Treceți la conținutul principal

Bătrânul anticar clujean





Obişnuiam prin anii de facultate să cotrobăi din când în când prin ungherele anticariatelor clujene, în căutarea unor cărţi „bune şi ieftine”. Lucram la un chioşc de cărţi în Piaţa Mare, în faţă  Librăriei Universităţii, dar nu îmi permiteam să-mi cumpăr prea des cărţi noi. Fireşte că împrumutam din „gestiune” cărţi, atât pentru mine cât şi pentru prietenii împătimiţi de lectură. Se ştiu ei. Dar doream să am şi cărţile mele. Era o ambiţie care mă rodea din anii copilăriei. Aşa că atunci când primeam salariul, după berile de rigoare consumate la Ema, treceam şi pe la bătrânul anticar ce-şi avea sediul pe strada I. M. Klein. Devenisem client fidel şi, ocazional, partener de discuţie al bătrânului anticar, astfel că în momentul în care a decis să-şi încheie socotelile cu comerţul de cărţi, era cât pe ce să ne vândă anticariatul mie şi unui bun prieten, şi el cumpărător înfocat. Dar nu a fost să fie pentru că am optat să facem credite bancare pentru a ne upgrada tehnologic, adică ne-am luat calculatoare, şi nu pentru a investi în cărţi. Bătrânul anticar a părut trist când i-am spus că, în pofida reducerii semnificative făcute, nu avem bani să-l luăm. Dorea să lase afacerea unor oameni care iubeau cărţile. Aşa ne-a spus.  Ne-a povestit cum în trecut lăsase altor tineri anticariate ctitorite de dânsul. De la un anticariat nouăzecist pe care l-a ţinut ani de zile pe strada Piezişei, în Haşdeu, până la vechiul anticariat de pe strada Ion I.C. Brătianu, pe care l-au preluat două foste angajate. N-am luat anticariatul, dar am rămas cu o groază de cărţi de acolo. Practic, în afară de puţinele cărţi achiziţionate sau primite în anii de şcoală primară sau în liceu, prin cărţile luate de la bătrân am pus bazele bibliotecii mele.

Prima carte cumpărată, într-un entuziasm greu de descris, a fost Păşunile Raiului a lui Steinbeck. A costat 2 lei (preţul e încă vizibil) dar am devorat-o cu sete într-un aprilie ce se chinuia să proclame primăvara. A urmat, fireşte, obsesia Steinbeck, Fructele Mâniei, La Răsărit de Eden şi Iarna vrajbei noastre, croindu-şi drum spre rafturile mele după ce le palpam şi adulmecam de câteva ori. De multe ori, când mă vedea că intru în anticariat şi că mă chiorăsc la aceleaşi titluri, bătrânul îmi propunea tot felul de târguri avantajoase, reduceri etc. Ca orice student pofticios şi nesimţit, profitând de simpatia bătrânului, începusem să-mi joc scenele ce-mi compuneau rolul de cititor amărât dar avid. Aşa că abordam câte o morgă studiată, oftam şi cântăream cărţile până când îl auzeam spunându-mi că îmi face o reducere pentru că vede că îmi doresc mult acea carte.
Anticariatul s-a închis. Din cărţile ce sălăşluiau cândva acolo s-au înfruptat alţi anticari pofticioşi, aşa că în acea curte a rămas doar o veche bodegă. Pe bătrân l-am reîntâlnit cu vreo doi ani în urmă într-o staţie de autobuz. Am schimbat câteva vorbe fiind tare bucuros că mă revede după atâta vreme. Mi-a confirmat zâmbind cu amărăciune că-i lipseşte mult vechea profesie.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii