De ce s-a răspândit creştinismul?





Jack T. Sanders, Charisma, Converts, Competitors. Societal and Sociological Factors in the Succes of Early Christianity, SCM Press, London, 2000, 223 p.


De ce a avut succes creştinismul în lumea greco-romană? De ce a reuşit să se impună în competiţia şi în confruntarea cu celelalte mişcări religioase ale timpului? Pentru că a oferit un produs superior, conchide autorul în încheierea cărţii pe care dorim să o aducem în atenţia cititorilor noştri, acum în preajma sărbătorilor de iarnă.
Autorul propune o abordare sociologică în analizarea factorilor care au condus la expansiunea creştinismului în primele două secole. Ocolind/minimalizând explicaţia tradiţională a rolului fundamental jucat de martiriul credincioşilor şi de miracolele săvârşite de apostoli şi de primii misionari creştini, autorul plasează mişcarea creştină în contextul numeroaselor mişcări religioase noi ale epocii, precum cultele misterelor, mithraismul, orfismul etc., cu care împărtăşea multe aspecte. Maniera clasică de abordare - creştinismul proaspăt  vs. păgânismul politeist epuizat - este considerată  nefuncţională datorită faptului că mişcarea creştină a făcut parte dintr-un val mai larg de mişcări religioase de sorginte orientală, la fel de proaspete şi de prizate în primele secole.

Lucrarea este împărţită în trei mari capitole, primul – Why Did People Follow Jesus? – analizează activitatea lui Isus ca lider carismatic pornind de la teoria weberiană a autorităţii carismatice. Activitatea lui Isus este comparată cu cea a unui faimos lider spiritual carismatic al secolului al XX-lea, Bhagwan Shree Rajneesh, după ce, în prima parte a capitolului este analizat tipul liderului carismatic şi este degajată o schemă de operare a acestuia compusă din următoarele momente/caracteristici cheie: chemarea liderului (momentul în care liderul realizează că este ales pentru o misiune specială), săvârşirea minunilor, învăţăturile propuse, chemarea discipolilor, contextul tensionat care favorizează apariţia unui lider carismatic, spontaneitatea – imprevizibilitatea liderului (necesară pentru a evita rutinizarea carismei), atragerea urii asupra sa.
În cel de-al doilea capitol, Why Did Gentiles Become Christians ?, după ce sunt trecute în revistă discuţiile pe această temă, sunt analizate puţinele mărturii care au supravieţuit din epoca primelor convertiri. Categoria „căutătorilor” apare ca fiind una importantă, cu exemplele unor viitori apologeţi precum Iustin şi Taţian. Primul a căutat răspunsuri în marile curente filosofice ale timpului, în final ajungând la creştinism (cunoscut într-o manieră filosofică). Taţian a frecventat diferite culte ale misterelor, căutările aducându-l spre creştinism, într-un final oprindu-se la varianta encratică a acestuia. Reţelele şi legăturile existente între oameni, familii, au jucat un rol fundamental în răspândirea creştinismului şi în câştigarea de noi aderenţi. Comparaţiile făcute cu modul de operare şi cu rezultatele unor culte şi confesiuni contemporane au relevat faptul că „umblatul din uşă în uşă”, predicatul şi alte metode „populare” au un succes limitat în atragerea de noi practicanţi, în comparaţie cu puterea exercitată de legăturile existente, de apropierea treptată prin intermediul unui cunoscut comun.
Ultimul capitol, Why Did Christianity Succeed in the Roman Empire?, ne dezvăluie o serie de factori care au făcut din creştinism un produs superior celorlalte religii: grija purtată bolnavilor şi sărăcilor – determinând adevărate reţele de îngrijire şi întrajutorare „transnaţionale” -, statutul favorabil şi rolul jucat de femei până în momentul când ponderea elitei municipale creştinate a crescut şi creştinismul s-a transformat dintr-o religie „privată” organizată în jurul unor case, într-o religie publică organizată în jurul templului/bisericii şi cu o organizare instituţională tot mai puternică şi mai ierarhizată, constanta adaptabilitate şi puterea de coeziune şi profilare a unui rol social mai puternic decât al celorlalte religii. Argumentele favorabile creştinismului în confruntarea cu păgânismul şi cu celelalte mişcări religioase specifice internaţionalismului elenist, sunt înaintate lent din analizarea unor lucrări scrise pe această temă. 
În economia lucrării un spaţiu generos este alocat analizei critice a lucrărilor care au impus paradigme explicative şi diferite argumente în legătură cu expansiunea creştinismului în primele două secole. Ceea ce nu cade în urma criticii este folosit de către autor în elaborarea propriilor argumente şi explicaţii, precum şi în profilarea unor scheme analitice, apelul la surse primare fiind complementar. Comparaţiile cu prozelitismul contemporan sau cu activitatea carismatică a unor lideri spirituali contribuie la observarea unor factori sociali şi la înţelegerea fenomenului misionarismului, ceea ce îi permite autorului să concluzioneze că reuşita creştinismului poate fi lămurită şi fără a da prea mult credit impactului miracolelor şi martiriului. Explicaţiile de ordin sociologic avansate de autor şi de alţi predecesori impun o viziune coerentă şi verosimilă. Totuşi, consider că omiterea rolului jucat de exorcism şi minimalizarea dimensiunii eshatologice a discursului creştin precum şi a climatului apocaliptic specific primelor comunităţi creştine (şi lumii iudaice a acelor vremuri), constituie un minus major al lucrării.
Încă din primii ani ai creştinismului exorcizările au fost utilizate ca metodă de convertire, subliniind superioritatea dumnezeului iudeo-creştin asupra zeilor păgâni consideraţi simpli demoni ce fug speriaţi de puterea lui Isus[1](dimensiunea eshatologică a exorcismului este esenţială, convingerea primilor creştini că sunt implicaţi direct într-o confruntare cosmică jucând un rol esenţial în mobilizarea lor şi în întărirea coeziunii grupului). Exorcismul care a avut o contribuţie majoră în procesul de convertire pare a fi cel care vizează posedarea fiziologică, pentru că boala, neputinţa, crează o situaţie de deschidere pentru noi opţiuni şi metode de vindecare, nevoia de însănătoşire îi determină pe unii să spere în noi tratamente şi chiar în zei noi.[2]Deşi autorul menţionează că miracolele şi vindecările erau prezente în cadrul multor altor religii (exemplul popularităţii şi vigorii cultului lui Asclepios), exorcismul se impune ca un tip aparte de „miracol”. Până târziu în secolul I d. Hr., exorcismul rămâne nedocumentat în societatea romană. Apoi apare descrierea unei exorcizări (săvârşită de evreul Eleazar prin invocarea numelui lui Solomon, în faţa împăratului Vespasian), subliniindu-se noutatatea evenimentului. Din secolul al II-lea exorciştii devin, ocazional, subiecte în literatura greco-romană, fiind trataţi cu dispreţ (Marcus Aurelius 121-180) sau ironie (Lucian cca. 120-cca.180). Nu fără motive, exorcismul lasă o impresie exotică asupra acestor literaţi, fiind privit ca ceva „oriental” şi straniu. Aceste menţiuni critice legate de exorcist şi puterea sa nu înregistrează, însă, fascinaţia şi atracţia exercitată asupra mediilor populare.[3]Având conexiuni profunde cu ideea de putere şi autoritate divină, „pentru un om din perioada romană târzie, reprezentaţia de exorcism era singura demonstraţie a puterii lui Dumnezeu care avea autoritate incontestabilă.”[4]
            În orice caz chestiunea rămâne deschisă,în timp mulţi alţi factori putând fi adăugaţi şi multe alte lămuriri aduse. Contribuţia acestui studiu este semnificativă şi binevenită pentru domeniul istoriei creştinismului primar, atât prin sintetizarea unui material vast pe această temă cât şi prin avansarea unor explicaţii convingătoare şi bine documentate. Lucrarea se impune ca o lectură necesară pentru cei pasionaţi de istoria creştinismului sau a religiilor, precum şi pentru vajnicii apărători ai „tradiţiei neschimbate” invocată adesea şi, din păcate, prea puţin cunoscută. Consider că şi pasionaţilor de mondenităţi antireligioase le-ar prinde bine să-şi documenteze cât de cât cruciadele online.



[1] Andrew Daunton-Fear, Healing in the Early Church. The Church’s Ministry of Healing and Exorcism from the First to the Fifth Century, Paternoster, Milton Keynes - Colorado Spring – Hyderabad, 2009, p. 47, p. 52, p. 60, p. 76, p. 78; Peter Brown, Cultul sfinţilor. Apariţia şi rolul său în creştinismul latin,traducere de Doina Lică, Ed. Amarcord şi CEU Press, Timişoara, 1995, p. 112.
[2] Eric Sorensen, Possession and Exorcism in the New Testament and Early Christianity, Mohr Siebeck, Tübingen, 2002, p. 180.
[3] Ibidem, pp. 7-8; Ramsay MacMullen, Christianizing the Roman Empire (A.D. 100-400), Yale University Press, New Haven, 1984, p. 62.
[4] Peter Brown, op.cit., p. 112.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog