A fost sau n-a fost? - de Felician Velimirovici






Într-un interviu acordat în 1980 politologilor Jean-Louis Missika şi Dominique Wolton, Raymond Aron, una dintre personalităţile cele mai reprezentative pentru gândirea liberală a secolului XX, a considerat că în ceea ce priveşte statele est-europene „ar fi suficient ca Uniunea Sovietică să accepte ca ţările satelit să aibă libertatea de a modifica regimul, şi acesta s-ar schimba imediat. Nu există, în Europa, un imperiu sovietic acceptat, există o dominaţie militară prin armata sovietică. Revoltele s-au multiplicat. A existat una în Ungaria, o alta în Cehoslovacia, două în Polonia. Toate aceste mişcări au fost oprite în ziua în care Uniunea Sovietică a considerat că schimbările depăşeau, adică atingeau ceea ce este esenţialul regimului sovietic, de exemplu rolul conducător al partidului.”[1]
Privind retrospectiv, este limpede că printre cauzele care au contribuit la demantelarea regimurilor comuniste instaurate în Europa Centrală şi de Est după cel de-al doilea război mondial, se plasează şi mişcările contestatare coagulate în interior, fie „de sus” fie „de jos”, ele putând fi detectate în fiecare stat, fireşte, cu caracteristici, capacităţi şi modalităţi de acţiune variabile. Răsturnarea de dimensiuni istorice care s-a petrecut în 1989 însă nu poate fi redusă, simplificând lucrurile, la o cauză principală sau un set de cauze mai „grele” decât altele,  interne şi externe, evident numeroase şi disparate.[2] În orice caz, printre factorii a căror convergenţă a făcut cu putinţă aşa-numitul anno mirabilis 1989 au fost: incapacitatea regimurilor de a se autoregenera, mărginirea imaginaţiei politice de care au dat dovadă liderii partidelor comuniste, evidentul eşec al politicilor sociale şi economice (de penurie) aplicate de acestea, deficitul tot mai acut de legitimitate al leadership-ului[3], radicalizarea mişcărilor disidente născute la nivelul societăţii (grassroots), apoi ceea ce Vladimir Tismăneanu a numit cu o excelentă formulă „dispariţia sperietoarei sovietice”[4] – aluzie la faimoasa „doctrină Sinatra” enunţată explicit de Ghenadi Gheresimov într-un interviu acordat la 25 octombrie 1989, dar aplicată implicit începând cu câţiva ani mai înainte.

Configurarea unor noi premise teoretice ale abordării relaţiilor Est-Vest, la care au contribuit Gorbaciov şi aparatcikii săi apropiaţi Iakovlev, Şevarnadze şi Şahnazarov, au implicat renunţarea la doctrina suveranităţii limitate (botezată cu un nume devenit sinonim al stagnării, recesiunii şi eşecului – Brejnev) şi, în consecinţă, diminuarea obstacolului fricii care până atunci a stingherit mişcările disidente: schimbarea variabilei sovietice s-a transformat astfel din piedică într-un veritabil catalizator al schimbărilor.
Dacă revoltele care s-au produs anterior în interiorul „blocului sovietic” aveau o articulare ideologică socialistă clară, pornind mai curând „de sus”, mişcările de opoziţie ale anilor ’80 capătă deja un caracter antitotalitar şi de masă.  Însă, cum bine a observat Leszek Kołakowski, aceste mişcări nu au putut să apară ,,decât atunci când era evident pentru toată lumea (cu excepţia, poate, a anumitor sovietologi americani) că tigrul era pe moarte.”[5]
Toate speranţele, sau mai bine spus iluziile legate de reformarea regimurilor în sensul unui ipotetic ,,socialism cu faţă umană” care să se înscrie pe o idealizată ,,a treia cale” la care au visat anterior anumite nuclee din interiorul conducerii partidelor, au fost abandonate în clipa când a devenit limpede că nu poate exista un crocodil cu faţă umană. Dacă regimurile impuse de Stalin au fost contestate de la bun început, atitudinile contestatare împărtăşite de anumiţi intelectuali critici s-au radicalizat progresiv pe parcursul ultimului deceniu comunist şi au contribuit decisiv la structurarea unor mişcări de opoziţie bazate pe solidarităţi centrate pe o serie de principii nu tocmai noi, precum libertate, respectul legii sau democraţie. Multe dintre ele erau înscrise chiar în constituţiile statelor, precum cea stalinistă poloneză din 1952, dar în mod pur fictiv[6] şi fuseseră garantate prin acorduri internaţionale semnate de liderii politici, precum cel de la Helsinki în 1975.
Un loc central în gândirea ,,ideologilor” grupurilor de iniţiativă civilă precum Charta 77, Opoziţia Democratică, ori Solidarność l-au avut concepte precum ,,cetăţenie”, ,,democraţie” (dar nu socialistă), ,,pluralism”, ,,legalitate” (dar nu socialistă), ,,civism” ,,drepturile omului” şi ,,responsabilitate guvernamentală”. Aceste forme de asociere şi solidaritate civică, constituite în mod autentic voluntar la nivelul unei societăţi civile incipiente, necontrolate şi nemanipulate de Partidul-Stat, în numele unor principii care au încorporat o indiscutabilă încărcătură etică, nu au cerut reformarea sistemelor existente, ci pur şi simplu înlocuirea lor cu altele mai responsabile, cu adevărat reprezentative, liberal-democratice şi autentic pluraliste.[7] Din moment ce această societate civilă s-a organizat, implicit, împotriva statului[8], propunând forme alternative de organizare politică animate de principii liberale, ea a practicat aşa-numita ,,politică antipolitică”.
Pierzând atât suportul sovietic cât şi, dacă l-au avut vreodată,  pe cel intern, în cele din urmă liderii politici, rămaşi fără nicio cârjă cu care să se sprijine, nu au mai avut încotro decât să recunoască aceste mişcări, să le accepte ca atare şi să le invite la negocieri. Astfel, ,,deşi disidenţa nu a provocat colapsul regimului comunist, ea a fost fără îndoială un fenomen istoric important, şi nu numai în Europa de Est, Rusia şi China.”[9]


[1] Raymond Aron, Spectatorul angajat, Ed. Nemira, Bucureşti, 2006, p. 306
[2] Leszek Kołakowski, Printre patetice ruine, în Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor (coord. Vladimir Tismăneanu), Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 68 (în continuare Revoluţiile din 1989…)
[3] Timothy Garton Ash, Anul adevărului, în Revoluţiile din 1989… pp. 128-129
[4] Vladimir Tismăneanu, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 161
[5] Leszek Kołakowski, loc. cit., p. 73
[6] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Ed. All, Bucureşti, 2001, p. 184
[7] Jeffrey C. Isaac, Semnificaţiile lui 1989, în Revoluţiile din 1989... p. 148
[8] Gáspár Miklós Tamás, Moştenirea disidenţei, în Revoluţiile din 1989…, p. 206
[9] Gáspár Miklós Tamás, loc. cit. p. 199

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog