marți, 11 iunie 2013

Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece - de Felician Velimirovici


Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, (traducerea din limba engleză – Adriana Bădescu), Editura Rao, Bucureşti, 2013.


Cel de-al doilea volum al proiectatei trilogii dedicate „adevăratului” loc şi rol al statului român comunist în cadrul sistemului de relaţii internaţionale din timpul Războiului Rece de către istoricul american Larry L. Watts (istoric şi simultan specialist în reformarea serviciilor de informaţii româneşti în perioada Radu Timofte) impresionează, la fel ca şi primul, atât prin proporţii, cât şi prin imensul volum de documente pe care autorul îşi întemeiază naraţiunea şi concluziile.
Însă numai dimensiunile volumului şi acribia documentară a autorului impresionează şi sunt demne de admirat. Tendinţele de aducere în prim-planul discursului istoriografic contemporan a principalelor teme predilecte, a clişeelor şi stereotipiilor născute în proximitatea Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară a generalului-doctor Ilie Ceauşescu nu sunt noi defel. Detaliu sau nu, printre colaboratorii istoricului-militar Ilie, fratele mult mai cunoscutului şi nefastului Nicolae, cândva în a doua jumătate a anilor ’80, s-au aflat şi istorici precum Larry Watts ori Ioan Talpeş (cel de-al doilea i-a asigurat o promovare remarcabilă primului, în urmă cu doi ani).

În datele sale fundamentale, consider că abordarea lui Watts nu este nouă. Printre cei care au anticipat-o, după 1989, se numără foştii potentaţi ai dictaturii ceauşiste (precum Paul Niculescu-Mizil care se definea drept un comunist „naţional”), foste cadre ale Departamentului Securităţii Statului1, numeroşi istorici afirmaţi în Epoca de Aur2 şi istorici-colaboratori ai antemenţionatului Departament în aceeaşi perioadă, iar mai nou, o fac înşişi angajaţii Securităţii, dacă nu în aula Bibliotecilor Centrale Universitare3 din ţară ori în memoriile lor contrafăcute4, atunci în paginile propriei reviste – Vitralii5.
Ideile-forţă ale volumului cu titlu de inspiraţie biblică semnat de Larry Watts aduc aminte, pe de altă parte, atât de cele cuprinse în programul PCR6 şi în introducerea sa, cât şi de cele exprimate de Gh. Gheorghiu-Dej în cadrul şedinţei plenare a CC al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 19617.
Pentru comisia specială prezidată de N. Ceauşescu, care a redactat în 1974 programul PCR, România a fost, aproape dintotdeauna, un stat unitar (deşi, între secolele III şi XIII a fost un „stat neorganizat”) care a militat pentru suveranitate, unitate şi independenţă naţională, aflat într-o permanentă luptă cu vecinii săi vrăjmaşi pentru păstrarea acestor valori cardinale. Nimic despre statutul său în cadrul „imperiului sovietic”8 est-european. Dacă pentru Ceauşescu şi nomenklatura sa osificată în dogmele naţional-staliniste România era un stat independent şi suveran, opinia lui Larry Watts este, totuşi, mai nuanţată. România a fost şi nu a fost un stat liber şi independent: la începutul anilor ’60 „România a decis să nu renunţe la apartentenţa la alianţa sovietică. Dar nu a acceptat nici să rămână membră în Pactul de la Varşovia în varianta Moscovei”9. Aşadar România nu a fost nici prea dependentă, nici foarte independentă în raport cu sovieticii. Citind remarci de acest fel, mi-a venit în minte involuntar titlul filmului regizat de Corneliu Porumboiu lansat în 2006: A fost sau n-a fost?
Conform opiniei exprimate de Gh. Gheorghiu-Dej în iarna anului 1961 în cadrul şedinţei sus-citate, după 1945, în cadrul partidului ar fi existat două grupări, tabere sau fracţiuni distincte şi simultan divergente: una „moscovită”, stalinistă, anti-naţională, radicală şi pro-sovietică (reprezentată de gruparea Ana Pauker-Vasile Luca), învinovăţită de toate relele, greşelile, neajunsurile şi excesele provocate de către partid, respectiv una românească, autohtonă, „naţională”, moderată, mai blândă şi mai dreaptă decât prima, dornică de independenţă în raport cu Kremlinul. Ea era reprezentată de Gheorghiu-Dej însuşi, şi de acoliţii săi, şi a „câştigat” lupta cu prima după 1952. Pentru Larry Watts, comuniştii autohtoni „au preluat puterea gradat puterea în partid, în ultimul an de domnie al lui Stalin. Ei aveau prea puţine iluzii cu privire la bunăvoinţa «fratelui mai mare» sovietic şi nutreau resentimente considerabile faţă de robia pe care o percepeau ca fiind impusă fără drept, printr-o etichetare retroactivă a ţării lor ca naţiune agresoare în război.”10 În complementaritatea creionării lui Dej în tonuri anti-sovietice, Watts mai afirmă şi că, în urma preluării puterii în partid de către „partida” sa „naţională” în prima parte a anilor ’50, România începea să „manifeste o nesupunere ostentativă, depăşind în acest sens Polonia şi Ungaria.”11 Cât de „nesupusă” în raport cu Moscova a fost România lui Dej – spre deosebire de „obedienta” Ungarie – s-a putut observa ulterior, în timpul revoluţiei maghiare din 1956. Pentru a risipi orice confuzie referitoare la „nesupunerea ostentativă” a României, (re)lecturarea episodului excelent descris de Vladimir Tismăneanu12 este, în acest sens, imperativă.
În complementaritate, Larry Watts pare să asume încă o perspectivă susţinută de majoritatea foştilor angajaţi ai Securităţii care după 1989 au devenit (şi) memorialişti: începând din anii ’60, odată cu distanţarea faţă de URSS şi cu înlăturarea „consilierilor” sovietici din cadrul său, aşadar odată cu „românizarea”, Securitatea a devenit o instituţie „naţională”, patriotică, naturală şi asemănătoare în scopurile şi mijloacele ei cu orice alt serviciu de informaţii din lumea liberă. Niciun rând despre „scutul şi sabia partidului”. Sau despre cazul Ursu... În fond, cam aceasta este şi ideea promovată de Cartea albă a Securităţii în cuprinsul celor 1947 de pagini ale sale, publicată sub egida SRI în timpul lui Virgil Măgureanu: aşa cum pentru Dej şi Larry Watts au existat două „partide” (şi ulterior „vârste”) în PMR, una anti-naţională şi sovietofilă şi alta „naţională” şi patriotică, independentă şi anti-sovietică, conform Cărţii albe, şi Securitatea s-a metamorfozat pe coordonate similare, pentru a deveni, în anii ’70 şi ’80, o instituţie „naţională”. Ideea este preluată şi „dezvoltată creator” de Larry Watts.
Pe de altă parte, dacă în timpul întunecaţilor ani ’50 România a fost o ţară care lupta pentru independenţă şi libertate – cam singura din Blocul sovietic – în anii ’80 ea era la fel de „liberală” din perspectiva politicii interne ca oricare alt stat comunist est-european: „De exemplu, în 1984, încă nu exista niciun fel de liberalizare politică în interiorul Blocului sovietic, care să ducă la etichetarea Bucureştiului drept «înârziat».”13 În fapt, exista. Fără să mai insistăm în legătură cu gradul de „liberalizare” internă pe care dictatura paranoică a lui Ceauşescu a „promovat-o” în ultimul său deceniu (într-adevăr, a fost poate o dictatură mai „relaxată” decât cea albaneză), este suficient să ne gândim numai la Polonia aceleiaşi perioade14. A fost România anilor ’80 tot atât de liberală cât a fost şi Ungaria de pro-sovietică în 1956.
Înainte de a trece la o analiză mai detaliată a câtorva teme abordate de cel mai recent volum semnat de Larry Watts, cred că se impune a fi subliniat încă un aspect de ordin general. Felul de cunoaştere istorică pe care autorul îl propune este unul de tip retrospectiv, şi nu prospectiv, cum de fapt s-ar cuveni. Autorul enunţă în introducere ideea directoare a cărţii – faptul că România comunistă a ocupat un rol unic în cadrul Pactului de la Varşovia pe tot parcursul existenţei sale şi a luptat, încă din anii ’50, pentru independenţă în relaţiile internaţionale nu numai împotriva Uniunii Sovietice, ci şi împotriva celorlalte state socialiste, care la rândul lor au purtat un „război clandestin” cu ea (ex. „România constituia o anomalie în cadrul Blocului sovietic”, p. 33). Apoi, pe parcursul următoarelor câteva sute de pagini, autorul îşi construieşte întreaga argumentaţie astfel încât să susţină perspectiva stabilită iniţial: concluziile sunt formulate aprioric, prestabilite, iar documentele şi argumentele sunt selectate, respectiv construite, în sensul susţinerii/demonstrării lor. Firesc ar fi fost invers.
Conform autorului, aşa cum deja am arătat, România comunistă a fost (aproape dintotdeauna) o ţară care a ocupat un rol unic în cadrul Blocului sovietic. Comunitatea de informaţii americană însă nu a fost capabilă – din nou, aproape niciodată – să perceapă „adevăratul” său loc şi rol datorită unei „prejudecăţi cognitive” fundamentale care a stat la baza elaborării tuturor analizelor efectuate de serviciile Occidentale (mai ales cele americane), prejudecată conform căreia România a era ţara „cea mai puţin capabilă să înfrunte Moscova” (p. 35). Această prejudecată cognitivă a împiedicat, spre pildă, CIA să vadă cât de „independent” a fost Ceauşescu. Presupusa „prejudecată cognitivă” a fost coroborată cu „marile campanii de dezinformare ale Moscovei, care atacau credibilitatea României prin intermediul unei game largi de surse – şi care ţinteau în mod special diferite instituţii şi persoane relevante din SUA – au reuşit să creeze o controversă considerabilă cu privire la rolul României.” (p. 77). În fapt, ceea ce nu a reuşit CIA să observe (dar a reuşit Watts), a fost faptul că „politica externă şi de securitate a României nu era doar una independentă fără echivoc, ci contravenea aproape în totalitate politicii sovietice şi celei a Pactului de la Varşovia.” (p. 109). În plus, „în cadrul alianţei dominate de sovietici, România reprezenta unica voce a raţiunii” (p. 178).
Mai mult decât atât însă, după 1975 „România a devenit cel mai îndârjit susţinător – şi uneori singurul – al CSCE şi al acordurilor de la Helsinki în cadrul Pactului de la Varşovia.” (p. 179). Cât respect a manifestat regimul politic de la Bucureşti pentru acordurile de la Helsinki se poate observa, spre pildă, din modul în care a fost percepută de Ceauşescu activitatea disidenţilor români. A doua zi după ce textele „subversive” au fost confiscate de Securitate din locuinţa lui Vlad Georgescu, în cadrul unei ședințe a Comitetului Politic Executiv al PCR, atenția Ceauşeştilor a fost atrasă de scrisoarea deschisă trimisă de Paul Goma Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, material ce reușise să atragă deja un număr periculos de mare de semnături. Citez din stenograma ședinței CPEx:
Nicolae Ceauşescu: «În legătură cu unele probleme privind activitatea măgarului acesta de Goma, care continuă să ia legătura prin telefon, şi acum, la Europa Liberă, s-a publicat o listă cu aproape 180 de oameni care au semnat-o (până în acel moment, n. n.).»
Elena Ceauşescu: «Libertatea este libertate, dar pentru a-şi bate joc de popor (sic!), de eforturile lui, pentru aceştia nu există nici un fel de libertate».
NC: «Trebuie loviţi, propriu-zis, fără cruţare. Aceasta ca măsură generală, tovarăşi, care să fie luate peste tot unde avem asemenea oameni. Să discutăm pe aceea (sic!), care nu au asemenea manifestări, să-i facem să înţeleagă, să-i determinăm ca fiecare să-şi vadă de treabă acolo unde este pus. Cu acesta care este aici, cu Goma, nici un fel de mişcare. Întrerupt telefonul, orice legături, cum încearcă să ia legătura cu ambasadorul, arestat public, pentru spionaj şi trimis în judecată. Fără nici un fel de discuţii şi toţi care vor proceda aşa»”15.
Pe baza principiului bolșevic enunțat de Elena Ceaușescu, conform căruia adevărata libertate necesită reducerea la tăcere a adversarilor politici16, s-au luat și măsurile împotriva disidenților români de către „cel mai îndârjit susţinător” (Watts) al acordurilor de la Helsinki.
Citând o analiză efectuată de Radio Europa Liberă cândva spre sfârşitul anilor ’70, analiză care îl califica (pe bună dreptate) pe Ceauşescu drept un „etern oponent belicos, avid de publicitate”, „un comunist rigid, conservator, aproape dogmatic” (p. 191), autorul observă că alte calităţi ale persoanei sale sunt în mod deliberat omise, anume pragmatismul, consecvenţa şi flexibilitatea. Imaginea creionată de Watts ne înfăţişează un Ceauşescu asemănător cu domnitorii medievali care, deşi conduceau entităţi politico-militare de mici dimensiuni, au fost pragmatici, abili şi capabili să ducă o politică externă în favoarea apărării propriilor interese deşi se aflau în proximitatea unor mari imperii în general ostile. Probabil o astfel de percepţie asupra sinelui o avea şi Nicolae Ceauşescu. Ceea ce nu înseamnă că şi în realitate a fost aşa.
Cu toate acestea, autorul recunoaşte că „o serie de măsuri interne dezastruoase” au fost „adoptate de regimul Ceauşescu, măsuri care au provocat o amplă nemulţumire populară în răstimp de un deceniu, conferind credibilitate aproape tuturor caracterizărilor negative pe care departamentele de dezinformare din cadrul Pactului i le făceau dictatorului român.” (p. 191). Cum a putut un lider politic pragmatic, abil şi flexibil să adopte astfel de măsuri interne dezastruoase – şi să nu le remarce caracterul distructiv timp de un deceniu – nu este explicat, ceea ce sugerează că Ceauşescu ar fi avut o personalitate schizoidă: flexibil şi tolerant pe plan extern, respectiv intolerant, dogmatic şi conservator pe plan intern.
În după-amiaza zilei de 9 martie 1979, discutând cu jurnalistul britanic Peter Hagiristic la Athénée Palace, istoricul Vlad Georgescu se gândea mai mult la libertate decât la independenţă: „«Sînt oare liber?» Se întreba Vlad Georgescu, un istoric disident. «Este oare el?» Spunea arătând spre un om de la masa de alături. «Este țara liberă? Nu! Nu! Nu! Numai el este liber». Și a arătat în sus, spre locul figurativ al puterii domnului Ceaușescu. Vrem să fim independenți, a spus domnul Georgescu. Dar să mergem mai departe. Să ajungem de la independență la libertate. Dacă nu dispui de libertate pentru ce să fii independent?”17.


Material publicat în revista online lapunkt” și preluat la recomandarea autorului.
1 Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Pagini de memorii, Ed. Globus, Bucureşti, 1994, 312 p.
2 Gh.I. Ioniţă, O viaţă, un destin. Istorii ştiute şi neştiute. Ediţie îngrijită de Ileana Ioniţă-Iancu, , Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2007, 348 p.
4 Aurel I. Rogojan, Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Ed. Compania, Bucureşti, 2011, 570 p.
6 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Ed. Politică, Bucureşi, 1975, pp. 27-51.
7 Liviu Pleşa, Elis Neagoe-Pleşa, Dosarul Ana Pauker: Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, Bucureşti, Ed. Nemira, 2006.
8 Anthony Kemp-Welch, “Eastern Europe: Stalinism to solidarity”, Cambridge History of the Cold War. Volume 2 Crisis and Detente, edited by Melvyn P. Leffler and Odd Arne Westad, Cambridge University Press, 2010, p. 227.
9 Larry Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, (traducerea din limba engleză – Adriana Bădescu), Editura Rao, Bucureşti, 2013, p. 46.
10 Ibid., p. 33.
11 Ibid., p. 36.
12 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, postfaţă de Mircea Mihăieş, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pp. 189-193.
13 Larry Watts, op. cit., p. 26.
14 A. Kemp-Welch, Poland under Communism. A Cold War History, Cambridge University Press, New York, 2008, pp. 302-427.
15 Vezi raportul Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România disponibil pe Internet la adresa http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p.369, accesat la data de 10.06.2013.
16 J.A. Getty, O. V. Naumov, Yezhov. The Rise of Stalin’s Iron Fist, Yale University Press, New Haven & London, 2008, p.28.
17 A.C.N.S.A.S., Fond Informativ, Dosar 015155, vol. I, f.162.

Comentarii

Translate this blog