Treceți la conținutul principal

Ce-am văzut la TIFF 2013: "Domnişoara Christina" sau ţăruşul care străpunge strigoiul "minimalist"


    Într-un interviu oferit la începutul acestui an revistei „Dilema Veche” Călin Peter Netzer termina apoteotic cu: „Eu cred că trebuie să ieşim din zona acestui impas minimalist.” Culmea face că el tocmai se întorcea de la Berlin cu o statuetă de aur în braţe pe care tocmai o primise ca premiu pentru un film... minimalist. „Încerc să merg mai departe,” spunea el în acelaşi loc „să depăşesc momentul. Majoritatea colegilor mei de generaţie fac acest pas pentru că s-a ajuns la o anumită saturaţie a filmului minimalist. Parcă am face acelaşi film, în care scenele seamănă teribil. Dacă s-ar scoate semnătura de pe generic, am putea vorbi – sigur, cu diferenţe mai mici sau mai mari – de acelaşi film.” Nu ştiu ce ar zice Netzer şi colegii săi de generaţie despre cel mai recent film al lui Alexandru Maftei, „Domnişoara Christina”, dar cu siguranţă „minimalist” nu ar intra între epitete şi nici nu ar îndrăzni să-l compare cu producţiile lor. Cum aşa? Pentru că „Domnişoara Christina” nu este un film în care un tip este filmat în timp ce soarbe tacticos, lingură cu lingură, o întreagă farfurie de ciorbă (aşa cum califică unii filmele aşa-zisului „nou val românesc”). Nu!Filmul lui Maftei nu este aşa ceva, ci un film horror (iar ăsta nu-i un epitet; filmul se încadrează în categoria filmelor horror... adaug Bela Lugosi ca să se înţeleagă mai bine despre ce este vorba!).
   
   Dacă miră pe cineva opţiunea lui Alexandru Maftei, care se află şi el de altfel între colegii de generaţie ai lui Netzer, asta este pentru că mulţi poate nu i-au văzut filmele precedente. Acum doi ani când am vizionat „Bună! Ce faci!” am fost absolut încântat. Şi asta nu pentru că filmul era extraordinar, dimpotrivă era chiar modest. Dar faptul că Maftei nici măcar nu intrase în „impasul minimalist” era într-adevăr o surpriză. Apoi, lungmetrajul cu pricina avea destule scene reuşite de umor încât să mă facă să uit de clişeele de tip „You've got mail” în care era îmbibat bine.
    Aceleşi sentiment ambiguu l-am trăit şi acum două seri când am văzut în cadrul TIFF-ului „Domnişoara Christina”. Filmul este o adaptare după nuvela cu acelaşi nume scrisă de Mircea Eliade, un detaliu care va aduce oamenii la cinema şi îi va lăsa probabil şi cu gura deschisă pe la mijlocul proiecţiei când unii se vor fi gândit deja cât de fidelă este ecranizarea. N-am să intru în detaliile acestea (nici n-am să pot din moment ce n-am citit nuvela) şi am să discut altceva. Nu intru nici în detaliile poveştii din moment ce aceasta este, în principiu, motorul care pune în mişcare filmul şi nu vreau să stric plăcerea potenţialilor spectatori (care, la fel ca mine, n-au citit nuvela). Am să spun în schimb două vorbe despre felul în care se încadrează „Domnişoara Christina” în peisajul cinematografic autohton.
   Deşi a fost prezentat în cadrul TIFF, cel mai recent film al lui Alexandru Maftei nu este un film de festival; nu o să adune urşi, camere sau frunze de aur. Fără vreo urmă de jignire la adresa producţiei am să spun că pelicula este un film de consum şi că în locul menţionatelor premii (şi, foarte important, fără ajutorul lor) s-ar putea să aducă lumea în cinematografe. „Domnişoara Christina” (ca şi „Bună! Ce faci?” sau „Despre oameni şi melci” de altfel) umple un gol uriaş în cinema-ul românesc. Din câte ştiu eu, nu exsită vreun alt film horror românesc, aşa cum nu există nici SF-uri româneşti („Secretul armei secrete” nu se pune!). Faptul că Alexandru Matei a avut curajul să filmeze unul merită toată consideraţia iar faptul că va ieşi pe piaţă nu poate fi decât un semn al normalizării, al însănătoşirii cinematografiei autohtone.
   E drept, filmul său seamănă prea mult cu horror-urile gotice americane. Toate clişeele necesare sunt la locul lor: conacul bântuit, zgomotele ciudate, o fetiţă înspăimântătoare, femeia în cămaşă de noapte care face echilibristică pe balustrada balconului, chiar şi vampirul, măcar că se transformă aici în tradiţionalul strigoi. Că vor fi fost toate aceste elemente în nuvela lui Eliade sau nu, contează prea puţin. Maftei, dacă i se poate aduce vreun reproş, putea să se inspire la nivel formal (adică la montaj, încadrare, efecte etc.) mai puţin din cinematografia americană şi să fi încercat o abordare mai originală. Nici jocul actoricesc nu este dintre cele mai naturale şi mulţi probabil vor strâmba din nas la aceasta (ei uită bineînţeles, că în filmele lor preferate cu vampiri se joacă la fel de emfatic şi teatral). Apoi, filmul lui Maftei este un film cu buget mare (pentru cinematografia românească, cel puţin), iar banii, în ciuda calităţii estetice dubioase a filmului, au fost folosiţi bine (a se citi corespunzător), efectele speciale nefiind nicidecum penibile sau kitschoase.
    Miza prinicpală a acestui film devine în cele din urmă succesul de public şi nu cred că exagerez dacă spun că probabil nici nu se intenţionează mai mult. Dacă „Domnişoara Christina” va avea sau nu parte de această apreciere rămâne de văzut la lansarea oficială. Şi dacă tot a fost vorba despre strigoi, am să închei parafrazând-ul pe cel mai faimos de la noi, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care în ultimii săi ani dinaintea întâlnirii cu „ţăruşul” democraţiei originale, îndemna populaţia să lase „parabolicili şi vidourili” şi să se uite la el cum bântuie pe la TV. Aşa vă spun şi eu: lăsaţi Twilight-urili şi mergeţi să vedeţi „Domnişoara Christina”.

P.S.: Din păcate, pentru că a trebuit să ajung la un alt film la care-mi luasem bilet, nu am putut rămâne la sesiunea de întrebări şi răspunsuri de după proiecţie aşa că nu ştiu ce s-a discutat. Eu unul l-aş fi întrebat pe Maftei cum se simte în peisajul cinema-ului „minimalist” aproape totalizator şi mai ales cum a fost colaborarea sa cu mult hulitul „Centru Naţional al Cinematografiei” care, am văzut la începutul filmului, a sprijinit facerea acestui film.


Comentarii

  1. o postare la fel de jalnica precum filmul.
    D. Isaac

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Încerc şi eu să ţin ştacheta cât mai jos domnule Isaac...

      Ștergere
  2. http://surorilemarx.wordpress.com/2013/04/14/cum-sa-faci-un-film-din-noul-val-romanesc/

    RăspundețiȘtergere
  3. vampiri, cristine, eliazi...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii