vineri, 4 ianuarie 2013

György Dragomán, Regele alb




György Dragomán, Regele alb, traducere de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 324 p.

Despre traiul în anii comunismului s-a scris mult, mai cu patimă, cu încrâncenare, mai cu umor şi detaşare. Putem umple câteva rafturi bune cu cărţi în care este zugrăvită această epocă în toată grozăvia şi absurdul ei. La acestea se mai pot adăuga câteva producţii cinematografice, unele chiar cu rezonanţă internaţională. De la represiune şi teroare până la folclorul urban cu mitul activistului idiot, toate sunt inventariate, înveşmântate şi, se pare, savurate de publicul autohton. Când mi-a picat în mână cartea târg-mureşeanului György Dragomán mi-am spus că e doar o altă istorie personală despre ororile, greutăţile şi absurdul acelor ani. Curiozitatea de a scruta orizonturile comunismului autohton prin ochii unui „minoritar” m-a împins să o parcurg. Ce a urmat a fost o adevărată desfătare.

Cele 18 povestiri care compun romanul propun cititorului o incursiune în România anilor ’80 prin ochii lui Dzsátá, un copil de 11 ani care trăieşte alături de mama sa după ce tatăl său a fost săltat şi trimis la Canal în vederea „reeducării” după ce semnase o petiţie critică la adresa regimului. Vocea „naivă” a naratorului, care îşi trăieşte copilăria cu maximă seriozitate şi implicare, asemeni oricărui alt copil, descrie întâmplări, chipuri şi emoţii într-o manieră convingătoare şi plină de seninătate. Lumea adulţilor, plină de mister, spaime şi manii autoritariste, se întrepătrunde cu universul copilăriei dominat de o libertate semi-sălbatică şi de bucuria descoperirii lumii din jur. Depănând păţaniile cuprinse în paginile acestui roman mi-au venit în minte Amarcord-ul fellinian şi mai recentul La vita e bella unde, la fel ca şi în universul profilat de Dragomán, inocenţa şi seninătatea fac casă bună cu duritatea şi teroarea într-o compoziţie vie şi colorată.
Deşi ideologicul, propaganda şi spiritul milităresc îmbâcsesc viaţa cotidiană dându-i tuşe caricaturale şi tragice în acelaşi  timp, lumea izvorâtă prin conştiinţa lui Dzsátá ni se prezintă ca fiind nealterată de problemele identitare şi reverberaţiile discursului naţionalist omniprezent în epocă. Niciun personaj nu este definit în mod „etnic”, români şi maghiari (ne putem da seama după numele lor) se intersectează şi interacţionează firesc, amintindu-mi de copilăria „golănească” a lui Ion D. Sîrbu (poreclit în copilărie Fery)  din Petrila minerească şi cosmopolită. Acesta, fiind întrebat de preotul Ciocan în clasa I „în legătură cu naţia, limba maternă şi religia lui [...] nu poate îngăima decât: Eu sunt un copil[1].
De multă vreme nu am citit cu aşa plăcere şi tihnă un roman, alternând momentele de voioşie şi haz cu cele de tensiune şi înduioşare, aşa că recomand cu încredere această carte extrem de potrivită pentru ieşirea din iarnă. Dincolo de plăcerea lecturii unei cărţi scrisă cu har, pentru mine, ca şi consumator ocazional (şi recenzor amator) de literatură,  a fost o bucurie să constat (încă o dată) că „în România” se scrie bine în mai multe limbi.



[1] Daniel Cristea-Enache, Un om din Est, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 31.

Comentarii

Translate this blog