra altora.

Ca să încheiem într-o notă optimistă, în momentul de faţă pacientul se află la tratament, într-un spaţiu izolat şi trăieşte fericit cu impresia că este director, redactor-şef, editorialist, reporter şi femeie de serviciu al unei Reviste Internaţionale de Cultură, numită Tribunul.

Comentarii

Translate this blog