vineri, 1 iunie 2012

Constituirea şi activitatea Securităţii în primii ani ai dictaturii comuniste din România - Felician Velimirovici


Instituţia care a exercitat teroarea în România pe parcursul anilor lui Gheorghiu-Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu în scopul apărării dictaturii comuniste, şi nu  a statului sau a naţiunii, cum ar fi trebuit s-o facă în condiţii normale, a fost Securitatea, sub feluritele ei denumiri. Însă dictatura celor doi nu prea a avut de-a face cu normalitatea: pe parcursul perioadei interbelice Partidul Comunist din România n-a jucat niciodată vreun rol semnificativ în politica românească[1], el identificându-se cu interesele străinilor sau ale minorităţilor naţionale[2], în timp ce afilierea sa la Comintern nu a făcut decât să-i spulbere orice şansă de a însemna ceva în plan politic.[3] De asemenea, rolul său marginal este demonstrat şi de numărul membrilor săi, număr ce se situa undeva între 794 şi 1150.[4] Aceşti membri nu constituiau o unitate, ci mai degrabă o entitate centrifugă. Animaţi de puternice sentimente de suspiciune reciprocă şi neîncredere, ei erau caracterizaţi de mistuitoare resentimente şi frustrări personale.[5] Suportul Armatei Roşii într-o primă etapă, care s-a tot prelungit, apoi imensa fraudă electorală din 19 noiembrie 1946 – cea mai mare din istoria modernă a României[6] – şi în cele din urmă teroarea dezlănţuită împotriva tuturor opozanţilor, reali sau imaginari, au asigurat perpetuarea la putere a partidului devenit atotputernic într-o ţară a cărei populaţie nutrea, în covârşitoarea ei majoritate, sentimente anticomuniste şi care era tradiţional rosofobă.[7] Obiectiv vorbind, îngenuncherea societăţii române nici nu s-ar fi putut realiza altfel decât prin teroare: partidul bolşevic creat de Lenin, modelul P.C.d.R.-ului, a fost dintru început o organizaţie teroristă care a înţeles devreme adevărul axiomei enunţată mult mai târziu de Viktor Suvorov – „O lege fără excepţii: oamenii fug de socialism. De orice tip”[8] – şi a acţionat în consecinţă: prin forţă şi teroare. Aşadar, nu întâmplător Lenin a formulat în 1920 un principiu care a fost pus în practică cu cu un zel deosebit de către partid, prin Securitate, pe tot parcursul consolidării puterii sale: „caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”[9]. Comuniştii din România au aplicat întocmai această dogmă leninistă a luptei de clasă în construirea socialismului, însărcinând Securitatea cu identificarea, reprimarea şi lupta împotriva tuturor duşmanilor partidului, adică practic a întregii naţiuni, afară de membrii şi susţinătorii partidului comunist.

Un posibil răspuns la întrebarea care revenea adesea în gândul multor intelectuali români imediat după 1989, şi anume „Cum a fost cu putinţă?” poate fi şi acesta: prin teroare iniţial, apoi prin frică. Putem încerca, aşa cum au încercat numeroşi cercetători înaintea noastră, să înţelegem rolul pe care poliţia politică l-a jucat în cursul istoriei dictaturii comuniste în România, şi am ajunge la aceeaşi concluzie: a fost un element de bază al partidului-stat în ceea ce priveşte dominanţa şi instaurarea obedienţei; Securitatea a fost în permanenţă, aşa cum a recunoscut şi “părintele” ei Alexandru Drăghici (cel înlocuit în aprilie 1968 în Comitetul Central cu Ion Iliescu[10]), un instrument al partidului[11] orientat împotriva populaţiei, aproape un stat în stat. Devotamentul nemărginit al acestei instituţii faţă de Partid şi mai ales faţă de conducătorul său poate fi pusă în evidenţă foarte bine prin analizarea atitudinii pe care a manifestat-o pe parcursul ultimelor zile ale anului 1989: deşi Ceauşescu devenise un veritabil căpcăun al Europei[12] – care a reuşit uimitoarea performanţă de a-şi face duşmani atât în Est cât şi în Vest – iar România o autentică Etiopie a aceluiaşi continent[13], Securitatea română nu a luat niciodată în calcul posibilitatea preluării puterii sau a înlocuirii lui Ceauşescu[14], ci a preferat să tolereze nebunia sa patentă, să-l susţină necondiţionat şi meargă până la capăt alături de Führer-ul ei dement. În fapt, această atitudine a serviciilor române de inteligenţă pune sub semnul întrebării însăşi inteligenţa lor, dar această problemă necesită o analiză separată.
Pe bună dreptate a fost remarcat faptul că partidele comuniste în general au demonstrat o incontestabilă pricepere şi consecvenţă în a realiza două lucruri, anume şedinţe şi crime.[15] Partidul comunist din România nu a făcut excepţie de la această tristă regulă pe care a aplicat-o după modelul sovietic, la fel ca toate partidele comuniste ale statelor Est-Europene intrate în sfera de dominaţie a U.R.S.S.[16] Dat fiind faptul că România luptase împotriva Uniunii Sovietice 38 de luni şi alături de ea doar 9, imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, comuniştii români şi sovietici, supravegheaţi şi coordonaţi direct de către serviciile de securitate sovietice (NKVD, devenit NKGB apoi MGB, şi în final KGB) s-au infiltrat treptat în aparatul Securităţii statului pe care în scurt timp au reuşit să-l domine. După instalarea forţată a guvernului pro-comunist al dr. Petru Groza la 6 martie 1945, agentul sovietic Emil Bodnăraş a primit controlul SSI (Serviciul Special de Informaţii) din partea primului ministru printr-un ordin semnat de acesta la 27 aprilie.[17] Un alt agent INU (Departamentul de Informaţii Externe al NKGB), Serghei Nikonov, a fost numit în funcţia de director general al SSI la 7 decembrie 1946. Tot în 1945 a fost adus la conducerea Direcţiei Poliţiei de Siguranţă un alt agent sovietic, anume ucraineanul Pantelei Bodnarenko. Acesta, devenit Gheorghe Pintilie, alături de Boris Grünberg (Alexandr Nikolski) au fost principalii colaboratori ai lui Dmitri Georgievici Fedicikin, reprezentant al INU din NKGB şi principalul consilier-şef sovietic din România în perioada 1944-1947.[18] Ei vor face o tristă carieră în fruntea Securităţii pe parcursul anilor care au urmat, fiind implicaţi în mod direct în asasinarea lui Ştefan Foriş şi a mamei sale, a lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi a altor mii de cetăţeni nevinovaţi. De asemenea, subsecretarul de stat din Ministerul de Interne al celui de-al doilea guvern Sănătescu (din toamna anului 1944) şi viitorul ministru de interne până în 1952, Teohari Georgescu, a fost şi el agent INU şi colaborator al lui Alexandr Saharovski, responsabilul INU pentru România.[19] Numărul agenţilor sovietici infiltraţi în structurile-cheie de securitate după 23 august 1944 a crescut în permanenţă, ajungând la 79 în primul an al Republicii Populare[20], ceea ce îndreptăţeşte aserţiunea lui Ion Mihai Pacepa, conform căruia încă de la început Securitatea în România a fost o prelungire a celei sovietice, constituită după model sovietic, controlată de serviciile sovietice şi care a acţionat la ordinele acestora în scopul îndeplinirii misiunilor ei.[21] Acest lucru a fost recunoscut voalat şi în anii lui Ceauşescu: într-o notă internă a Comitetului Central din 1968 se arată limpede că „după venirea consilierilor sovietici, la propunerea acestora au fost introduse unele măsuri organizatorice, metode de muncă, denumiri de funcţii şi termeni de specialitate după modelul organelor de Securitate sovietice”[22]
În mod oficial, Securitatea a fost înfiinţată prin decret la finalul luptei de cucerire a puterii de către comunişti, ca un apogeu al acesteia, constituind recunoaşterea oficială a represiunii ca armă politică folosită împotriva tuturor opozanţilor, teroarea începând să fie folosită aşa cum preconizase Lenin, anume ca o politică de stat, neîngrădită de lege, în termeni clari şi fără echivoc.[23] Astfel, noul regim s-a autocertificat drept „stat poliţienesc.”[24] La 10 iulie 1948, în primul an de existenţă al Republicii Populare Române, Secretariatul Comitetului Central (compus din Ana, Luca, Teo şi Dej) aproba propunerea ministrului de interne Teohari Georgescu de reorganizare a Direcţiei Generale a Siguranţei Statului. Decretul nr. 221 al Marii Adunări Naţionale - pseudo-parlamentul unicameral de tip sovietic al R.P.R. din 30 august 1948 nu a făcut decât să legifereze într-un text unic o serie de hotărâri anterioare ale puterii, în baza cărora acţiunile îndreptate cu precădere împotriva opozanţilor regimului au fost doar centralizate şi trecute în sarcina noii instituţii – Direcţia Generală a Securităţii Poporului.[25] Scopul ei declarat, conform documentului ce o instituia, a fost „apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior”[26] aşadar apărarea şi consolidarea regimului comunist prin anihilarea oricărei împotriviri. Represiunea a fost astfel legiferată ca principal atribut al Securităţii, o instituţie a cărei menire a fost aceea de a se afla în fruntea luptei pe care regimul a declanşat-o impotriva majorităţii cetăţenilor României. Definindu-se pe sine drept „tăiş al sabiei” ori „braţ armat al proletariatului” în războiul cu „reacţionarii”, „bandiţii din munţi”, „duşmanii de clasă”, „elementele ostile” sau „spionii imperialismului capitalist”, instituţia Securităţii s-a deosebit fundamental de serviciile occidentale de intelligence. Prin scopuri, activitate, mijloace, caracter, organizare şi componenţă, ea nu s-a asemănat deloc cu serviciile secrete din Vest, fiind de fapt, pe tot parcursul existenţei sale, principalul factor care a creat insecuritate în societatea românească.[27]
Cu toate că primele sale zile de existenţă s-au caracterizat printr-o frenetică activitate în ceea ce priveşte organizarea, pe ordinea de zi nu s-a aflat însă şi numirea directorului noi instituţi. Motivul este extrem de simplu: acesta fusese numit cu anticipaţie, la data de 15 august, în persoana lui Pantelei Bodnarenko (zis Pantiuşa), în timp ce adjuncţii săi vor fi numiţi abia la data de 1 septembrie, şi anume: Alexandr Nikolski (evreu basarabean) şi Vladimir Mazurov (ucrainean basarabean). Fiind cu toţii membri ai MGB-ului, erau supravegheaţi în activitatea lor de consilieri care făceau parte din MGB, aflaţi sub comanda lui Alexandr Saharovski – responsabilul MGB din Bucureşti între 1949 şi 1953.[28] Nici unul dintre ei nu a fost adus în faţa justiţiei, cu toţii murind liniştiţi de bătrâneţe; generalul-maior Nikolski spre pildă, cel mai brutal dintre securiştii români, “părintele” fenomenului Piteşti, a murit în 1992 la Bucureşti continuând să afirme că a slujit apărarea ţării de “bandele de fascişti”.[29] Schema de organizare a Securităţii precum şi bugetul alocat ei trebuiau să rămână secrete, însă cercetările[30] arată că iniţial DGSP avea în structura sa următoarele direcţii: Direcţia I Informaţii Interne (director col. Gavril Birtaş), Direcţia a II-a Contrasabotaj (director col. Gogu Popescu), Direcţia a III-a Contrainformaţii penintenciare (director mr. Coman Stoliescu), Direcţia a IV-a Contrainformații militare ( director mr. Gh. Petrescu), Direcţia a V-a Cercetări penale  ( director col. Mişu Dulgheru), Direcţia a VI-a Protecția ministerelor ( director lt.-col. Augustin Albon), Direcţia a VII-a Tehincă  ( director lt.-col. Alexandru Neacşu), Direcţia  a VIII-a Cadre  (director Vladimir Mazuru), Direcţia a IX-a Secţia politică a PMR  (director adjunct mr. Alexandru Gutan), Direcţia a X-a Administrativă şi Contabilitate  (director col. Alexandru Jurnu). La acestea se mai adăugau şi 13 direcţii regionale: Braşov, Cluj, Constanţa, Iaşi, Craiova, Sibiu,  Ploieşti, Oradea, Timişoara, Suceava, Galaţi, Piteşti, precum şi Securitatea Capitalei.
Din punct de vedere legal, instituţia a fost subordonată Ministerului de Interne (condus de Teohari Georgescu până în 1952, apoi de Alexandru Drăghici până în 1965) cu o scurtă pauză între 1952-1953 când a fost inclusă în Ministerul Securităţii Statului, ulterior desfiinţat.[31] SSI-ul, serviciul de spionaj şi contraspionaj extern a fost inclus în cadrul DGSP în 1951, până atunci funcţionând în mod distinct. Celelalte două instituţii create în scopul substituirii Poliţiei şi Jandarmeriei deja desfiinţate au fost Miliţia (Direcţia Generală a Miliţiei), respectiv Trupele de Securitate. Acestea din urmă au beneficiat de o organizare pe principii militare, la fel ca DGSP, cu diferenţa că au fost dotate cu tancuri, blindate şi aviaţie. Printre sarcinile lor se numărau paza lagărelor de muncă şi, în anii `50, lupta împotriva rezistenţei partizanilor din munţi. Dacă în 1951 numărul de ofiţeri din cadrul trupelor de securitate nu a depăşit 3000, iar cel de funcţionari 59000, în anul 1989 – după ce trupele au intrat sub coordonarea Departamentului Securităţii Statului, DSS – acest număr se ridica la 23000.[32] În ceea ce priveşte efectivele DGSP (devenită ulterior DGSS), datele indică o serie de cifre neaşteptat de mici: la scurt timp după înfiinţare, cele 10 direcţii naţionale cuprindeau 1151 de ofiţeri, iar cele 13 direcţii regionale 2822. Dintre ei, aproximativ două treimi erau reprezentate de personal auxiliar sau funcţionari (cu toţii aveau grade militare, inclusiv şoferii sau chelneriţele!). Deşi aceste cifre nu includ şi informatorii (angajaţi part-time) este limpede că activitatea lor a fost una foarte bine susţinută: cu ocazia încheierii campaniei de colectivizare a agriculturii în 1961, însuşi Dej a recunoscut că pe parcursul desfăşurării ei 80000 de ţărani au fost arestaţi pentru împotrivire.[33] Acest număr oficial, raportat la cele 13000 de comune şi sate existente în România, indică o cifră de 6 ţărani arestaţi în fiecare comunitate, suficient cât să-i sperie pe toţi ceilalţi.[34] Dacă adăugăm însă şi celelalte categorii sociale vizate de nemiloasa luptă de clasă dusă cu îndârjire de Securitate, studenţi, foşti demnitari, preoţi, funcţionari, militari, partizani, imaginea fricii inoculate în societate de către această instituţie devine completă: calculele bazate pe documentele existente au indicat faptul că între 1948 şi 1965, dintr-o populaţie de 18 milioane de locuitori, un milion a fost închis în puşcăriile comuniste, altfel spus, unul din 18 cetăţeni ai României a trecut prin aceste închisori, iar unul din 40 a fost exterminat.[35]
Dacă la 1 septembrie 1948 în conducerea Securităţii erau încadraţi 2281 de ofiţeri şi subofiţeri, după alte 4 luni apar încadrate alte 1272 de persoane – tot pe posturi de ofiţeri şi subofiţeri, acţiune care va  completa “aparatul” dar va duce în acelaşi timp şi la un rabat de la “calitatea” muncii. Odată ce principalele posturi au fost ocupate, Securitatea şi-a intrat în atribuţii, astfel că în luna octombrie, mai cu seamă în perioada 15-25 octombrie, a existat un soi de competiţie între diferitele Direcţii Regionale în ceea ce priveşte numărul de arestaţi, întâietatea deţinând-o conform statisticii Direcţia Regională Cluj cu un număr de 185 de arestaţi, urmată fiind de Oradea cu un număr de 155 de arestaţi, Timişoara cu 120 şi Sibiu cu 112, în timp ce la coada listei s-a aflat Regionala Braşov cu un număr de 12 persoane arestate.[36] Numărul securiştilor va creşte odată cu trecerea anilor, ajungând la 14.259 în 1989.[37]
În ceea ce priveşte cadrele Securităţii, toţi ofiţerii, activiştii de partid şi agenţii sovietici trebuiau să poarte o uniformă, să se supună unui program riguros şi unor instrucţiuni precise.[38] Bugetul secret prevedea pentru început un număr efectiv de 4641 de posturi, dintre care se pare că imediat după înfiinţare s-au ocupat până la data de 1 februarie 1949 aproximativ 3549, posturile cu cel mai mare deficit erau cele de ofiţeri în timp ce pentru cadrele inferioare exista un excedent: probabi din acest motiv Gheorghe Pintilie a afirmat la o consfătuire cu comandanţii Securităţii desfăşurată pe 1 martie 1950 că ¸¸cel mai mare duşman este lipsurile noastre”.[39] Componenta socială, din punctul de vedere al comuniştilor era următoarea: 64% fuseseră muncitori, 28% funcţionari, 4% ţărani, 2% din personal nu şi-a precizat originea în timp ce alţi 2% dintre cei încadraţi în Securitate erau intelectuali. Ideea propagată imediat după 1989, conform căreia majoritatea ofiţerilor nu erau etnici români ci proveneau din rândul minorităţilor naţionale maghiară şi evreiască, este infirmată de statistica următoare: din numărul total, 890 erau români, 127 evrei, 7 maghiari, 5 ruşi, 6 greci, 2 armeni, căte un iugoslav, ceh, bulgar, polonez, german şi italian. În Bucureşti situaţia era următoarea: 260 români, 22 evrei, 2 maghiari, un rus, un armean şi un polonez, în timp ce la Direcţiile regionale de Securitate sunt în total 1781 români, 192 evrei, 205 maghiari, 1 rus, 12 iugoslavi, 5 cehi, 4 nemţi şi câte 3 bulgari, greci şi armeni.[40]
Pe parcursul anilor lui Dej, Securitatea a fost reorganizată şi rebotezată de câteva ori, o dată la 30 martie 1951 când DGSP devine DGSS, apoi în 1952, 1953 şi 1956.[41] În mare, schema ei de organizare a rămas aceeaşi[42] cum aceleaşi au rămas şi scopurile ei, metodele de acţiune, precum şi caracterul eminamente terorist, aproape pe tot parcursul perioadei Dej, până când conducerea de partid a considerat lichidarea duşmanilor de clasă înfăptuită. La congresul partidului din 1960 lupta de clasă nu prea mai este amintită de Dej în discursurile sale, pentru a dispărea aproape cu totul după moartea sa. Metodele de lucru ale Securităţii au devenit, aparent, mai subtile în anii lui Ceauşescu, însă caracterul esenţialmente represiv al Securităţii a rămas neschimbat. Rolul jucat de ea a fost în continuare acela de câine de pază al regimului.


[1] Ion Manea-Manoliu, „The Romanian Communist Party on Bessarabia” in „The Tragic Plight of a Border Area: Bessarabia and Bucovina” vol. III, A.R.A., Humboldt State University Press, California, 1983, p.115
[2] Stephen Fischer-Galaţi, „The Communist Parties of Eastern Europe” Columbia University Press, New York, 1979, p.281
[3] Dennis Deletant, „Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, pp.16-17
[4] Petre Opriş, „P.C.d.R. la momentul 23 august 1944: 794 – 1150” în „Dosarele Istoriei” an IX, nr. 8 (96), 2004, pp. 41-44
[5] Vladimir Tismăneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 81
[6] Dinu C. Giurescu, „Falsificatorii. „Alegerile” din 1946”, Ed. Rao, Bucureşti, 2006, p. 345
[7] Adrian Cioroianu, “Lumina vine de la Răsărit. Noua imagine a Uniunii Sovietice în România postbelică, 1944-1947”, în “Miturile comunismului românesc”, sub direcţia lui Lucian Boia, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1998, pag. 24
[8] Viktor Suvorov, „Ultima Republică”, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.9                                  
[9] V.I. Lenin, „Stângismul, boala copilăriei comunismului”, Bucureşti, Ed. PCR, 1948, p.31
[10] Marius Oprea, „Moştenitorii Securităţii”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 39-40
[11] Cristian Troncotă, „Istoria serviciilor secrete românești, de la Cuza la Ceaușescu”, Ed. Ion Cristoiu, București, 1999, p. 313
[12] Dennis Deletant, „Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989” Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 292
[13] Ioan Petru Culianu, „Păcatul împotriva spiritului” Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
[14] Dennis Deletant, ibid. , pp. 315-323
[15] Vladimir Bukovski, Marius Oprea, „Chipul morţii. Despre natura comunismului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 152
[16] Milovan Djilas, La nouvelle classe dirigeante”, Ed. Plon, Paris, 1957, p. 17
[17] Dennis Deletant, op. cit., p. 127
[18] Marius Oprea, „Pagini din „copilăria” Securității române”, în „Dosarele Istoriei”, nr.5, an 1996, p. 35
[19] Ion Mihai Pacepa, „Cartea neagră a Securităţii. Poliţia politică şi spionajul în România comunistă” ediţia a II-a, vol. I, Ed. Omega, Bucureşti, 1999, pp. 90-91
[20] Cristian Troncotă, „Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948-1964)”, Ed. Elion, Bucureşti, 2006, pp. 39-52
[21] Cristian Troncotă, „Istoria Securităţii regimului comunist din România, 1948-1964”, vol. I, Ed. I.N.S.T., Bucureşti, 2003, pp. 48-49
[22] ASRI, fond Documentar, dosar nr. 9895, f. 6, apud Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, „Raport final”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 170-171
[23] Marius Oprea, „Naşterea Securităţii” în „Analele Sighet” vol. 6 – „Anul 1948. Instituţionalizarea comunismului”, Ed. Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 273
[24] Dennis Deletant, „România sub regimul comunist”, Ed. Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 7
[25] Marius Oprea, „Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii, 1948-1964”, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 60
[26] coord. Florica Dobre, Securitatea. Structuri-cadre. Obiective și metode, 1948-1967”, vol. I, Ed. Nemira, București, 2004, p.11
[27] Cristian Troncotă, „Istoria Securităţii regimului comunist din România, 1948-1964”, vol. I, Ed. I.N.S.T., Bucureşti, 2003, p. 18
[28] Dennis Deletant, „Romania” în „A Handbook of the Communist Security Apparatus in East Central Europe, 1944-1989”, ed. by Krzysztof Persak and Lukasz Kaminski, Warsaw: Institute of National Remembrance, 2005, p. 287
[29] Marius Oprea, „Alexandru Nicolschi” în revista on-line „Tiuk!”, articol accesat pe 17.11.2009 la ora 10:35, disponibil la adresa http://www.tiuk.reea.net/1/31.html
[30] Dennis Deletant, ibid., p. 288
[31] Dennis Deletant, „Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-1965”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 100
[32] Dennis Deletant, „Romania” în „A Handbook of the Communist Security Apparatus in East Central Europe, 1944-1989”, ed. by Krzysztof Persak and Lukasz Kaminski, Warsaw: Institute of National Remembrance, 2005, p. 289
[33] Ghiţă Ionescu, „Communism in Rumania, 1944-1962” Oxford University Press, Londra, 1964, p. 201
[34] Dinu C. Giurescu, „De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română. Memorii. Amintiri”, Ed. Meronia, Bucureşti, 2008, pp. 334-335
[35] Horia Roman Patapievici, „Despre rănile nevindecate” în „Discernământul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de fapt”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 20-21
[36] Marius Oprea, „Pagini din „copilăria” Securităţii române” în „Dosarele istoriei”, nr. 5, an 1996, p. 36-37
[37] Marius Oprea, „Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 21
[38] Marius Oprea, „Pagini din „copilăria” Securităţii române” p. 35
[39] Marius Oprea, „Banalitatea răului...”, p. 61
[40] Dennis Deletant, „Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 101
[41] Gabriel Catalan, Mircea Stănescu, „Scurtă istorie a Securităţii”, în „Sfera politicii”, nr. 109, 2004, p. 41
[42] schemele succesive sunt prezentate de Marius Oprea în „Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, pp. 48-49

Comentarii

Translate this blog