marți, 12 iunie 2012

Interviuri bonţidene V - prof.univ. dr. Ioana Bot:"Pe axa dintre haos şi cosmos, criticul literar este pe-acolo pe unde se face ordine." - de Ioana Manta Cosma


Ioana Manta-Cosma: Să presupunem un muzeu imaginar care ar reconstitui istoria personală. Ce exponate, ce obiecte reprezentative am găsi în muzeul Ioana Bot?
Ioana Bot: Biblioteca personală, colecţia de pietre şi de scoici, primul meu computer Macintosh Classic II, discurile de vinil ruseşti, cu muzică simfonică, din colecţia părinţilor, biroul primit de la bunicul, crestele copacilor cimitirului clujean, văzute de la fereastra mea, jucăriile copilăriei mele. Dar eu aş construi nu un muzeu de obiecte, ci unul de spaţii, de locuri, de sunete şi de miresme ale acestora, prin care am trecut şi care mi-au rămas în memorie.

I. M-C:  O încăpere a muzeului prezintă în exclusivitate istoria criticului literar Ioana Bot, cu principalele etape ale formării profesionale. Ce cărţi şi ce autori aţi expune în acest sector?

 I. B.: Nu cred că pot enumera toate cărţile şi toţi autorii care mi-au marcat traseul spre critica literară. Ar trebui să încep de la nenumăratele volume de naraţiuni folclorice din biblioteca tatălui meu, etnolog de meserie. Pe care le-am citit neîngrădită de nimeni, ca pe fabuloase depozite de poveşti. Şi am învăţat, fără să îmi dau seama „în ce intru”, că poveştile nu se termină niciodată, că ele vindecă răni sufleteşti şi îmblînzesc fiarele din fiecare om, şi că toate activităţile ce ţin de spunerea, conservarea, judecarea, ordonarea poveştilor lumii au o componentă taumaturgică esenţială. Mi-am dorit să devin „făcătoare de cărţi” şi „spunătoare de poveşti”; critica literară e doar o soluţie de avarie pentru visele mele „profesionale” dintîi.
Pe un alt plan, desigur, cred că am avut o studenţie norocoasă, în care profesorii mei de la Facultatea de Filologie clujeană de atunci, m-au învăţat să scriu critică literară, unii dintre ei, apoi, mi-au oferit paginile „Tribunei” sau ale „Echinoxului”. Ioana şi Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Rodica Baconsky se numără printre aceştia.

I. M-CCe este un critic literar? 
I.B.: O himeră, alcătuită din viteza unei ţestoase, orgoliul unui păun, adecvarea la context a unui elefant în magazinul de porţelanuri, rezistenţa la lovituri a unui rinocer, graţia unui tigru, tenacitatea unui ogar de vînătoare şi hedonismul unui delfin.

I. M-C:  Pe axa artă-ştiinţă, unde se află demersul criticului literar? 
I.B.: Haideţi să ne amintim de o definiţie pe care o dă Blaga omului de cultură: „este cel care, cu puterile lui sau cu puterile altora, transformă mereu haosul în cosmos”. Pe axa dintre haos şi cosmos, criticul literar este pe-acolo pe unde se face ordine. Şi nu, nu cred că există o axă artă-ştiinţă, în care fiecare s-ar situa la polul opus celeilalte.

I. M-C: Când acordaţi verdictul „asta este o carte bună”? Ce criterii trebuie să îndeplinească o carte de ficţiune (un roman, spre exemplu) pentru a fi de calitate?
I.B.: Iată o listă – cu limitele şi riscurile ei. O carte bună trebuie…:
a. să fie scrisă fără greşeli de ortografie sau de logică;
b. să fie onestă în relaţia sa cu cititorul (pe care oricum îl instrumentalizează);
c. să aibă umor, să fie capabilă de autoironie şi de distanţă în legătură cu propriul său conţinut.
d. să fi găsit o formă nouă şi incitantă pentru a turna într-însa limba veche şi-nţeleaptă.
e. să mă prindă în cursa poveştii ei astfel încît să nu mai pot s-o las din mînă.

I. M-C:  Ne puteţi da un exemplu (sau mai multe) de romane româneşti de calitate?
I.B.: Fireşte că pot. Prefer să nu o fac.

I. M-C:  Să-l judecăm acum şi pe criticul literar. Ce calităţi trebuie să aibă un bun critic literar? Ce simţuri trebuie să îşi ascută când ia în mână o carte?
I.B.:  Întrucît nu se bazează pe simţuri, ci pe raţiune – eventual, pe empatie, alături de raţiune – vă propun să mă refer la calităţile, iar nu la simţurile care se cer unui critic literar. Onestitatea criticului literar, care se simte responsabil faţă de cititorii săi şi, deopotrivă, faţă de cărţile pe care le judecă, mi se pare cea mai importantă. Ea e completată de inteligenţa, cultura, sensibilitatea criticului literar, dar şi de hărnicia lui – în sensul cel mai literal al termenului. De multe ori îmi dau seama că unii critici nu au citit „pînă la capăt” scrierea despre care se pronunţă: din ceea ce scriu reiese clar că, de la un punct încolo, au contat – într-un orgoliu care vine de le subminează tocmai onestitatea dintîi – pe faptul că ei ştiu deja, şi ştiu mai bine, ce va să scrie autorul mai departe acolo. În rest, oricîte „simţuri” şi-ar ascuţi criticul, el tot practică o meserie cu un uriaş coeficient de risc: pariază pe destinul viitor al cărţilor.

I. M-C:  Care credeţi că sunt tendinţele actuale ale criticii literare? Ce viziune critică persistă?
I.B.: Contiuăm să avem, cu succes, o critică literară artistă, estetă, inefabilă cînd e vorba de ştiinţă şi narativă cînd e vorba de conceptualizare – mă refer la critica literară din revistele culturale, cea destinată unui public diletant şi amator de lectură. Studiile literare – confundate la repezeală, prin numele aplicat lor, cu critica literară – au însă un evantai mult mai larg. Dar, din nou, acelea se adresează specialiştilor. Nu cred că despre ele doriţi să vorbim.

I. M-C:  În contextul interdisciplinarităţii, cu ce domeniu preferă critica literară să colaboreze astăzi? 
I.B.: Cu domeniul ştiinţelor comunicării multimedia. Cu social networking-ul şi televiziunea. Nu pentru a judeca mai bine cărţile, ci pentru a se face auzită mai bine de către potenţialii cititori.

I. M-C:  Pentru că tot ne situăm în actualitate, să trecem şi în mondenitate: care sunt criticii literari cu cea mai mare notorietate (sau autoritate?) astăzi?
I.B.:  Luînd în considerare mersul lumii şi felul în care se cîştigă notorietatea azi, în viaţa publică românească, răspunsul e simplu – şi îl puteţi calcula dvs., matematic. Criticii cu cea mai mare autoritate sunt, într-adevăr, cei cu cea mai mare notorietate, iar notorietatea se calculează în ore la televiziuni. Criticii care apar cel mai des pe sticlă sunt cei mai celebri. Dacă mai sunt prezenţi şi prin multe alte ziare şi reviste de circulaţie la un public larg, cu atît mai bine. Probabil în vîrful topului se situează Dan C. Mihăilescu, Daniel Cristea Enache, Cristian Tabără şi Alex Ştefănescu. Dar nu pot fi foarte sigură, pentru că nu mă uit la televizor decît foarte rar, aşa că… verificaţi/calculaţi dvs.

I. M-C:  Există cumva anumite epoci preferate de istoria şi critica literară? Putem spune că este o slăbiciune (mai diplomat spus, o fascinaţie) pentru literatura epocii comuniste? Sau cea interbelică? 
I.B.: În critica literară românească din ultimele două decenii constatăm două tendinţe mari şi deopotrivă interesante. Cea dintîi se referă, cum e şi firesc pentru critica literară, la „revizuiri”: cărţi care recitesc literatura clasică românească, reloading it pentru vremile noi. Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu, Adrian Tudurachi, Angelo Mitchievici, Alex Goldiş, Sanda Cordoş, Adriana Babeţi se numără printre cei ce revizitează cu farmec şi acribie literatura clasică. Cea de-a doua tendinţă priveşte critica de întîmpinare, foarte abundentă şi foarte vocală în a saluta, lansa, promova literatura recentă, literatura imediată, aş spune. Un fel de „scrieţi, băieţi, …numai scrieţi” versiunea postmodernă, cu o subsecventă „addenda”: „şi vedeţi să vă vindeţi bine şi să vă traduceţi uşor!” Căci – revin la o întrebare anterioară – nu pe axa dintre artă şi ştiinţă e de situat această critică literară, ci pe aceea dintre biroul de PR şi selecţia valorilor, pe a căror clasicizare viitoare criticul pariază în imediatul fierbinte al zilei.

I. M-C:  Puteţi să ne spuneţi care este cel mai recent proiect de cercetare al dvs.? Am vrea să pregătim un stativ pentru a introduce un exemplar din carte în muzeu, la secţiunea de istorie recentă.
I.B.: Vreţi un singur proiect? Ar trebui să aleg, rulez mai multe.
Cel mai recent proiect de cercetare încheiat de mine s-a concretizat într-o carte de poetică aplicată, intitulată Eminescu explicat fratelui meu, lansată de editura bucureşteană Art la Bookfestul de luna aceasta.
Ar trebui să închei în aceste zile proiectul unei ediţii restitutive complete, cu aparat critic, a memoriilor carcerale ale Lenei Constante, de publicat la Editura Humanitas. Proiectul era finanţat şi gestionat de IICCMER – înţeleg că noua conducere numită de premierul Victor Ponta la IICCMER are alte priorităţi, oricum – încă nu ştiu dacă vor finaliza proiectul sau dacă iar am muncit degeaba mai bine de un an… Ar fi păcat, sunt nişte scrieri extraordinar de frumoase şi de importante pentru istoria noastră, politică şi literară, deopotrivă.
Pînă în septembrie trebuie să termin traducerea în franceză a unui volum de eseuri de Andrei Pleşu, care va apărea la editura geneveză Metispresses înainte de sfîrşitul anului, în aceeaşi colecţie în care au mai apărut cărţi semnate de Radu Cosaşu şi de Mircea Vasilescu.
M-aş bucura să pot încheia, undeva în primele luni ale lui 2013, un studiu pe care l-am scris foarte încet, cumva – în orele mele libere, ca pe un „violon d’Ingres”, deşi se ocupă de o temă de teorie literară foarte actuală. Am mai publicat fragmente din el, prin reviste româneşti şi străine de specialitate, ceea ce l-a ţinut ascuns, cred, de ochii cititorului neavizat. Titlul lui provizoriu este Dancing Paul de Man. Şi apoi, desigur, m-aş bucura să găsesc vreun editor serios care să îl publice.

I. M-C:  Fiind vorba de istoria personală recentă, ce alte preocupări are criticul literar Ioana Bot?
I.B.: Ca întotdeauna în iunie, e vremea examenelor de an la Facultatea de Litere unde predau Istoria literaturii române a secolului al XIX-lea, a tezelor de licenţă, de disertaţie, de doctorat. Am, aşadar, preocupările fireşti ale meseriei mele.
Apoi, în iulie-august, voi lucra la pregătirea viitoarelor cursuri pe care le voi ţine în semestrul I al anului viitor la Universitatea din Zurich, ca profesor invitat cu Bursa Prinţului Dimitrie Sturdza.
Lucrez – mai lent decît aş fi vrut – la înregistrarea arhivei de etnologie rămase după moartea tatălui meu, Nicolae Bot, pe care el a dorit să o dăm unei biblioteci publice, unde va constitui un fond în numele său.
Sunt acestea preocupări demne de un critic literar? Sunt, eu, oare, critic literar sau au dreptate cei care văd în mine doar un profesor de română, care se mai pronunţă incidental asupra literaturii actuale prin reviste? La apariţia, în 2003, a Jurnalului elveţian, o carte la care ţin şi care s-a bucurat de un succes notabil atunci, un distins coleg, critic literar şi fost profesor al meu, şi-a exprimat mirarea, ce mi-a venit să scriu o astfel de carte, că doar „tu nu eşti scriitoare, Ioana, tu eşti profesoară de română!”. Aşa că mă opresc aici cu lista de preocupări, pentru că mi se pare că ies din marginile – fragile – ale domeniului criticului literar. Şi nu vă vorbesc nici despre rearanjarea unei biblioteci personale mereu prea pline, nici despre noul pui de bufniţă care îmi vine pe-ntuneric la geamul mansardei, nici despre visul unei veri de lectură dezmărginită a lui Günther Grass, nici despre noile reţete „fusion cuisine” (cu note literare de subsol) pe care mă amuz să le testez pe cei apropiaţi.

I. M-C:  Ce moto, ce cuvinte aţi scrie la intrarea în muzeul imaginar? 
I.B.: Textul integral al ultimului capitol din Pseudokynegetikos, de Alexandru Odobescu.

Vă mulţumim.

Comentarii

Translate this blog