Treceți la conținutul principal

Despre problema subzistenţei cărturarilor. Note de lectură pe marginea biografiei lui Erasm

       

   Una dintre marile provocări în existenţa unei persoane cu apetit pentru cercetare în spaţiul "ştiinţelor" socio-umane o reprezintă chestiunea subzistenţei, asigurarea unui trai decent, minimalist, care să permită derularea proiectelor fără prea multe frământări de ordin economic. Cu maţu' gol nu se face cultură sau ştiinţă, oricât ni s-ar fi povestit în anii liceului de euforia poetului naţional nepereche care studia hălci întregi din domenii variate, închis într-o cămăruţă şi uitând adesea să mănânce. Aşa că visul multora este ocuparea unui post călduţ, decent stipendiat, fără prea multe bătăi de cap, care să lase loc şi pentru altfel de activităţi. Visul autocefaliei, ca să folosim un termen drag, lansat la apă de scriitorul Ion D. Sîrbu, pare un moft, puţini cărturari reuşind să activeze independent. Şi dacă s-a întâmplat să nu se înregimenteze, să nu se afilieze unei instituţii care să le restrângă libertatea de opinie şi acţiune, să le consume timpul şi energia preţioase, aceasta s-a petrecut cu multe bătăi de cap, cu spectrul sărăciei dându-le constant târcoale şi cu compromisuri şi umilinţe greu de asumat şi înghiţit.
           Zilele astea, în pauzele de redactare a unei lucrări "ştiinţifice", mi-am satisfăcut pofta de a cotrobăi prin biografiile antecesorilor lecturând "Erasm" de Johan Huizinga. Astfel, l-am însoţit prin pana şi privirea istoricului olandez, pe umanistul flamand prin lungile şi neobositele sale preumblări şi căutări. Mi-a atras atenţia, în mod special, importanţa pe care Erasmus a acordat-o propriei libertăţi, ideea de neangajare fiind pentru el o adevărată obsesie. Lipsurile pe care le-a îndurat, încercările sale de a obţine diferite stipendii şi micile umilinţe l-au urmărit aproape întreaga sa viaţă, deşi, e drept, la un moment dat, devenise faimos, fapt ce i-a adus diferite oferte de a ocupa posturi "bune", în special în administraţia ecleziastică (Erasmus, ca de altfel cea mai mare parte a gânditorilor şi cărturarilor din vremea sa, era călugăr). A refuzat aceste posturi, singurele momente când a acceptat diferite slujbe - în special profesia de pedagog - ţin de anii dificili ai tinereţii, ai formării. Prioritatea sa majoră era munca în spaţiul teologiei, mai precis, dorinţa ambiţioasă de a purifica, pornind de la traduceri mai bune, Biblia şi scrierile teologice. "Elogiul nebuniei", cea mai faimoasă creaţie erasmiană, şi, după cum spune Huizinga, probabil printre puţinele lucrări ale lui Erasmus încă citită în cercuri largi, nu era considerată de către creator o lucrare importantă. Nu prin aceasta voia să cucerească posteritatea. Ampla sa muncă de traducere şi comentare a textelor sfinte şi a diferitelor scrieri teologice, în care a investit enorm, este astăzi studiată doar de câţiva cercetători sau pasionaţi curioşi. 

           Corespondenţa erasmiană analizată de Huizinga oferă o descriere a acelor timpuri încâlcite în care Reforma religioasă se pregătea să dea în clocot. Erasmus era un personaj cu greutate, curtat de ambele tabere, un credincios fidel Bisericii lipsit de frământări mistice şi căutător al poziţiilor de mijloc, extremele şi soluţiile radicale nefiindu-i pe plac. În pofida comentariilor şi însemnărilor sale, pe alocuri idealiste şi lipsite de o cunoaştere profundă a realităţilor lumeşti, poziţia sa şi eforturile sale în sensul pacificării şi potolirii patimilor politice şi religioase, merită privite cu interes.
            Tastatura mea n-o să vă strice plăcerea de a descoperi multe lucruri interesante în  această carte. O să pătrundeţi  în atmosfera vremurilor umanismului şi o să puteţi vedea frământările unui cărturar de mare anvergură şi notorietate. Eu m-am apropiat în aceste notaţii sumare asupra modului în care nevoile subzistenţei l-au asaltat pe marele cărturar şi asupra modului în care acesta le-a gestionat, fiindu-i imposibil, adesea, să nu se lase pradă frustrărilor. Şi e firească această aplecare când în jurul meu, în special în rândul colegilor de asceză din şcoala doctorală clujeană, chestiunea "descurcatului" e un subiect obsesiv. Mulţi pândesc înspre cărturarii înaintaşi fără a se gândi la frământările de ordin mercantil, la fel de fireşti, pe care probabil cândva le-au avut şi ei.  De asemenea, pândesc cu jind la mai marii producători de maculatură şi clone, cocoţaţi în posturi călduţe şi generos remunerate. Poate lectura acestei cărţi îi va ajuta să înţeleagă un fapt: frustrările, în special cele de ordin socio-economic, ţin de condiţia tânărului cărturar încă neremorcat vreunei instituţii de stat (printre puţinele, dacă nu chiar singurele care "recrutează" astfel de lucrători).



Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii