joi, 3 ianuarie 2013

O café din Libia - Raluca Radu



         

În anii de comunism, în perioada când România îşi trimitea muncitorii pe şantierele ţărilor prietene, Mitică, vecinul meu, a fost şi el plecat în Libia ca şofer pe un şantier.
Momentul întoarcerii acasă e unul memorabil. Vestea sosirii acasă a circulat rapid. Câţiva vecini îşi făceau de lucru cărând apă de la fântână, doar-doar l-or vedea pe Mitică cum mai arată, dacă o fi schimbat, dacă vorbeşte tot româneşte.
Primele semne ale venirii lui acasă nu au întârziat să apară. Două covoare „persiene” stăteau ţanţoşe pe sârmă ca „să se aerisească”. Un casetofon uriaş trona pe pervazul geamului şi ne umplea strada de veselie cu o muzică asurzitoare. La început, a fost o casetă cu muzică străină,  probabil că muzică  din Libia,  pe urmă a continuat cu Gabi Luncă, Maria Lătăreţu ca spre sfârşit să se lase cu nişte sârbe îndrăcite.
Cu un bronz exotic şi un tricou cauciucat, nea Mitică a ieşit în faţa porţii. A început să-şi cheme vecinii ca să-i cinstească cu ocazia întoarcerii sale acasă. Noi, copiii, mişunam pe lângă garduri poate ne-om alege cu vreo gumă. Ne-am fi mulţumit şi cu hârtii de ciocolată ori de gumă, pentru că mulţi dintre noi făceam colecţie de astfel de hârtii fără ca măcar să fi mâncat vreodată ciocolăţile sau gumele acelea.

În curte, pe nişte pirostrii fierbea înciudat un ceaun cu o licoare maronie ce bolborosea precum licorile vrăjitoreşti. Nevasta lui nea Mitică, învârtea cu un polonic şi tot turna în ceaun nişte pachete aurii în timp ce îşi tot întreba soţul:
-         Mai pun? Cât trebuie să mai pun?
Nea Mitică o asista de la distanţă cu un aer de superioritate, boscorodind-o că habar nu
are să facă o cafea.
-         Mai pune un pachet, ce te zgârceşti, ca să iasă  o café ca lumea, să nu ne facem de
râs.
            În mijlocul curţii era o masă mare întinsă pe care erau câteva sticle de „rachiu de perje” şi ceaunul cu cafea. Toţi vecinii care veneau erau cinstiţi, puşi la masă şi primeau câte o cană mare cu café.
-         Hai! luaţi şi beţi să vedeţi ce se bea în Libia. Ehee! câtă café de asta am mai baut
eu acolo.
            Oamenii au început să bea ba un pahar de rachiu, ba o cană de cafea. Nu prea ştiau dacă e tot o băutură alcoolică, dacă se bea dintr-o înghiţitură ori trebuie să o bei mai încet. Urmăreau fiecare mişcare a lui Mitică, că el ştia mai bine cum se bea cafeaua. Când punea cana jos, o puneau şi ei, când o ducea la gură făceau acelaşi lucru. Şi în timp ce povestirile curgeau, cănile cu café se reumpleau, paharele cu rachiu la fel. Mitică tot povestea despre Libia, despre căldurile de acolo, despre femeile ce umblă acolo cu cârpe pe faţă. Invitaţii se minunau, mai puneau întrebări, iar Mitică era în centrul atenţiei. Avea răspunsuri la toate, se simţea superior celor ce rămăseseră acasă.
            Poveştile veneau una după alta. Treptat, oamenii au început să-şi mai dea câte o bluză jos, o altă femeie s-a dezbrobodit, au început să-şi facă aer cu câte o frunză de viţă-de-vie, cu câte o haină.  Părea că se încălzise ca în Libia. O fi de la muzică? L-au rugat pe Mitică să dea mai încet muzica. Ori poate stările astea de rău or fi de la rachiu?
Unii, de ruşine, nu recunoşteau că le e cald sau că se simt rău. Au început să dea ture pe la fântână, să bea apă rece, să se spele pe faţă. Mai toţi cei prezenţi erau roşii la faţă ca focul. Una din vecine, a început să se prelingă jos de pe scaun. A fost udată cu apă şi întinsă pe iarbă. Copiii scoteau de zor apă la fântână şi cărau în curtea lui Mitică, în timp ce o parte din invitaţi se zvârcoleau pe jos, strigând că le bubuie inima în piept. Nici Mitică nu arăta prea grozav şi lui îi era cald şi nu se simţea prea bine.
Au început să vină şi alţi oameni din sat ca să le acorde ajutor celor aflaţi în suferinţă. Un medic veterinar ce trecea din întâmplare pe acolo, a fost dus aproape pe sus în curte ca să acorde ajutor. Repede, omul şi-a intrat în pielea de salvator şi a început să pună întrebări despre ce au consumat invitaţii. Mitică se disculpa, încercând să explice că tot ce a dat nu are de ce să le facă rău.
Veterinarul, în timp ce aduna informaţii, a văzut ceaunul cu cafea şi şi-a dat seama care ar fi cauza palpitaţiilor şi a stării de rău.
-         Duceţi-vă acasă, mâncaţi zahăr şi staţi la umbră. Să nu mai beţi altădată cafea cu
polonicul şi rachiu cu cănile.
            Mitică s-a simţit obligat moral să dea fiecărui invitat aflat în suferinţă câte un borcan ori un pahar cu zahăr. Oamenii plecau încet-încet spre casă speriaţi după experienţa trăită.
            Până spre seară,  şi-au revenit, însă au rămas multe cuvinte nerostite despre cinstirea cu café şi obiceiurile lui Mitică importate din Libia.
                       


Comentarii

Translate this blog