sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Bătrânul anticar clujean





Obişnuiam prin anii de facultate să cotrobăi din când în când prin ungherele anticariatelor clujene, în căutarea unor cărţi „bune şi ieftine”. Lucram la un chioşc de cărţi în Piaţa Mare, în faţă  Librăriei Universităţii, dar nu îmi permiteam să-mi cumpăr prea des cărţi noi. Fireşte că împrumutam din „gestiune” cărţi, atât pentru mine cât şi pentru prietenii împătimiţi de lectură. Se ştiu ei. Dar doream să am şi cărţile mele. Era o ambiţie care mă rodea din anii copilăriei. Aşa că atunci când primeam salariul, după berile de rigoare consumate la Ema, treceam şi pe la bătrânul anticar ce-şi avea sediul pe strada I. M. Klein. Devenisem client fidel şi, ocazional, partener de discuţie al bătrânului anticar, astfel că în momentul în care a decis să-şi încheie socotelile cu comerţul de cărţi, era cât pe ce să ne vândă anticariatul mie şi unui bun prieten, şi el cumpărător înfocat. Dar nu a fost să fie pentru că am optat să facem credite bancare pentru a ne upgrada tehnologic, adică ne-am luat calculatoare, şi nu pentru a investi în cărţi. Bătrânul anticar a părut trist când i-am spus că, în pofida reducerii semnificative făcute, nu avem bani să-l luăm. Dorea să lase afacerea unor oameni care iubeau cărţile. Aşa ne-a spus.  Ne-a povestit cum în trecut lăsase altor tineri anticariate ctitorite de dânsul. De la un anticariat nouăzecist pe care l-a ţinut ani de zile pe strada Piezişei, în Haşdeu, până la vechiul anticariat de pe strada Ion I.C. Brătianu, pe care l-au preluat două foste angajate. N-am luat anticariatul, dar am rămas cu o groază de cărţi de acolo. Practic, în afară de puţinele cărţi achiziţionate sau primite în anii de şcoală primară sau în liceu, prin cărţile luate de la bătrân am pus bazele bibliotecii mele.

Prima carte cumpărată, într-un entuziasm greu de descris, a fost Păşunile Raiului a lui Steinbeck. A costat 2 lei (preţul e încă vizibil) dar am devorat-o cu sete într-un aprilie ce se chinuia să proclame primăvara. A urmat, fireşte, obsesia Steinbeck, Fructele Mâniei, La Răsărit de Eden şi Iarna vrajbei noastre, croindu-şi drum spre rafturile mele după ce le palpam şi adulmecam de câteva ori. De multe ori, când mă vedea că intru în anticariat şi că mă chiorăsc la aceleaşi titluri, bătrânul îmi propunea tot felul de târguri avantajoase, reduceri etc. Ca orice student pofticios şi nesimţit, profitând de simpatia bătrânului, începusem să-mi joc scenele ce-mi compuneau rolul de cititor amărât dar avid. Aşa că abordam câte o morgă studiată, oftam şi cântăream cărţile până când îl auzeam spunându-mi că îmi face o reducere pentru că vede că îmi doresc mult acea carte.
Anticariatul s-a închis. Din cărţile ce sălăşluiau cândva acolo s-au înfruptat alţi anticari pofticioşi, aşa că în acea curte a rămas doar o veche bodegă. Pe bătrân l-am reîntâlnit cu vreo doi ani în urmă într-o staţie de autobuz. Am schimbat câteva vorbe fiind tare bucuros că mă revede după atâta vreme. Mi-a confirmat zâmbind cu amărăciune că-i lipseşte mult vechea profesie.

Comentarii

Translate this blog