miercuri, 16 ianuarie 2013

Despre problema subzistenţei cărturarilor. Note de lectură pe marginea biografiei lui Erasm

       

   Una dintre marile provocări în existenţa unei persoane cu apetit pentru cercetare în spaţiul "ştiinţelor" socio-umane o reprezintă chestiunea subzistenţei, asigurarea unui trai decent, minimalist, care să permită derularea proiectelor fără prea multe frământări de ordin economic. Cu maţu' gol nu se face cultură sau ştiinţă, oricât ni s-ar fi povestit în anii liceului de euforia poetului naţional nepereche care studia hălci întregi din domenii variate, închis într-o cămăruţă şi uitând adesea să mănânce. Aşa că visul multora este ocuparea unui post călduţ, decent stipendiat, fără prea multe bătăi de cap, care să lase loc şi pentru altfel de activităţi. Visul autocefaliei, ca să folosim un termen drag, lansat la apă de scriitorul Ion D. Sîrbu, pare un moft, puţini cărturari reuşind să activeze independent. Şi dacă s-a întâmplat să nu se înregimenteze, să nu se afilieze unei instituţii care să le restrângă libertatea de opinie şi acţiune, să le consume timpul şi energia preţioase, aceasta s-a petrecut cu multe bătăi de cap, cu spectrul sărăciei dându-le constant târcoale şi cu compromisuri şi umilinţe greu de asumat şi înghiţit.
           Zilele astea, în pauzele de redactare a unei lucrări "ştiinţifice", mi-am satisfăcut pofta de a cotrobăi prin biografiile antecesorilor lecturând "Erasm" de Johan Huizinga. Astfel, l-am însoţit prin pana şi privirea istoricului olandez, pe umanistul flamand prin lungile şi neobositele sale preumblări şi căutări. Mi-a atras atenţia, în mod special, importanţa pe care Erasmus a acordat-o propriei libertăţi, ideea de neangajare fiind pentru el o adevărată obsesie. Lipsurile pe care le-a îndurat, încercările sale de a obţine diferite stipendii şi micile umilinţe l-au urmărit aproape întreaga sa viaţă, deşi, e drept, la un moment dat, devenise faimos, fapt ce i-a adus diferite oferte de a ocupa posturi "bune", în special în administraţia ecleziastică (Erasmus, ca de altfel cea mai mare parte a gânditorilor şi cărturarilor din vremea sa, era călugăr). A refuzat aceste posturi, singurele momente când a acceptat diferite slujbe - în special profesia de pedagog - ţin de anii dificili ai tinereţii, ai formării. Prioritatea sa majoră era munca în spaţiul teologiei, mai precis, dorinţa ambiţioasă de a purifica, pornind de la traduceri mai bune, Biblia şi scrierile teologice. "Elogiul nebuniei", cea mai faimoasă creaţie erasmiană, şi, după cum spune Huizinga, probabil printre puţinele lucrări ale lui Erasmus încă citită în cercuri largi, nu era considerată de către creator o lucrare importantă. Nu prin aceasta voia să cucerească posteritatea. Ampla sa muncă de traducere şi comentare a textelor sfinte şi a diferitelor scrieri teologice, în care a investit enorm, este astăzi studiată doar de câţiva cercetători sau pasionaţi curioşi. 

           Corespondenţa erasmiană analizată de Huizinga oferă o descriere a acelor timpuri încâlcite în care Reforma religioasă se pregătea să dea în clocot. Erasmus era un personaj cu greutate, curtat de ambele tabere, un credincios fidel Bisericii lipsit de frământări mistice şi căutător al poziţiilor de mijloc, extremele şi soluţiile radicale nefiindu-i pe plac. În pofida comentariilor şi însemnărilor sale, pe alocuri idealiste şi lipsite de o cunoaştere profundă a realităţilor lumeşti, poziţia sa şi eforturile sale în sensul pacificării şi potolirii patimilor politice şi religioase, merită privite cu interes.
            Tastatura mea n-o să vă strice plăcerea de a descoperi multe lucruri interesante în  această carte. O să pătrundeţi  în atmosfera vremurilor umanismului şi o să puteţi vedea frământările unui cărturar de mare anvergură şi notorietate. Eu m-am apropiat în aceste notaţii sumare asupra modului în care nevoile subzistenţei l-au asaltat pe marele cărturar şi asupra modului în care acesta le-a gestionat, fiindu-i imposibil, adesea, să nu se lase pradă frustrărilor. Şi e firească această aplecare când în jurul meu, în special în rândul colegilor de asceză din şcoala doctorală clujeană, chestiunea "descurcatului" e un subiect obsesiv. Mulţi pândesc înspre cărturarii înaintaşi fără a se gândi la frământările de ordin mercantil, la fel de fireşti, pe care probabil cândva le-au avut şi ei.  De asemenea, pândesc cu jind la mai marii producători de maculatură şi clone, cocoţaţi în posturi călduţe şi generos remunerate. Poate lectura acestei cărţi îi va ajuta să înţeleagă un fapt: frustrările, în special cele de ordin socio-economic, ţin de condiţia tânărului cărturar încă neremorcat vreunei instituţii de stat (printre puţinele, dacă nu chiar singurele care "recrutează" astfel de lucrători).



Comentarii

Translate this blog