vineri, 15 iunie 2012

Vreau să mor perfect sănătos - de Ion Tataioanei




            Vecinul meu de pat  din salonul  2 al secţiei de oncologie  se tot chinuie  de ieri  să-mi termine o întâmplare din copilăria sa petrecuta  pe malul Dunării, la Maliuc. Vocea stinsă îi trădează  slăbiciunea avansată iar  ochii întredeschişi  habotnicia  cu care ţine să-şi termine  povestirea. Pierdusem, oricum, firul  comentariului şi priveam  absent  curgerea picăturii chinezeşti din perfuzia  agăţată  stingher într-un cui bătut  în grabă  în rama tabloului de deasupra patului meu.
            Reţinusem doar că nu regreta  nimic, în afară de chinul provocat  Floricăi. Tare a mai chinuit-o! De Rica nu-i pare rău, că-i mânca peştii. În rest şi-a făcut doar datoria. A muncit toată viaţa la  cherhana. Cam 20 de ani. Şi, până să-i descopere boala asta nenorocită, a fost fidel doar femeilor, sticlei de votkă şi  peştilor. Dumnezeu, se pare, i-a fost alături tot timpul. Dar şi el a fost omenos. Mai puţin cu Florica. A chinuit-o cumplit când a  vrut să se razbune pe Rica. De aici, credea el, i se trage şi suferinţa. Dumnezeu nu l-a iertat pentru asta.
             Usa  salonului  se  deschide  zgomotos făcând posibil  rondul  de rutină al asistentei  de gardă. Urmeaza ironica întrebare şablon  “Totul este în regulă? “ şi  uşa  revine la stadiul anterior, închizând un mic univers concentraţionar în care se nasc adevăratele meditaţii existenţiale.

 S-a facut ora  16:00, momentul în care pacienţilor  li se aminteşte  că sunt, încă, în această viaţă, de către  cei care se încumetă să constate  pe viu şubrezenia  apreciatului eşafodaj  organic. Da, este ora de vizită, afişată ostentativ pe toate uşile de termopan, ca dar oferit românilor  năpăstuiţi, de către puţinii reprezentanţi  ai lui Hipocrate care şi-au mai amânat plecările  în pururea ofertantul Occident.
            Zarva şi noile mirosuri aduse de pestriţa  comunitate a grupului de vizitatori  amintesc băştinaşilor muribunzi că nu au primit încă celestul paşaport al “ Marii treceri”. Lângă patul vecinului poposeşte o bătrânică cu rucsac în spate, încărcată de bagaje şi multă obidă. A descărcat cu zgomot inutil masiva cantitate de provizii împingând-o  prin sertarele dulăpioarelor, al meu şi al vecinului. Mirosul scrumbiei  afumate dezvelite cu precauţie din ziarul local mi-a zgândărit olfactivul anesteziat de ceva vreme. Apoi, întinzând cu atenţie disimulată cearşaful uşor destrămat al patului meu s-a aşezat prudentă  cu spatele la mine şi cu faţa spre destinatarul ei. A tuşit voluntar şi a demarat solilocviul care m-a captivat cu mult peste relatările trăiriste ale vecinului meu.
  “ Vasile, ne cunoaştem de ceva vreme, aşa că ştii ce reprezintă maieutica pentru mine.A fost singura cale prin care am abordat conflictele casnice.Veneai acasă  trântit de oboseală şi alcool nefiind  capabil să-ţi  justifici  argumentativ  comportamentul. Dădeai întruna  că te judec conjectural, că tu eşti profund şi neînţeles. Ai spus că eşti o prezenţă lacustră  expresie care s-a raspândit  apoi în  tot mediul rural lipovean.
 N-ai ştiut ce este frica de Dumnezeu şi te-ai pretins un mare hermeneut. De cerut, în schimb, îi cereai Domnului orice. Iar el îţi dădea sărăcuţul, vrând să vadă până unde  merge starea ta de prolixitate. Culmea, te mustră conştiinţa acum pe final, doar pentru cazul prescris, cred, al Floricăi şi al lui Rica. Şi pentru ce?
Pentru mine rămâne o aporie. Câtă ură ai avut! Să bagi o broască ţestoasă în guşa unui pelican şi să-i legi  apoi ciocul cu sârmă. Toată viaţa te-ai văitat. Uite că acum ai un motiv. Si nu unul real. Daca ai şti ce durere de măsele am  nu te-ai mai văita. Tu oi fi vrând să mori sănătos. Ei, află de la mine  că  aşa ceva nu se poate. O mică dereglare trebuie să se întâmple. Poate ,Florica să fi murit…”
 La auzul acestui nume, vecinul meu a deschis ochii şi a rostit  cuvântul de final  al suportabilităţii umane : “Ajunge”!
  

Comentarii

Translate this blog