Treceți la conținutul principal

György Dragomán, Regele alb




György Dragomán, Regele alb, traducere de Ildikó Gábos-Foarţă, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 324 p.

Despre traiul în anii comunismului s-a scris mult, mai cu patimă, cu încrâncenare, mai cu umor şi detaşare. Putem umple câteva rafturi bune cu cărţi în care este zugrăvită această epocă în toată grozăvia şi absurdul ei. La acestea se mai pot adăuga câteva producţii cinematografice, unele chiar cu rezonanţă internaţională. De la represiune şi teroare până la folclorul urban cu mitul activistului idiot, toate sunt inventariate, înveşmântate şi, se pare, savurate de publicul autohton. Când mi-a picat în mână cartea târg-mureşeanului György Dragomán mi-am spus că e doar o altă istorie personală despre ororile, greutăţile şi absurdul acelor ani. Curiozitatea de a scruta orizonturile comunismului autohton prin ochii unui „minoritar” m-a împins să o parcurg. Ce a urmat a fost o adevărată desfătare.

Cele 18 povestiri care compun romanul propun cititorului o incursiune în România anilor ’80 prin ochii lui Dzsátá, un copil de 11 ani care trăieşte alături de mama sa după ce tatăl său a fost săltat şi trimis la Canal în vederea „reeducării” după ce semnase o petiţie critică la adresa regimului. Vocea „naivă” a naratorului, care îşi trăieşte copilăria cu maximă seriozitate şi implicare, asemeni oricărui alt copil, descrie întâmplări, chipuri şi emoţii într-o manieră convingătoare şi plină de seninătate. Lumea adulţilor, plină de mister, spaime şi manii autoritariste, se întrepătrunde cu universul copilăriei dominat de o libertate semi-sălbatică şi de bucuria descoperirii lumii din jur. Depănând păţaniile cuprinse în paginile acestui roman mi-au venit în minte Amarcord-ul fellinian şi mai recentul La vita e bella unde, la fel ca şi în universul profilat de Dragomán, inocenţa şi seninătatea fac casă bună cu duritatea şi teroarea într-o compoziţie vie şi colorată.
Deşi ideologicul, propaganda şi spiritul milităresc îmbâcsesc viaţa cotidiană dându-i tuşe caricaturale şi tragice în acelaşi  timp, lumea izvorâtă prin conştiinţa lui Dzsátá ni se prezintă ca fiind nealterată de problemele identitare şi reverberaţiile discursului naţionalist omniprezent în epocă. Niciun personaj nu este definit în mod „etnic”, români şi maghiari (ne putem da seama după numele lor) se intersectează şi interacţionează firesc, amintindu-mi de copilăria „golănească” a lui Ion D. Sîrbu (poreclit în copilărie Fery)  din Petrila minerească şi cosmopolită. Acesta, fiind întrebat de preotul Ciocan în clasa I „în legătură cu naţia, limba maternă şi religia lui [...] nu poate îngăima decât: Eu sunt un copil[1].
De multă vreme nu am citit cu aşa plăcere şi tihnă un roman, alternând momentele de voioşie şi haz cu cele de tensiune şi înduioşare, aşa că recomand cu încredere această carte extrem de potrivită pentru ieşirea din iarnă. Dincolo de plăcerea lecturii unei cărţi scrisă cu har, pentru mine, ca şi consumator ocazional (şi recenzor amator) de literatură,  a fost o bucurie să constat (încă o dată) că „în România” se scrie bine în mai multe limbi.



[1] Daniel Cristea-Enache, Un om din Est, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 31.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Comentarii