Treceți la conținutul principal

Bătrânul anticar clujean





Obişnuiam prin anii de facultate să cotrobăi din când în când prin ungherele anticariatelor clujene, în căutarea unor cărţi „bune şi ieftine”. Lucram la un chioşc de cărţi în Piaţa Mare, în faţă  Librăriei Universităţii, dar nu îmi permiteam să-mi cumpăr prea des cărţi noi. Fireşte că împrumutam din „gestiune” cărţi, atât pentru mine cât şi pentru prietenii împătimiţi de lectură. Se ştiu ei. Dar doream să am şi cărţile mele. Era o ambiţie care mă rodea din anii copilăriei. Aşa că atunci când primeam salariul, după berile de rigoare consumate la Ema, treceam şi pe la bătrânul anticar ce-şi avea sediul pe strada I. M. Klein. Devenisem client fidel şi, ocazional, partener de discuţie al bătrânului anticar, astfel că în momentul în care a decis să-şi încheie socotelile cu comerţul de cărţi, era cât pe ce să ne vândă anticariatul mie şi unui bun prieten, şi el cumpărător înfocat. Dar nu a fost să fie pentru că am optat să facem credite bancare pentru a ne upgrada tehnologic, adică ne-am luat calculatoare, şi nu pentru a investi în cărţi. Bătrânul anticar a părut trist când i-am spus că, în pofida reducerii semnificative făcute, nu avem bani să-l luăm. Dorea să lase afacerea unor oameni care iubeau cărţile. Aşa ne-a spus.  Ne-a povestit cum în trecut lăsase altor tineri anticariate ctitorite de dânsul. De la un anticariat nouăzecist pe care l-a ţinut ani de zile pe strada Piezişei, în Haşdeu, până la vechiul anticariat de pe strada Ion I.C. Brătianu, pe care l-au preluat două foste angajate. N-am luat anticariatul, dar am rămas cu o groază de cărţi de acolo. Practic, în afară de puţinele cărţi achiziţionate sau primite în anii de şcoală primară sau în liceu, prin cărţile luate de la bătrân am pus bazele bibliotecii mele.

Prima carte cumpărată, într-un entuziasm greu de descris, a fost Păşunile Raiului a lui Steinbeck. A costat 2 lei (preţul e încă vizibil) dar am devorat-o cu sete într-un aprilie ce se chinuia să proclame primăvara. A urmat, fireşte, obsesia Steinbeck, Fructele Mâniei, La Răsărit de Eden şi Iarna vrajbei noastre, croindu-şi drum spre rafturile mele după ce le palpam şi adulmecam de câteva ori. De multe ori, când mă vedea că intru în anticariat şi că mă chiorăsc la aceleaşi titluri, bătrânul îmi propunea tot felul de târguri avantajoase, reduceri etc. Ca orice student pofticios şi nesimţit, profitând de simpatia bătrânului, începusem să-mi joc scenele ce-mi compuneau rolul de cititor amărât dar avid. Aşa că abordam câte o morgă studiată, oftam şi cântăream cărţile până când îl auzeam spunându-mi că îmi face o reducere pentru că vede că îmi doresc mult acea carte.
Anticariatul s-a închis. Din cărţile ce sălăşluiau cândva acolo s-au înfruptat alţi anticari pofticioşi, aşa că în acea curte a rămas doar o veche bodegă. Pe bătrân l-am reîntâlnit cu vreo doi ani în urmă într-o staţie de autobuz. Am schimbat câteva vorbe fiind tare bucuros că mă revede după atâta vreme. Mi-a confirmat zâmbind cu amărăciune că-i lipseşte mult vechea profesie.

Comentarii

  1. Si acum, anticariatele din Cluj au preturi de librarie. Viva la libgen (cat o mai tine si asta).

    RăspundețiȘtergere
  2. ar trebui denuntat anticarul carunt (Anticarul Alb?)! Magarul ala ticalosit care vinde carti mai scumpe decat la Humanitas! E un dusman al studentilor, ar trebui sa ne organizam si sa ne ridicam impotriva speculantilor ca la 1917!
    I. Sverdlov

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Clichici se numeste. O sa vina un material si despre book-bisnita sa. putintica rabdare, caci serialul cu anticari e mai lung

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii