Treceți la conținutul principal

Recomandare cinefilă: Adaptation (2002)


„Nu vreau să burduşesc scenariul cu sex sau violenţă sau cu scene de urmărire, înţelegi? Sau cu personaje care învaţă lecţii profunde de viaţă, care să ajungă în cele din urmă să se placă unele pe altele sau să depăşească toate obstacole şi să învingă într-un sfârşit. Cartea nu este aşa şi nici viaţa nu este aşa!” În felul acesta încearcă Charlie Kaufman (Nicolas Cage), scenaristul şi artizanul din spatele peliculei de succes Being John Malkovich, să-şi argumenteze viziunea artistică în faţa producătorului Valerie Thomas (Tilda Swinton) la o cină informală. “Povestea” care-i este încredinţată lui Kaufman spre adaptare nu este o poveste în adevăratul sens, cu intrigă, acţiune şi deznodământ (“Cartea nu are nicio poveste. Nu e o poveste!” se vaită acesta agentului său de promovare într-o criză de disperare) ci relatarea înduioşătoare a experienţei trăite de jurnalista Susan Orlean (Meryl Streep) alături de “hoţul de orhidee” John Laroche (Chris Cooper), un horticultor amator care manipulează legislaţia dubioasă a statutlui pentru a “bracona” orhidee. Ce vedem însă pe ecran, în mare parte, este depresia cauzată de blocajul creativ în care se află Kaufman. Asistăm de fapt la incapacitatea acestuia de a realiza filmul care, în mod paradoxal, ni se derulează în faţa ochilor.

“Reţeta” este veche. Asemenea mai vechilor săi înaintaşi (Preston Sturges cu al său Sullivan's Travels, Godard cu Le Mepris sau Fellini cu Otto e mezzo s.a.) Charlie Kaufman apelează la acelaşi truc,“răsuflat” ar spune unii, prin care eşecul său creativ este pus să lucreze în favoarea sa spre izbăvirea proiectului cinematografic măreţ care i-a fost împins sub nas de producători, agenţi de promovare, Holywood etc. Felul în care o face însă, cu spirit, autoironie şi umor (şi ce umor!), salvează pelicula de a fi clasată drept încă un film despre dificultăţile creative ale cineastului. Adaptation, pe lângă faptul că oferă turul complet al odăilor mintale din capul lui Kaufman, (o “excursie” ce nu trebuie ratată de nicio persoană care şi-a clătit intelectul şi ochii cu Being John Malkovich şi Eternal Sunshine of the Spotless Mind) vine şi cu o meditaţie lejeră şi neîncrâncenată asupra artei cinematografice. Kaufman, asemenea omologului său din Otto e mezzo, nu este doborât de universul corupt al filmului, iar produsul final al scenaristului nu este deloc un atac nemilos la adresa Holywood-ului. Clişeele blockbuster-istice, din care o doză puternică este inserată în trupul filmului, sunt în mare măsură victimele satirei lui Kaufman. Cu toate acestea, el nu se întoarce împotriva lor ci se foloseşte de ele pentru a se achita de sarcina imposibilă de a scrie o intrigă şi o concluzie unei “poveşti” din care acestea lipsesc cu desăvârşire. Lecţia livrată astfel de Kaufman spectatorilor săi, este întocmai cea pe care filmele noir, thrilerele cu spioni sau western-urile au propovăduit-o încă de la primele zvâcniri ale cinematografiei: şi anume că clişeele narative sau simbolice, dacă sunt manevrate adecvat, produc fără îndoială o poveste cel puţin satisfăcătoare, dacă nu genială.
Dincolo de această abilitate de a “glazura” clişeul, Kaufman dovedeşte şi o libertate narativă egalată doar de Mel Brooks în parodiile sale. Adaptation este poate unul din filmele cu cea mai laxă structură din câte există. Astfel, într-o scenă către începutul filmului, Kaufman nu ezită să-şi răspundă la întrebarea Cum de am ajuns în halul ăsta? printr-un montaj în care ni se derulează rapid în faţa ochilor: “ciorba primordială”, apariţia vieţii pe Pământ, extincţia dinozaurilor, apariţia omului, ca să se încheie apoteotic cu ridicarea Holywood-ului în mijlocul deşertului. Meditaţiile sale cu privire la Darwin sau la biologia orhideelor sunt supuse aceluiaşi tratament, astfel încât pe alocuri ai impresia că vizionezi un documentar şi nu drama univeraslă creatorului. Mici asemenea intervenţii sunt prezente pe tot parcursul filmului şi totuşi niciodată nu par artificiale sau nelalocul lor.
În sfârşit, cronica aceasta ar fi nedreaptă dacă ar acorda întreg creditul pentru Adaptation scenaristului şi personajului principal din film. Nicolas Cage oferă unul din cele mai impresionante roluri din cariera sa, întruchipând un Kaufman timorat, psihotic, nesigur şi profund tulburat de demonii creaţiei. Chris Cooper, garnisit cu un Oscar pentru acest film, este absolut savuros în rolul lui John Laroche, ducând pe umerii săi atât momentele cele mai amuzante cât şi pe cele mai dramatice. În ceea ce o priveşte pe Meryl Streep însă, consider că simpla ei pomenire aici este de ajuns.
Meritul definitiv i se acordă totuşi lui Kaufman. Ce reuşeşte el cu Adaptation (în parte şi datorită înţelegerii de care dă dovadă regizorul Spike Jones faţă de scenariul său) este să producă un film complex, un stimulent intelectual puternic, fără să pară ermetic, ezoteric, preţios sau dificil. Este maniera proprie a lui Kaufman prin care o “poveste” condamnată circuitului arthouse se insinuează pe nesimţite într-o peliculă mainstream şi devine un succes de casă şi de critică. Este o abilitate pe care puţini cineaşti sunt capabili să o afişeze astăzi.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii