Treceți la conținutul principal

György Dragomán, Regele alb




György Dragomán, Regele alb, traducere de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 324 p.

Despre traiul în anii comunismului s-a scris mult, mai cu patimă, cu încrâncenare, mai cu umor şi detaşare. Putem umple câteva rafturi bune cu cărţi în care este zugrăvită această epocă în toată grozăvia şi absurdul ei. La acestea se mai pot adăuga câteva producţii cinematografice, unele chiar cu rezonanţă internaţională. De la represiune şi teroare până la folclorul urban cu mitul activistului idiot, toate sunt inventariate, înveşmântate şi, se pare, savurate de publicul autohton. Când mi-a picat în mână cartea târg-mureşeanului György Dragomán mi-am spus că e doar o altă istorie personală despre ororile, greutăţile şi absurdul acelor ani. Curiozitatea de a scruta orizonturile comunismului autohton prin ochii unui „minoritar” m-a împins să o parcurg. Ce a urmat a fost o adevărată desfătare.

Cele 18 povestiri care compun romanul propun cititorului o incursiune în România anilor ’80 prin ochii lui Dzsátá, un copil de 11 ani care trăieşte alături de mama sa după ce tatăl său a fost săltat şi trimis la Canal în vederea „reeducării” după ce semnase o petiţie critică la adresa regimului. Vocea „naivă” a naratorului, care îşi trăieşte copilăria cu maximă seriozitate şi implicare, asemeni oricărui alt copil, descrie întâmplări, chipuri şi emoţii într-o manieră convingătoare şi plină de seninătate. Lumea adulţilor, plină de mister, spaime şi manii autoritariste, se întrepătrunde cu universul copilăriei dominat de o libertate semi-sălbatică şi de bucuria descoperirii lumii din jur. Depănând păţaniile cuprinse în paginile acestui roman mi-au venit în minte Amarcord-ul fellinian şi mai recentul La vita e bella unde, la fel ca şi în universul profilat de Dragomán, inocenţa şi seninătatea fac casă bună cu duritatea şi teroarea într-o compoziţie vie şi colorată.
Deşi ideologicul, propaganda şi spiritul milităresc îmbâcsesc viaţa cotidiană dându-i tuşe caricaturale şi tragice în acelaşi  timp, lumea izvorâtă prin conştiinţa lui Dzsátá ni se prezintă ca fiind nealterată de problemele identitare şi reverberaţiile discursului naţionalist omniprezent în epocă. Niciun personaj nu este definit în mod „etnic”, români şi maghiari (ne putem da seama după numele lor) se intersectează şi interacţionează firesc, amintindu-mi de copilăria „golănească” a lui Ion D. Sîrbu (poreclit în copilărie Fery)  din Petrila minerească şi cosmopolită. Acesta, fiind întrebat de preotul Ciocan în clasa I „în legătură cu naţia, limba maternă şi religia lui [...] nu poate îngăima decât: Eu sunt un copil[1].
De multă vreme nu am citit cu aşa plăcere şi tihnă un roman, alternând momentele de voioşie şi haz cu cele de tensiune şi înduioşare, aşa că recomand cu încredere această carte extrem de potrivită pentru ieşirea din iarnă. Dincolo de plăcerea lecturii unei cărţi scrisă cu har, pentru mine, ca şi consumator ocazional (şi recenzor amator) de literatură,  a fost o bucurie să constat (încă o dată) că „în România” se scrie bine în mai multe limbi.



[1] Daniel Cristea-Enache, Un om din Est, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 31.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii