Treceți la conținutul principal

Recomandare jazzofilă: Sonny Rollins - Saxophone Colossus

De obicei, recomandările de jazz de pe paginile acestui blog nu au ca subiect albume „clasice”. Asta pentru că am plecat de la premisa că cititorii noștri au parcurs cu siguranță momentele esențiale ale evoluției acestei muzici. Așa că am preferat ineditul, albume mai puțin celebre, dar pline de substanță. Dar, în ultima perioadă am re-ascultat muzica lui Sonny Rollins din anul 1956, imprimată pe discul Saxophone Colossus. Iar muzica mi s-a părut atât de bine construită încât nu m-am putut abține să nu spun câteva cuvinte despre ea.

Saxophone Collosus reprezintă una dintre cele mai importante realizări din cariera, în plină desfășurare și astăzi, a lui Sonny Rollins. Mijlocul anilor '50 este una din perioadele de vârf pentru saxofonist (în precedentul album, Tenor Madness, Rollins îl avea ca partener de dialog pe John Coltrane, pentru care Rollins reprezenta la acea dată probabil singurul „adversar” redutabil).
Pe acest disc, formația este completată de Tommy Flanagan - pian, Doug Watkins - bas și Max Roach - tobe. Compus din cinci piese, acest album acoperă o bogată plajă stilistică: de la Saint Thomas, prin care Sonny Rollins introduce ritmul de calypso în jazz, la balada You don't know what love is, unde tonul „gros” al lui Rollins este admirabil pus în valoare, la piesa hard-bop Strode Rode, până la blues-ul Blue 7 sau standardul Moritat, compus de Kurt Weil pentru Opera de trei parale a lui Bertold Brecht. Trecând peste virtuozitatea și arhitectura ireproșabilă a solo-urilor lui Rollins sau peste diferitele inovații de ordin tehnic, impresionează în primul rând la acest album un anumit echilibru, de factură clasică aș putea spune. Fiecare instrument are rolul său bine definit, spațiul propriu în care se desfășoară. Cei patru muzicieni își lasă reciproc spații deschise, își ridică mingea la fileu unii altora sau dialoghează la modul cel mai firesc. Nici versatilitatea lor dovedită în cele cinci piese de tot atâtea facturi, sau ingeniozitatea și degajarea interpretării nu trebuiesc uitate. Am putea spune, fără a ne îndepărta prea mult de adevăr, că colossus este un adjectiv care se potrivește atât acestui album, cât și protagonistului său, Sonny Rollins.

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Comentarii