Despre intelectuali şi comunism. Din nou! - Felician Velimirovici




Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii
sociale, Iaşi, Ed. Polirom, 2007, 377 p.
Rolul jucat de intelectuali în timpul celor patru mari „cutremure” politice care s-au resimţit în câteva state din Europa Centrală şi Răsăriteană în perioada postbelică este în clipa de faţă unul cunoscut şi recunoscut de toată lumea. Polonia şi Ungaria în 1956, Cehoslovacia în anii ’60 şi iarăşi Polonia spre sfârşitul deceniului opt şi începutul celui următor nu ar fi fost cu putinţă fără angajamentul civic al intelectualilor. Nici „Solidarność” şi nici „Charta 77” nu ar fi fost de imaginat dacă pe certificatul lor de naştere nu şi-ar fi pus semnătura, alături de muncitori, şi intelectualii. Un loc central în gândirea ,,ideologilor” grupurilor de iniţiativă civilă precum „Charta 77”, „Opoziţia Democratică”, ori „Solidarność” l-au avut concepte precum ,,cetăţenie”, ,,democraţie” (dar nu socialistă), ,,pluralism”, ,,legalitate” (dar nu socialistă), ,,civism” ,,drepturile omului” şi ,,responsabilitate guvernamentală”. Aceste concepte au fost articulate şi promovate de intelectuali. Mai mult chiar, înseşi formele de asociere şi solidaritate civică, constituite în mod autentic voluntar la nivelul unei societăţi civile incipiente, necontrolate şi nemanipulate de către Partidul-Stat, în numele unor principii care au încorporat o indiscutabilă încărcătură etică, nu au cerut reformarea sistemelor existente, ci pur şi simplu înlocuirea lor cu altele mai responsabile, cu adevărat reprezentative, liberal-democratice şi autentic pluraliste[1]. Din moment ce această societate civilă incipientă s-a organizat, implicit, împotriva statului[2], propunând forme alternative de organizare politică animate de principii liberale, ea a practicat aşa-numita ,,politică antipolitică”. Nimic din toate acestea în România. Raportând-o la statele vecine, povestea intelectualilor români din timpul regimului comunist nu este una impresionantă. Incapabili să-şi negocieze un statut autonom în raport cu puterea politică, intelectualitatea română a cedat în cele din urmă, în ansamblu, complet în faţa acesteia.

Prin lucrarea „Intelectualii în câmpul puterii. Morfologii şi traiectorii sociale” autorul urmărește efectuarea unei analize a dinamicii evoluției școlilor comuniste de partid în două dintre țările membre ale sistemului socialist din Europa Centrală şi Răsăriteană: Republica Democrată Germană și Republica Populară/Socialistă România, cu evidente accente puse pe organizarea, dezvoltarea și decăderea celor din Germania Democrată. Având în vedere acest aspect, lucrarea de față poate fi considerată o inovație în domeniu din două puncte de vedere: pe de-o parte realizează o incursiune în cadrul unei problematici prea puțin supuse atenției cercetătorilor și istoricilor din istoria comunismului european – formarea intelectualului de partid (pp. 65-251) – iar pe de altă parte autorul reușește să aducă în prim-plan o abordare ce scoate la lumină o deficienţă a studiilor dedicate, în România, acestei problematici: inexistența unei coerențe în studierea rolului jucat de intelectuali în impunerea/menţinerea/perpetuarea/regenerarea regimului. Cercetarea sociologului Mihai Dinu Gheorghiu se vădeşte a fi un demers descărcat de orice accente emoţionale şi moralizatoare generate/întreţinute de orientarea preponderentă spre aparatul represiv sau „extremele” sistemului (p. 19) – „călăii”, victimele, spaţiul concentraţionar, „distrugerea vechii societăţii” sub multiplele sale aspecte, etc. – orientare predominantă, sau mai bine spus caracteristică a literaturii elaborate pe parcursul primilor ani consecutivi momentului 1989, un timp când „literatura cu caracter biografic (jurnale intime, memorii) a devenit un gen dominant, în pofida caracterului său literar bastard” (p. 257). Nici judecarea/condamnarea trecutului în numele unor imperative etice asumate de autori, nici eroizarea „rezistenţei” şi a opoziţiei interne faţă de „comunism” nu pot ţine locul unor analize temeinice, riguroase, lucide şi documentate, indiferent de subiectul aflat în discuţie. Din această perspectivă, numărându-se şi printre puţinele analize dedicate problematicii condiţiei intelectualului în societăţile „socialismului real” şi al organizării/evoluţiei şcolilor comuniste de partid, lucrarea profesorului Mihai Dinu Gheorghiu nu reprezintă numai o operă de pionierat în domeniul său, ci şi o autentică reuşită istoriografică.
Format ca sociolog sub influenţa lui Pierre Bourdieu, profesorul Gheorghiu pleacă în demersul său de la o serie de studii pe care le-a întreprins pe cont propriu în 1994-1995 în Germania, atât asupra câmpului literar și a instituțiilor sale (societățile și uniunile de creație) cât și asupra instituțiilor de control a intelectualilor create de partid, așa-numitele „școli” și „universități de partid”, încheind cu o analiză asupra noilor insituții ale culturii postsocialiste. Lucrarea este structurată în două mari părți. Prima parte este dedicată formării, rolului, evoluției și destinului postcomunist al intelectualului de partid, cu accente puse în special asupra statutului social al intelectualului comunist est-german, dar care conţine și scurte priviri comparative asupra celui român, polonez, bulgar și cehoslovac. Această secţiune se întemeiază pe „rezultatele mai multor proiecte de cercetare privind elitele intelectuale din doua tari ale socialismului real, Germania de Est (fosta RDG) si România“ (p. 13). Perspectiva de abordare este, indiscutabil, cea a istoriei sociale (îndatorată explicit lui P. Bourdieu, ea merge – sub raport metodologic – de la cercetarea de arhivă şi consultarea bazelor de date din Berlin şi până la biografie, autobiografie sau interviu/chestionar aplicat unui număr de nomenklaturişti germani şi sovietici după 1990) în condiţiile în care autorul analizează în paralel evoluţia şi metamorfozele structurilor educaţionale ce alcătuiau sistemul de formare al „cadrelor” de partid în RDG şi România, de la procesul de înfiinţare al acestora şi până la dezagregarea lor postsocialistă. Un spațiu însemnat este dedicat constituirii, organizării, evoluției și decăderii principalei instituții de învățământ superior est-german, Parteihochschule “Karl Marx”. Premisa autorului este că înţelegerea perpetuării sistemului comunist nu se poate face fără a cunoaşte maniera în care structurile sale formative au funcţionat. Cine au fost însă intelectualii partidului? În prima parte a lucrării, autorul schiţează imaginea categoriei noilor intelectuali-cadre ale partidului, categorie care îi cuprindea deopotrivă pe diverştii aparatcik-i (ulterior academizaţi prin echivalarea diplomelor universitare obţinute în cadrul şcolilor de partid, ex: Aurelian Bondrea), pe funcţionarii statului şi activiştii partidului, pe specialiştii tehnocraţi dar şi pe „intelighenţia” creativă (în sens sovietic). La începutul anilor ’50 cultura proletară a impus modelul unui nou tip de intelectual, unul cu dosar bun şi „origine socială sănătoasă”, provenit din rândurile „claselor populare” – muncitorimea şi ţărănimea muncitoare – dar şi cu vechime în partid (p. 235). Studierea diacronică a şcolilor de partid sovietice, germane şi româneşti (şcoli „populare” şi simultan „de elită”!) pune în evidenţă existenţa unor etape distincte pe care le-au parcurs în evoluţia lor: una a „preliminariilor istorice” axată pe adoptarea modelului leninist, o a doua a Internaţionalei a III-a de la Moscova şi, în final, o ultimă fază caracterizată de înfiinţarea în perioada postbelică a şcolilor naţionale de partid. În raport cu sistemul universitar tradiţional, şcolile de partid constituiau veritabile contrauniversităţi întrucât ele au reprezentat ab initio o alternativă la elitismul educaţional reprezentat de vechiul sistem de învăţământ. Valoarea titlurilor obţinute în cadrul lor – pe o piaţă a bunurilor simbolice care era oricum numai nu democratică, meritocratică, concurenţială şi axată pe competenţe – era una mai ales instrumentală şi politică. De aici şi tendinţa sistemului, în perioada 1950-1970, de a echivala valoarea acestor diplome cu cele (relativ mai prestigioase) obţinute în instituţiile de învăţământ superior tradiţionale. În tot cazul, aceste şcoli au format „cadrele de aparat” ale partidului care au compus sau populat instituţiile specializate în reproducerea sistemului. Ele datorau partidului totul.
Partea a doua a lucrării, „Puterea simbolică şi puterea politică a scriitorilor” (pp. 251- 355) întruneşte în mai mare măsură caracteristicile unei istorii instituţionale, care însă devine treptat, spre sfârşit, o analiză morfologică, problematică şi conceptuală, mai relevantă pentru cazul specific românesc decât prima parte. Structura cercetarii e similară celei din partea I, evoluând de la fondarea instituţiilor scriitoriceşti si pâna la conditia lor postsocialistă. Observaţiile de „fenomen“ sunt obiective, efectuate cu seninătatea şi detaşarea cercetătorului dezinteresat; simple descrieri analitice, fara implicare pasională în vreo cauză, tabără sau conflict de tipul „boierii minţii” versus „clasa de mijloc a spiritului”. Traseul postsocialist al scriitorilor este conturat într-o manieră corectă, fie că este vorba despre atmosfera tensiona(n)tă de la începutul anilor ’90, fie despre relaţiile disidenţilor români cu cei din „exil”, fie despre moştenirea (nefastă) pe care a lăsat-o Uniunea Scriitorilor, fie despre (re)adaptarea postsocialistă a unor scriitori. Cea mai însemnată realizare a acestei părţi secunde consider că este reprezentată de indicarea unei mari probleme a proiectelor de cercetare întreprinse în România postsocialistă.
În România lipseşte cu totul un aparat de cercetare, cum se întâmplă cu sistemul de studiu aplicat asupra situaţiei din fosta Republică Democrată Germană. Nu avem interviuri sistematizate – cu excepţia unor rare exemple publicate în presă – nu există documente de istorie orală, biografii şi interviuri realizate în conformitate cu metodologia specifică a sociologiei elitelor, pe baza cărora să se poată elabora interpretări ale rolului jucat de intelectuali în menţinerea sistemului şi, mai ales, în crearea ideologiei naţional-comunismului ceauşist. Un studiu iniţiat după modelul celui realizat de către sociologul Iván Szelényi, prin care să se realizeze interviuri (cu zecile de aparatcik-i ai sistemului de învăţământ ceauşist), să se recolteze câteva mii de chestionare (din rândul elitelor intelectuale) pentru a vedea ce s-a întâmplat de fapt cu intelectualitatea ar fi nu numai o iniţiativă binevenită, ci şi un demers extrem de necesar şi de urgent. Astfel de studii ar putea fi aplicate diferitelor categorii de elite, asupra elitelor din istoriografie, literatură, arte, cinematografie, dar mai ales asupra elitelor ,,funcţionale” ale PCR pentru a avea o imagine de ansamblu despre ,,cadrele” care compuneau elita statului comunist. Lipseşte încă, spre exemplu, o enciclopedie a istoricilor sau a istoriografiei române postbelice, un dicţionar al profesorilor şi a cadrelor didactice din învăţământul universitar care au fost implicate în procesele educaţionale şi ideologice din epoca Nicolae Ceauşescu. Nu dispunem de un lexicon al principalilor ideologi ai sistemului şi nici nu există studii exacte cu privire la modul în care s-a produs ,,convertirea” unora dintre intelectualii români din perioada antebelică. Memorii contrafăcute precum cele elaborate de Pavel Ţugui, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Paul Niculescu-Mizil sau Ştefan Andrei nu mai pot substitui analizele serioase de tip Iván Szelényi, Pierre Bourdieu, Loïc Wacquant sau Craig Calhoun. Sau Mihai Dinu Gheorghiu.


[1] Jeffrey C. Isaac, „Semnificaţiile lui 1989”, în Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor (coord. Vladimir
Tismăneanu), Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 148.
[2] Gáspár Miklós Tamás, ,,Moştenirea disidenţei”, în op. cit., p. 206.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog