De ce s-a răspândit creştinismul?

Jack T. Sanders, Charisma, Converts, Competitors. Societal and Sociological Factors in the Succes of Early Christianity, SCM Press, London, 2000, 223 p.

De ce a avut succes creştinismul în lumea greco-romană? De ce a reuşit să se impună în competiţia şi în confruntarea cu celelalte mişcări religioase ale timpului? Pentru că a oferit un produs superior, conchide autorul în încheierea cărţii pe care dorim să o aducem în atenţia cititorilor noştri, acum în preajma sărbătorilor de iarnă.

Autorul propune o abordare sociologică în analizarea factorilor care au condus la expansiunea creştinismului în primele două secole. Ocolind/minimalizând explicaţia tradiţională a rolului fundamental jucat de martiriul credincioşilor şi de miracolele săvârşite de apostoli şi de primii misionari creştini, autorul plasează mişcarea creştină în contextul numeroaselor mişcări religioase noi ale epocii, precum cultele misterelor, mithraismul, orfismul etc., cu care împărtăşea multe aspecte. Maniera clasică de abordare - creştinismul proaspăt  vs. păgânismul politeist epuizat - este considerată  nefuncţională datorită faptului că mişcarea creştină a făcut parte dintr-un val mai larg de mişcări religioase de sorginte orientală, la fel de proaspete şi de prizate în primele secole.

Lucrarea este împărţită în trei mari capitole, primul – Why Did People Follow Jesus? – analizează activitatea lui Isus ca lider carismatic pornind de la teoria weberiană a autorităţii carismatice. Activitatea lui Isus este comparată cu cea a unui faimos lider spiritual carismatic al secolului al XX-lea, Bhagwan Shree Rajneesh, după ce, în prima parte a capitolului este analizat tipul liderului carismatic şi este degajată o schemă de operare a acestuia compusă din următoarele momente/caracteristici cheie: chemarea liderului (momentul în care liderul realizează că este ales pentru o misiune specială), săvârşirea minunilor, învăţăturile propuse, chemarea discipolilor, contextul tensionat care favorizează apariţia unui lider carismatic, spontaneitatea – imprevizibilitatea liderului (necesară pentru a evita rutinizarea carismei), atragerea urii asupra sa.

În cel de-al doilea capitol, Why Did Gentiles Become Christians ?, după ce sunt trecute în revistă discuţiile pe această temă, sunt analizate puţinele mărturii care au supravieţuit din epoca primelor convertiri. Categoria „căutătorilor” apare ca fiind una importantă, cu exemplele unor viitori apologeţi precum Iustin şi Taţian. Primul a căutat răspunsuri în marile curente filosofice ale timpului, în final ajungând la creştinism (cunoscut într-o manieră filosofică). Taţian a frecventat diferite culte ale misterelor, căutările aducându-l spre creştinism, într-un final oprindu-se la varianta encratică a acestuia. Reţelele şi legăturile existente între oameni, familii, au jucat un rol fundamental în răspândirea creştinismului şi în câştigarea de noi aderenţi. Comparaţiile făcute cu modul de operare şi cu rezultatele unor culte şi confesiuni contemporane au relevat faptul că „umblatul din uşă în uşă”, predicatul şi alte metode „populare” au un succes limitat în atragerea de noi practicanţi, în comparaţie cu puterea exercitată de legăturile existente, de apropierea treptată prin intermediul unui cunoscut comun.

Ultimul capitol, Why Did Christianity Succeed in the Roman Empire?, ne dezvăluie o serie de factori care au făcut din creştinism un produs superior celorlalte religii: grija purtată bolnavilor şi sărăcilor – determinând adevărate reţele de îngrijire şi întrajutorare „transnaţionale” -, statutul favorabil şi rolul jucat de femei până în momentul când ponderea elitei municipale creştinate a crescut şi creştinismul s-a transformat dintr-o religie „privată” organizată în jurul unor case, într-o religie publică organizată în jurul templului/bisericii şi cu o organizare instituţională tot mai puternică şi mai ierarhizată, constanta adaptabilitate şi puterea de coeziune şi profilare a unui rol social mai puternic decât al celorlalte religii. Argumentele favorabile creştinismului în confruntarea cu păgânismul şi cu celelalte mişcări religioase specifice internaţionalismului elenist, sunt înaintate lent din analizarea unor lucrări scrise pe această temă. 

În economia lucrării un spaţiu generos este alocat analizei critice a lucrărilor care au impus paradigme explicative şi diferite argumente în legătură cu expansiunea creştinismului în primele două secole. Ceea ce nu cade în urma criticii este folosit de către autor în elaborarea propriilor argumente şi explicaţii, precum şi în profilarea unor scheme analitice, apelul la surse primare fiind complementar. Comparaţiile cu prozelitismul contemporan sau cu activitatea carismatică a unor lideri spirituali contribuie la observarea unor factori sociali şi la înţelegerea fenomenului misionarismului, ceea ce îi permite autorului să concluzioneze că reuşita creştinismului poate fi lămurită şi fără a da prea mult credit impactului miracolelor şi martiriului. Explicaţiile de ordin sociologic avansate de autor şi de alţi predecesori impun o viziune coerentă şi verosimilă. Totuşi, consider că omiterea rolului jucat de exorcism şi minimalizarea dimensiunii eshatologice a discursului creştin precum şi a climatului apocaliptic specific primelor comunităţi creştine (şi lumii iudaice a acelor vremuri), constituie un minus major al lucrării.

Încă din primii ani ai creştinismului exorcizările au fost utilizate ca metodă de convertire, subliniind superioritatea dumnezeului iudeo-creştin asupra zeilor păgâni consideraţi simpli demoni ce fug speriaţi de puterea lui Isus[1](dimensiunea eshatologică a exorcismului este esenţială, convingerea primilor creştini că sunt implicaţi direct într-o confruntare cosmică jucând un rol esenţial în mobilizarea lor şi în întărirea coeziunii grupului). Exorcismul care a avut o contribuţie majoră în procesul de convertire pare a fi cel care vizează posedarea fiziologică, pentru că boala, neputinţa, crează o situaţie de deschidere pentru noi opţiuni şi metode de vindecare, nevoia de însănătoşire îi determină pe unii să spere în noi tratamente şi chiar în zei noi.[2]Deşi autorul menţionează că miracolele şi vindecările erau prezente în cadrul multor altor religii (exemplul popularităţii şi vigorii cultului lui Asclepios), exorcismul se impune ca un tip aparte de „miracol”. Până târziu în secolul I d. Hr., exorcismul rămâne nedocumentat în societatea romană. Apoi apare descrierea unei exorcizări (săvârşită de evreul Eleazar prin invocarea numelui lui Solomon, în faţa împăratului Vespasian), subliniindu-se noutatatea evenimentului. Din secolul al II-lea exorciştii devin, ocazional, subiecte în literatura greco-romană, fiind trataţi cu dispreţ (Marcus Aurelius 121-180) sau ironie (Lucian cca. 120-cca.180). Nu fără motive, exorcismul lasă o impresie exotică asupra acestor literaţi, fiind privit ca ceva „oriental” şi straniu. Aceste menţiuni critice legate de exorcist şi puterea sa nu înregistrează, însă, fascinaţia şi atracţia exercitată asupra mediilor populare.[3]Având conexiuni profunde cu ideea de putere şi autoritate divină, „pentru un om din perioada romană târzie, reprezentaţia de exorcism era singura demonstraţie a puterii lui Dumnezeu care avea autoritate incontestabilă.”[4]

            În orice caz chestiunea rămâne deschisă,în timp mulţi alţi factori putând fi adăugaţi şi multe alte lămuriri aduse. Contribuţia acestui studiu este semnificativă şi binevenită pentru domeniul istoriei creştinismului primar, atât prin sintetizarea unui material vast pe această temă cât şi prin avansarea unor explicaţii convingătoare şi bine documentate. Lucrarea se impune ca o lectură necesară pentru cei pasionaţi de istoria creştinismului sau a religiilor, precum şi pentru vajnicii apărători ai „tradiţiei neschimbate” invocată adesea şi, din păcate, prea puţin cunoscută. Consider că şi pasionaţilor de mondenităţi antireligioase le-ar prinde bine să-şi documenteze cât de cât cruciadele online.

---

[1] Andrew Daunton-Fear, Healing in the Early Church. The Church’s Ministry of Healing and Exorcism from the First to the Fifth Century, Paternoster, Milton Keynes - Colorado Spring – Hyderabad, 2009, p. 47, p. 52, p. 60, p. 76, p. 78; Peter Brown, Cultul sfinţilor. Apariţia şi rolul său în creştinismul latin,traducere de Doina Lică, Ed. Amarcord şi CEU Press, Timişoara, 1995, p. 112.

[2] Eric Sorensen, Possession and Exorcism in the New Testament and Early Christianity, Mohr Siebeck, Tübingen, 2002, p. 180.

[3] Ibidem, pp. 7-8; Ramsay MacMullen, Christianizing the Roman Empire (A.D. 100-400), Yale University Press, New Haven, 1984, p. 62.

[4] Peter Brown, op.cit., p. 112.

La Cluj se aplică Soluţia Finală în cazul doctoranzilor

Biblioteca Albertina Leipzig

           Sfârşitul lumii continuă pentru doctoranzii clujeni (cel puţin cei de la UBB) după cum se poate observa din misiva de Crăciun expediată de către echipa de management a proiectului POSDRU.

Stimati doctoranzi bursieri POSDRU,

In urma deciziei Rectoratului Universitatii Babes-Bolyai va aducem la cunostinta ca plata burselor restante aferente lunilor septembrie si octombrie 2012 nu se va realiza nici in aceasta luna (decembrie 2012).

Studentii doctoranzi care se afla in mobilitate si care nu isi mai pot sustine din punct de vedere financiar sederea in afara tarii sunt sfatuiti sa revina in tara cu incepere de la 01 ianuarie 2013. In cazul in care situatia financiara a Universitatii nu va permite reluarea platii burselor POSDRU, echipa de management va propune conducerii UBB un moratoriu privind clauza contractuala din contractul de studii doctorale cu bursa POSDRU referitoare la obligativitatea efectuarii stagiului de cercetare de 6 luni de zile intr-o tara membra UE, alta decat Romania.

        Unii doctoranzi răutăcioşi, răi de gură şi incapabili să înţeleagă dificultăţile prin care trece constant şi consecvent Universitatea, au cârtit de îndată spunând sus şi tare, pe la colţuri, că încă nu s-au deprins cu viziunea ascetică specifică cercetării napocense. Însă, deşi vestea aplicării Soluţiei Finale a stârnit înjurături şi blesteme aprige, nu se poate vorbi de organizarea vreunei răscoale spontane. Poate ar fi mai bine să privească partea plină a paharului de cucută, anume faptul că diriguitorii finanţelor universitare au avut înţelepciunea şi omenia să informeze eremiţii înainte de Crăciun şi nu după. Este o diferenţă extrem de mare pentru cel care reuşeşte, în pofida tentaţilor culinare şi a fricii de creditori, să-şi păstreze judecata limpede. Există alternative solide: ajunatul, colindatul şi umblatul cu popa cu crucea. Acestea pot aduce câştiguri considerabile celor care reuşesc să-şi învingă reţinerile şi comoditatea. Uitaţi aici câteva sugestii concrete:

Scriitori interzişi în România anilor '40

Victor Brauner, Conspiraţia, 1934.

Într-un scurt articol din „Realitatea evreiască”, Lya Benjamin punctează câteva măsuri luate de conducerea ţării noastre pentru a româniza cultura românească şi a stârpi microbul „străinismului”. Deşi acestea erau şi intenţiile guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938), demersuri mai concrete s-au luat începând în timpul Statului Naţional Legionar (14 septembrie 1940 - 23 ianuarie 1941). Din comoditate, preiau relatarea evenimentelor sintetizată de autoare.

„În sept 1940 e concediat întregul personal evreiesc din toate teatrele dramatice şi lirice. Sindicatul Artelor Frumoase îi exclude pe evrei sau cei căsătoriţi cu evreii. În noiembrie 1941, apare decizia Ministerului Propagandei  de desfiinţare a matriţelor metalice ale discurilor de gramofon cu imprimări ale compozitorilor şi interpreţilor evrei. Lista intitulată «Scriitorii evrei ale căror lucrări sunt interzise la vânzare şi la găzduirea lor în bibliotecile şcolare şi publice , în instituţiile, asociaţiile şi întreprinderile care editează şi vând asemenea publicaţii» a fost afişată în instituţiile publice în noiembrie 1942. La o privire atentă, se poate constata că nu au fost identificaţi toţi scriitorii evrei. De aceea, ziarul «Curentul» din 5 noiembrie 1942 apela la toţi cei care cunosc numele adevărat şi pseudonimele scriitorilor evrei necuprinşi în listă să comunice imediat Direcţiei de propagandă.” (Lya Benjamin, articol „Situaţia creatorilor de artă şi literatură, în anii Holocaustului” în „Realitatea evreiască”, nr- 237 (1037), 16-30 septembrie 2005, p. 8.)

Spada şi Revolverul - "Distracţii" occidentale pe plaiurile mioritice în secolul XIX (recenzie) - de Bogdan Vătavu

Mihai Chiper, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012, 306 p.

Spaţiul românesc de la începutul secolului al XIX-lea, în configuraţia sa de teritoriu de tranziţie, sau „punte” între civilizaţii (ca să folosesc termenul introdus de cercetarea Mariei Todorova cu privire la Balcani şi balcanism) nu poate fi zugrăvit mai precis decât făcând apel la metafora plastică a „buretelui”. Mira atunci, şi ridică unele sprâncene şi astăzi, versatilitatea cu care românii, exclusiv prin intermediul elitelor lor, adoptau módele, moravurile, limbile şi cultura occidentale. În mod logic, dar curios şi ironic în acelaşi timp, duelul, ca practică distinsă, rezervată aceloraşi elite, ar fi trebuit să pătrundă la noi împreună cu celelalte „binefaceri ale civilizaţiei”. La urma urmei, citind literatura epocii (mai ales cea occidentală dar şi cea rusească) dar observând şi interesul relativ recent acordat subiectului în filme precum Barry Lyndon(r. Stanley Kubrick) sau The Duellists(r. Ridley Scott), ambele totuşi ecranizări ale unor romane de epocă, nu putem decât să califcăm practica duelului drept unul dintre fenomenele emblematice ale civilizaţiei europene occidentale. Pentru publicul larg, imaginea a doi gentlemeni îmbrăcaţi la patru ace, înfăţişaţi la douăzeci de paşi distanţă unul de altul, cu antebraţele întinse şi degetele încordate pe trăgaci, în decorul ceţos al unui câmp înrourat este poate unul dintre cele mai persistente şi mai iconice tablouri pe care şi-l poate face cu privire la secolul XIX.

    Cu toate acestea, până la lecturarea noii lucrări a cercetătorului ieşean Mihai Chiper, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), transpunerea ipostazei dueliştilor pe plaiul mioritic ar putea părea pentru unii oarecum dislocată şi forţat caricaturală. Duelul în spaţiul românesc, trebuie să recunoaştem, nu este una dintre cele mai populare imagini. Literatura română, cel puţin cea promovată în şcoli, obsedată până de curând de fiinţa neamului, este mai degrabă populată de personaje rurale a căror onoare şi masculinitate se manifestă în orice altă modalitate decât prin duel. Optica aceasta este îndreptăţită factual de primul caz prezentat în lucrare. Este vorba de o „afacere de onoare” pe care o iniţiază un consilier al capitalei în 1871. Acesta, găseşte de cuviinţă să ceară „satisfacţie pe câmpul de onoare” unui coleg consilier, de profesie băcan. Acesta din urmă nici măcar nu pricepe ce se aşteaptă de la el, nu zăboveşte mult şi-l denunţă pe provocator poliţiei. Aceasta fiind atitudinea celor mai neaoşi dintre români ne putem întreba ce poate să mai spună Mihai Chiper în continuare? Dacă aruncăm totuşi un ochi asupra statisticii întocmite de autor pe baza documentării, adică „772 de „afaceri de onoare” încheiate cu 286 dueluri survenite între anii 1859 şi 1914”, atunci fără îndoială că sunt multe de spus în privinţa duelului în spaţiul românesc. Numărul acesta, ne spune autorul, nu este cu mult diferit de ceea ce ne-am aştepta să se întâmple în occident în acelaşi interval de timp, mai ales că la nivel estimativ am putea ţine cont de aproximativ 3000 de „afaceri de onoare” în România de până la primul război mondial. Cifrele acestea sunt într-adevăr neaşteptate. Pentru o populaţie care nu cunoştea „vorba duel” (Dimitrie Cantemir) înaintea începutului de secol XIX şi a cărei onoare a fost profund ştirbită în vremea experimentului fanariot, abordarea „satisfacţiei” în stil occidental este nu doar ciudată dar şi disproporţionat de uriaşă. Tocmai datorită acestui ultim argument, lucrarea lui Mihai Chiper (din acelaşi punct de vedere intitulată mai mult decât adecvat drept O societate în căutarea onoarei) este cu atât mai interesantă.

    Şi pentru că onoare, duel şi masculinitate sunt cuvintele chie în jurul cărora se desfăşoară lucrarea (iarăşi, toate plasate abil în titlu) este normal să se înceapă cu definirea acestora. Primul capitol tocmai asta încearcă. Făcând uz de cele mai noi studii cu privire la duel, autorul oferă cele mai diverse perspective cu privire la definirea onoarei, lăsându-se să se înţeleagă în cele din urmă că o accepţiune general valabilă a termenului, care să traverseze întreaga civilizaţie occidentală, cu greu poate fi găsită. Ea se construieşte mai degrabă din interacţiunile de grup şi se raportează la valorile generale ale acestuia din urmă, consolidându-se în fapt ca „un discurs – o practică ritualică şi culturală” (p. 16). Duelul, tema centrală a lucrării, este introdus la nivel conceptual de către Mihai Chiper drept un „obicei civilizator” care, ne place sau nu, „a favorizat crearea gentlemanului” (p. 18) de care era atâta nevoie în România de după Unirea din 1859. Masculinitatea, cea de-a treia coordonată care dirijează cercetarea supusă aici atenţiei, lipseşte din păcate ca subcapitol distinct. Cu toate acestea, din lecturarea secţiunilor precedente, o imagine relativ clară cu privire la aceasta se poate forma cu uşurinţă, masculinitatea nefiind altceva decât apanajul onoarei şi al manifestării acesteia prin duel.

    Fiind schiţat în linii generale, fenomenul duelului este apoi plasat în România antebelică, în capitolele următoare Mihai Chiper debarasându-se de acribia statisticianului pentru a sonda personalitatea duelistului. Sistematizarea acestui demers urmează linia apartenenţei socio-profesionale a celor ce-şi apără onoarea. Având în vedere că aceasta se formează la nivel de grup, aşa cum bine evidenţia autorul în primul capitol, o asemenea abordare nu poate fi decât cea mai potrivită. Prima categorie care face obiectul analizei acestui studiu sunt ofiţerii, în fond ei fiind indivizii de la care ne-am aştepta în mod normal să trateze onoarea cu maxima seriozitate. Politicienii ocupă locul doi în clasamentul dueliştilor şi ca atare sunt trataţi de autor imediat ce încheie cu militarii. Dintre aceştia, mulţi cultivau un sentiment al onoarei nu foarte diferit de cel al ofiţerilor, se antrenau permanent şi aveau reputaţia de buni spadasini sau buni ţintaşi. Cu toate acestea mulţi dintre actorii politici, când era vorba de măsurarea masculinităţii pe „câmpul de onoare”, se dovedeau a fi nimic mai mult decât nişte actori, multe asemenea dueluri finalizându-se cu câteva focuri trase în aer şi îmbrăţişări între adversari după terminarea piesei şi căderea cortinei. În orice caz, nu toate afacerile aveau caracterul acesta teatral. Duelul între liderul conservator N. Filipescu şi colegul acestuia de partid, G. Em. Lahovari, l-a costat pe acesta din urmă viaţa. Nu tragismul situaţiei este interesant aici, ci procesul care a urmat. Aşa cum este prezentat de Mihai Chiper, procesul duelului Filipescu-Lahovari, este poate cea mai interesantă dezbatere cu privire la caracterul „afacerilor de onoare” în societatea românească. Duelul opiniilor acuzării şi apărării, prezentate pe larg în lucrare, pe lângă faptul că oferă cea mai clară imagine cu privire la receptarea de care avea parte duelul în România anului 1897, este poate şi cel mai instructiv capitol al cărţii, în care termenii onoare, duel, masculinitate capătă contururile cel mai bine definite. Următoarea categorie care intră în atenţia cercetătorului ieşean este cea a jurnaliştilor, iar apoi, rupându-se de schema propusă, Mihai Chiper se apleacă nu spre o categorie socio-profesională ci spre una din tipopogiile injuriilor, mai precis cele care atentau la numele familiei. Sunt prezentate câteva cazuri populare în care indivizi aparţinând unor familii de renume apără onoarea unor rude apropiate, în general fii care se luptă pentru onarea pătată a taţilor lor. Aici unitatea de structură a lucrării se fisurează şi mai mult, pentru că autorul decide în mod curios să introducă un subcapitol mai degrabă teoretic. Binevenită chiar şi pe finalul cărţii, secţiunea în cauză tratează problema „procesului verbal de carenţă” şi cea a „descalificării”, noţiuni de bază din instrumentarul duelului, care fuseseră totuşi utilizate în capitolele anterioare şi a căror explicaţie poate fi în mare măsură intuită până la detalierea lor aici.

    În principiu, lucrarea O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914) are toate calităţile unui studiu serios întemeiat. Mihai Chiper se dovedeşte a fi cu bibliografia la zi, dintre lucrările citate majoritatea fiind de ultimă actualitate, deşi cantonate aproape în întregime în spaţiul academic anglo-saxon. Metodologia împrumutată nu este aplicată cu stricteţe spaţiului românesc, autorul fiind capabil să sesizeze specificitatea fenomenului duelului în arealul şi intervalul alese: „Fiind un fenomen întârziat (...) într-o perioadă în care dispăruseră privilegiile, iar mobilitatea socială se accelera, categorii sociale diverse au avut ocazia să-l însuşească şi să-l cultive în acelaşi timp, alcătuind aşa numita „societate aleasă” sau „înalta societate” (p. 41).În ceea ce priveşte documentarea, autorul a avut în unele cazuri la dispoziţie atât procesele verbale ale luptei, publicate în ziarele vremii (documente istorice de o greutate deosebită - „naraţiunea probată de 4-6 martori ai aceluiaşi eveniment” (p. 30)), cât şi alte reportaje jurnalistice sau memorii ale participanţilor. Volumul documentării poate fi apreciat direct datorită bogatelor anxe (aproape 120 de pagini!) în care absoult fiecare dintre cele 772 de „afaceri de onoare” sunt listate cronologic împreună cu locul, data exactă, dueliştii, martorii, o scurtă descriere a evenimentelor şi referinţele bibliografice. Dar pe lângă efortul depus, cercetarea lui Mihai Chiper are meritul de a introduce în circuitul academic românesc un suflu proaspăt studiului violenţei, de obicei rezervat exclusiv marginalilor cel mai uşor de asociat cu aceasta.

    Ce-i lipseşte însă cercetării acesteia, în afara consecvenţei (amorfismul ultimului capitol), este un tablou al ritualului la duelare, o prezentare succintă a fenomenului în literatura română, o scurtă situaţie a „afacerilor de onoare” în perioada interbelică şi, în strânsă legătură cu aceasta din urmă, o detaliere a eforturilor întreprinse de stat pentru limitarea fenomenului. Pentru cea din urmă obiecţie există totuşi un parcurs trasat de autor pe toată durata documentată. Cu toate acestea nu aflăm până la sfârşitul studiului când încetează mai precis practica duelului, când devine cu adevărat ilegală. Penultima obiecţie este măcar scuzată în ultimul paragraf al concluziilor („Obiectivele lucrării de faţă şi timpul limitat nu au permis extinderea cercetărilor în perioada interbelică...” (p. 181) iar în ceea ce priveşte duelul ca situaţie fictivă în literatura română, autorul are măcar bunăvoinţa de a indica un studiu recent (p. 34), deşi de dragul unităţii cercetării (care aşa cum am văzut este axată pe cele mai diverse coordonate) o schiţă sumară ar fi fost binevenită aici. Cât despre tabloul ritualului la duelare, deşi este cu siguranţă prezent în literatura de specialitate consultată de autor, acesta ar fi fost mai mult decât necesar, întâi pentru că multora bibliografia nu le este poate accesibilă şi apoi pentru că s-ar fi evitat astfel inadvertenţele din ultimul capitol. În sfârşit, deşi nu epuizează subiectul (cum puţine cercetări fac), cercetarea lui Mihai Chiper este fără îndoială cea mai completă. Cu toate minusurile sale, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914)constituie un exemplu de urmat şi o încurajare la aplecarea cercetării asupra unor domenii insuficient exeplorate.

    

EvZ şi referendumul din Munţii Apuseni

                 Nu despre alegeri vreau să scriu azi, nici despre proiectul discutat în şedinţa de ieri a Ligii, care vizează înfiinţarea primei agenţii de turism electoral din România. Mă refer la prima agenţie cu acte în regulă şi cu statut definit. Vreau să fac câteva observaţii pe marginea unui eveniment care nu a avut loc în România, deşi a implicat câteva mii de alegători. În Apusenii zilelor noastre a avut loc recent o chemare a moţilor înspre realizarea unui nou ţel măreţ, anume iniţierea în masă (sau în grup) a moţilor în tainele alchimiei. Dar ctitorii autohtoni ai adevărului şi magicienii informaţiei nu au avut ochi pentru această marginală şi medievală aventură moţească. Iar cei care au avut au fost complet vrăjiţi, incantaţiile şi fumigaţiile operate cu măiestrie de către magicienii şi iluzioniştii din Sindicatul Viitorul Alchimiei, au avut un efect greu de evaluat şi interpretat cu modestele instrumente ale sociologiei şi antropologiei religioase. De la Albertus Magnus, Corneliu Agrippa şi Bartololomeo Bosco nu s-au mai pomenit trucuri de asemenea proporţii . 
                Luaţi spre exemplu faimosul cotidian decadent Evenimentul Zilei care, ieri, în Sfânta Duminică a alegerilor parlamentare şi a referendumului din Munţii Apuseni, lansa, printre troienile ideologice un exemplar material propagandistic, în care în cuvinte aurite şi bine împachetate, cucoana Antoaneta Etves, de profesie vâlvă a băilor, ne lămureşte pe larg despre entuziasmul ce a cuprins mulţimile de moţi dornici să aducă salvarea alchimică peste ei. În istorisirile sale pline de învăţăminte şi indicaţii precise, jurnalista presară interviuri cu liderul  sindicatului Viitorul Alchimiei, iluzionist-şef Cristian Albu, care, printre oftaturi şi incantaţii, ne vorbeşte despre condiţiile de mizerie ale propagandiştilor, despre demonii oengişti, lipsiţi de scrupule şi onoare, contra cărora trebuie să lupte. Frumos şi emoţionant acest material bine stipendiat, prin care ni se demonstrează cum se poate face propagandă şi cum se poate încerca influenţarea electoratului chiar în ziua alegerilor, în pofida legilor în vigoare şi în pofida oricărei urme de cod deontologic. După ce forţele întunecate sunt demascate şi anatemizate, iluzionistul şef ne împărtăşeşte cu generozitate şi înţelepciune din elementarele beneficii ale alchimiei. 

Judeţul Alba în carantină! Vezi ce epidemie face ravagii!

În această după amiază trei ambulanţe ale Serviciului Mobil de Urgenţă, Recenzare şi Defanatizare din cadrul Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric „Bouvard et Pécuchet” au pornit în goană către judeţul Alba unde a fost instaurată prompt o aspră carantină. Epidemiologii insitutului au constatat rapid faptul că o teribilă formă de aurită RMGC a contaminat pături largi ale populaţiei şi continuă să se extindă cu o viteză înfiorătoare. Şeful departamentului SMURD, domnul drd. Raid Aranjat a acceptat să stea de vorbă cu noi în lungul drum spre satul Bucerdea Vinoasa, după ce a avut amabilitatea să oprească ambulanţa pentru a-l lua la ocazie pe subsemnatul, Mihai Got You, reporter al LOCB:

-         Drd. Raid Aranjat: Ne aşteptam de mult la o astfel de epidemie, dovadă că ne-am pregătit, însă, proporţiile sunt înspăimântătoare. Să nu credeţi că boala asta a picat din senin. Ea infectase de ceva vreme trusturile de presă şi partidele politice, doar că părea ţinută sub control. Ca şi în cazul gonoreelor, pentru că până la urmă şi această aurită RMGC tot o boală ruşinoasă este, pot fi unii purtători ai virusului fără ca boala să se manifeste vizibil în organismul lor şi pot infecta persoanele cu care au contact.”

-         Rep: De unde a pornit această epidemie?

-         Drd. Raid Aranjat: Păi cum se ia o boală ruşinoasă? Prin contact neprotejat! Se ştie că multă lume a avut contacte neprotejate cu…, că frecventau stabilimentul RMGC ! Aşa că nu e de mirare că s-a ajuns aici. Mai periculos este faptul că avem de-a face cu o formă avansată, un hibrid, care nu se ia doar prin contact direct. De exemplu, poate fi luată prin simpla trecere dintr-o mână în alta a unei plase cu alimente, printr-o bancnotă chiar şi spălată.

-         Rep :Şi când s-au constatat primele cazuri grave?

Cum să faci o compunere de nota 10 în mai puţin de 5 minute. Sau cum să iei bacul cu notă maximă

sursa foto:observator.bn

Mai întâi citeşti cu atenţie sau cu o ignoranţă controlată sau cu o lehamite ne-exteriorizată titlul compunerii tale. Aşa cum se întâmpla şi la şcoala generală, doamna îţi dădea titlul şi tu scriai. Toamna. Cum mi-am petrecut vacanţa. Nu îndrăznea nimeni să mintă, cu toţii descriam toamna aşa cum era ea, friguroasă, cu zilele mai scurte decât nopţile, cu păsările migratoare în zbor spre ţările calde – un fel de Arcadia foarte călduroasă, un rai păsăresc, oricum, locaţia era foarte abstract reprezentată în mintea noastră –, cu frunzele ruginii (la care doar câţiva îndrăzneţi adăugau „moarte”, ceea ce îi suna periculos doamnei şi îi trecea în carneţel ca potenţiali agresori, idee criptată prin două minusuri în dreptul suspecţilor) care formează un covor. Poate cineva ar fi spus că se îmbracă mai gros în această perioadă, dar astea erau detalii personale, nimeni nu scrie o istorie personală când vorbeşte de anotimpuri. Toamna e o experienţă comună, trăită într-o colectivitate egalitară, cu toţii simţim frigul şi zilele scurtate la mâneci ca nişte uniforme după 3 spălări şi 3 apretări. Încă nu cunoscusem melancolia pe atunci! Dar în câţiva ani, dacă ne-ar pica la bac „toamna”, cu toţii am scrie despre melancolie, tristeţe, anotimpul nostru preferat, culorile toamnei din inima noastră, suferinţele din dragoste, ah, toate se simt cel mai bine toamna. Cu Bacovia am putea trece bacul cu toţii, ştim ce a vrut să zică poetul în versurile sale, simţim cine ar putea fi eul liric, putem să povestim despre Bacovia, aşa cum şi el a putut povesti despre noi.

Nici nu mai are rost să pomenesc de vremea ploioasă, plouă, plouă, plouă, vreme de beţie, plouă, plouă, plouă, ce melancolie. Ce altă combinaţie mai bună preferi în liceu decât ploaia, melancolia şi beţia? Bacovia este cel mai înţeles şi înţelegător poet, asta ca că nu mai exemplific prin versurile despre perioada de liceu, localizată într-un cimitir. De aici se revendică toţi sataniştii, elevele gotice, punkerii şi blackerii blasfemitori, împreună cu toţii băieţii cu sâge rece din liceu.

Mitul violenţei religioase

William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009, 285p.

            În ajun de Mikulás, din redegista Saxonie unde îmi consum cu stoicism şi abnegaţie exilul, trimit către patrie o grăbită însemnare pe marginea unei cărţi lecturate recent. Cu convingerea că ai noştri cititori, familiarizaţi de multă vreme cu năravurile şi apucăturile oamenilor de cultură bonţideni, vor primi cu curiozitate şi bunăvoinţă cele scrise, vă poftesc la o lectură de iarnă.

Wililiam T. Cavanaugh, profesor de teologie la DePaul University în Chicago, ne propune o carte curajoasă şi provocatoare care, în nota unor înaintaşi precum Michel Foucault, Edward Said sau Reinhardt Koselleck, clatină eşafodajul „înţelepciunii convenţionale” occidentale şi a consensului în privinţa unei chestiuni delicate precum legătura dintre religie şi violenţă. Critica sa deconstructivistă vizează, în primul rând, conceptele şi terminologia folosite în discursul unor specialişti redutabili. Analiza unor concepte precum „religie” sau „secular” este completată de o abordare „empirică”, în sensul reevaluării momentului fondator al mitului violenţei religioase – războaiele religioase premoderne – şi analizare modului în care mitul a fost şi este folosit în societatea occidentală.

Cartea este structurată pe patru capitole, în ordinea următoare: Anatomia Mitului, capitol în care analizează structura mitului şi ideile centrale prin abordarea critică a nouă lucrări majore. Inventarea Religiei, capitol în care urmăreşte modul în care conceptul de religie a fost construit în epoca modernă şi în care face o critică a celor două mari paradigme prezente în studierea fenomenului religios: substanţialismul şi funcţionalismul. Capitolul al treilea, „Crearea mitului războaielor religioase” presupune o revizitare a momentului considerat fondator pentru modernitatea occidentală şi pentru mitul violenţei religioase, conflictele ce au însoţit Reforma religioasă, reliefând faptul că acestea nu pot fi reduse la o cauză de ordin religios. Ultimul capitol, „Utilizări ale mitului” trece în revistă momentele majore, contextele diferite şi mai ales scopurile în care acest mit şi-a dovedit şi îşi dovedeşte cu prisosinţă eficienţa.

Pionerat şi sacrificiu în câmpul medicinei istorice: Povestea fatalităţilor colective.

   Dacă pe de-o parte, Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric „Bouvard etPécuchet” beneficiază de o imagine cât se poate de bună în ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia, pe de alta este supărător pentru membrii acestui stabiliment clinic faptul că în planul cercetării şi inovaţiei meritele sale sunt mai puţin vehiculate. Aducem la cunoştinţa publicului general că numai în acest an, Institutul a reuşit să introducă pe piaţa de profil medicamente precum Istoriocalm, Feudal Forte, Dicar-bo-Marx şi Proto-cronal dar şi tehnici medicale de ultimă generaţie precum premiatul de anul acesta al Vladivostok Science Fair: Lucid-O-View (a.k.a LOV) - laserul oftalmologic care elimină membranele vâscoase din jurul ochiului interior favorizând în felul acesta dezvoltarea şi multiplicarea orizonturilor istorice şi istoriografice ale pacientului.

Familie lovită de fatalităţile colective

    Dar pentru că reuşitele noastre nu sunt mai importante decât ale altora, ci se înscriu mai degrabă în acelaşi trend iniţiat cu mai bine de 2000 de ani în urmă de „părintele medicinei istorice” Historiocrates, vrem astăzi să aducem la cunoştinţă importantele direcţii de cercetare impuse cu jumătate de secol în urmă într-un domeniu ce poartă astăzi numele de fatalităţi colective. Fatalităţile colective sunt afecţiuni epidemice de tip istoric care nu pot fi tratate decât în durata lungă şi care au tendinţa să lovească în funcţie de apartenenţa etnică sau socială a subiectului care este invariabil colectiv. Piatra de temelie a acestui domeniu de cercetare a fost pusă în anii '40 ai secolului XX, de către doi medici români: Marc Bloch'operatoriu şi Lucian Febră. Interesaţi de suferinţele ţăranilor români obligaţi de regimul comunist să-şi înscrie bunurile şi terenurile la colectiv (de la această primă tentativă şi numele vastului domeniu pe care l-au iniţiat!), cei doi medici au pornit pe teren efectuând primele observaţii dar în acelaşi timp oferind şi oblăduire victimelor atinse de această boală. Dintre tratamentele care s-au dovedit deosebit de eficiente enumerăm: plimbările la Miliţie şi înapoi, masajul spinal cu bastonul ortopedic, meditaţiile nocturne pe priciul din celulă şi, ca o încununare a succesului obţinut cu aceste prime tehnici homeopatice, excursii permanente în oraşele patriei şi acomodarea suferinzilor în blocuri noi dar familiare ţăranilor (cu toalete în fundul curţii aşa cum erau ei obişnuiţi)

Scriitorul, literatura şi Nobelul. Pe marginea unei dezbateri

"Plachiozaurus", de Cristian Orza, http://cristianorza.blogspot.com

Problemă:

Se dă: un premiu MARE atât ca notorietate cât şi ca valoare financiară. Bineînţeles că e şi controversat, argumentele curg gârlă din toate părţile. Dar nu aceasta ne interesează aici. Dacă în urmă cu ceva vreme premiul era luat de Hertha Müller, pentru anti-comunismul ei, zic unii, anul acesta l-a luat Mo Yan, scriitor chinez, din cauza puterii şi influenţei financiare şi politice crescânde a Chinei, zic alţii. Cum rămâne cu valoarea creaţiei literare? ar fi întrebarea firească. Ce se premiază? Valoarea estetică, poziţia ideologică sau „moralitatea” autorului? întrebări la fel de fireşti. Laureatul este înconjurat, adesea, de o ţesătură de critici sau laude cu iz ideologic, moralist sau conspirativ. 

            Pe Facebook mi-au picat ochii pe o polemică aprigă pe marginea comentariului făcut de Hertha Müller în legătură cu acordarea premiului Nobel pentru literatură autorului Sorgului roşu. Am urmărit cu interes confruntarea care pe măsură ce se ascuţea şi recurgea la mijloace tot mai „populare” atrăgea tot mai mulţi comentatori şi genera tot mai multă patimă. În mintea mea de simplu consumator de literatură s-au conturat câteva poziţii pe care încerc să le expun aici, cu susţinătorii lor cu tot. (Asumând posibilitatea de a mă fi înşelat în demarcarea poziţiilor sau în plasarea diferiţilor susţinători sunt deschis oricăror alte intepretări şi specificări.)

"Cum mi-am petrecut perioada interbelică". Memorii pe blog - de Ioana Manta Cosma

Casa din strada Paris

Propun un document inedit pentru istoricii fascinaţi de balansul edit-inedit al documentelor de arhivă. Propun spre lectură povestea vieţii unui om. Nu este scriitor, nici politician, nici, nici. Memoriile lui se întind între anii 1929-1948, întrerupte de anii de puşcărie 1948-1954, 1958-1962. Radu Mihai Dimancescu, vizibil nostalgic după perioada interbelică, aceea a copilăriei şi adolescenţei sale, începe în anul 2008 să scrie saga familiei Grunau şi amintirile sale din copilărie. La primul contact cu textul, vizibila subiectivitate cu care idealizează trecutul şi uşoara stângăcie a scriiturii (pe care doar rareori o sesizăm) ne pot face sceptici în faţa acestei povestiri. Poate fi un blog între alte mii de bloguri mediocre şi amatoare. Dacă aveţi răbdare şi bunăvoinţă şi acceptaţi să îl ascultaţi pe povestitor, veţi fi de îndată captivaţi de un roman dinamic.

Ceea ce veţi citi este mai mult decât un roman, puternic ancorat în epoca sa. El pretinde şi o lectură afectivă, te ataşezi de personajele « adevărate », începi să trăieşti în anii ’30-’40, ai să asculţi muzica vremi din Bucureşti, ai să guşti umorul acestei perioade, ai să dai o tură cu bicicleta prin Bucureşti imediat după bombardamentul din 1944. Meritul acestor memorii este şi acela al puterii povestirii – te introduce într-o lume din trecut, reconfigurează multe amănunte, de la felul în care erau repartizate camerele în casă, unde era wc-ul poziţionat faţă de celelate camere, unde erau straturile de flori, câte tipuri de bicicletă a avut băiatul, strategiile militare în timpul războiului, cum se desfăşurau muncile la vie etc. Detaliile abundă, ceea ce ne ajută să reconstruim această lume nouă pentru noi. Mai mult, textele sunt bine documentate cu fotografii de familie, schiţe de case, filmări din anii ’40, fiecare cu referinţe profesionist notate. Aspectul ăsta ne face să dăm crezare poveştilor şi să ne implicăm şi mai mult în viaţa familiilor Dimancescu şi Dunau. Astfel, e imposibil să nu suferi când afli ce se alege cu proprietatea de la vila Radilacella, sau când principesa Ileana (în calitate de maica Alexandra de la mănăstirea din Pennsylvania) vizitează România în 1990, după un exil îndurat din 1948.

Unele povestiri ne apropie de marile evenimente ale epocii, cum ar fi câteva întâmplări din timpul războiului. Capitolul „Fascinaţie pentru armată” din prima parte a memoriilor „Între Bonaparte şi Domeniilor” arată cine a ajutat  la rebeliuniea legionară, cum Himmler a intervenit pentru salvarea vinovatului condamnat la puşcărie 25 de ani. Explicaţiile despre strategiile de război, datele exacte ale tipurilor de avioane cu care se lupta, multe din acestea vin din experienţa proprie : „În vacanţele şi excursiile făcute la munte am fost ghidat pe poziţiile co-beligeranţilor din 1916-1918. Tata mi-a arătat la Pârâul Rece/Predeal poziţiile româneşti şi la Bran (pe Măgura) poziţiile austro-ungare. Întelegeam ce se întâmplase şi eram deosebit de receptiv la toate explicaţiile.”

Casa din strada Sănătescu

Portretul lui nenea Costică Grunau este foarte expresiv, întruchipând o  tipologie de personaj specifică pentru acea perioadă – bărbatul excentric, un dandy lipsit de prejudecăţi, celibatar convins, veşnic tânăr şi în căutare de aventuri. Locuia într-o vilă mare cu etaj în parcul Domeniilor (pe strada Aviator Mircea Zorileanu); era fratele bunicului, Paul Adolf Grunau. El este unul din puţinii care au înţeles-o pe mama povestitorului nostru atunci când divorţează în 1943 şi se recăsătoreşte cu inginerul Casin Popescu. Pentru că evenimentul este unul incomod, nu aflăm prea multe detalii, deşi ar fi fost interesant cum era receptat un divorţ în acele vremuri. După ce moare în 1946, Costică Grunau e incinerat şi vrea ca cenuşa să îi fie aruncată de pe vârful Omu. Dorinţa e îndeplinită de Alice Grunau Popescu, Sanda Dimancescu si Radu Dimancescu. Deşi scena e uşor patetică în încercarea ei de a fi literară, personajul Cosică Grunau rămâne valabil, un potenţial protagonist dintr-un roman.

M-am luat cu vorba şi am uitat să precizez că memoriile sunt ordonate în trei părţi: „Între Bonaparte şi Domeniilor” unde este prezentată viaţa din Bucureşti; „Via Radalicella” unde erau petrecute vacanţele de vară la ţară (acolo era o mică vilă şi un domeniu cu vie); „Balcicul şi Branul copilăriei mele”, două locaţii în care Asociaţia Creştină a Femeilor (A.C.F.) – din care făceau parte mama autorului şi principesa Ileana – organiza tabere de vară.

Pe parcurul lecturii, realizăm că textul devine un document important pentru istoria Bucureştiului, pentru istoria burgheziei, a micilor şi marilor proprietari anihilaţi de comunişti, pentru felul în care a supravieţuit cultul monarhiei, cum comunismul a distrus tradiţia producătorilor locali de vin şi tradiţia creşterii şi concursurilor de cai. Capitolele despre viaţa în Bucureşti surprind o mutaţie importantă la nivel arhitectural, când se face schimbul între generaţii şi modernitatea pătrunde în oraş. Părinţii autorului locuiesc o vreme în casa bunicilor, apoi îşi construiesc propria casă în 1934, una modernă, după ultima modă. În 1903, Paul Adolf şi Eugenia Grunau cumpără o parcelă de pământ şi construiesc un cămin „după tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornişele hoch-parterului, un pod înalt cu învelitoare din tablă şi un atic spre stradă.” Diferenţa dintre cele două locuinţe o sesizează până şi copilul, în momentul în care vizitează noul cămin: „Însăşi vilele erau mai modeste faţă de somptoasele clădiri din cartierul unde mă născusem. (…) Am remarcat înalţimea mică a plafoanelor care îmi dădeau impresia că sărind cumva aş putea să le ating. Aveam să aflu mai târziu că aveau 2,70 metri înălţime faţă de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.” Câteva rânduri mai încolo revine ideea diferenţei între cele două case : „Prin concepţia cubistă a arhitectului Horia Creangă, autorul proiectului, faţadele erau inversate de la normalitate, dependinţele fiind situate spre stradă, iar camerele principale spre curte, unde era orientată veranda de la parter şi balconul de la etaj.”

Profesionalismul şi seriozitatea acestui blog sunt datorate fiului povestitorului, Alin Mihai Dimancescu, la care observăm un binevenit cult pentru păstrarea memoriei. În inflaţia de bloguri cu temă confesivă, aceste memorii scapă de sub pericolul idealizării excesive şi fac o radiografie fidelă a epocii, din perspectiva copilului, tânărului şi apoi bătrânului Radu Mihai Dimancescu. Nu întâlnim niciun fior naţionalist şi nici antievreisc în glasul memorialistului, două din coordonatele majore ale atmosferei acestei epoci[1]. Liberal în convingeri, autorul pare să fie un om echilibrat, ce a scăpat de sub patimile interbelice.

Dacă nu vă interesează perioada anilor ’30-’40, textul poate fi privit nu numai ca document istoric, ca mărturisire asupra acelor vremuri, ci poate fi citit ca un roman „adevărat ” asupra unei istorii „adevărate”, utopie ce poate fi atinsă doar într-o astfel de ficţiune…

---

[1] Vezi Leon Volovici, „Nationalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s”, translated from the Romanian by Charles Kormos, Pergamon Press, Oxford, 1991, 213 p.

Voievodismul zaharat, boala secolului ? - fragment din Dicţionarul de boli istorice de-a gata

Ion Vodă cel Cumplit

Definiţie

Voievodismul zaharat este una dintre cele mai răspândite boli cronice transmisibile şi cea mai frecventă boală etnocritică. Se caracterizează prin tulburări ale discernământului, pierdera bunului simţ (asta în cazul în care pacientul l-a avut vreodată), complicaţii care afectează spiritul critic, orgoliul, nervii, vezica urinară şi orificiul buco-discursiv, în termeni populari numit plisc. În esenţă voievodismul zaharat este o boală în care organismul nu produce suficientă raţionare sau nu o foloseşte eficient.

Răspândire

Prin răspândirea sa, voievodismul zaharat intră în categoria aşa numitelor boli cronice ale lipsei de civilizaţie. Pe cât de simplă pare astăzi determinarea nivelului de cugetare, pe atât de dificilă este, totuşi, determinarea prevalenţei voievodismului zaharat la o anumită parte a populaţiei. Acest lucru se datorează  în mare măsură faptului că standardele de diagnosticare a bolii nu sunt încă uniform aplicate, putem spune că sunt chiar duble când e vorba de delimitare sau compararea cu alte boli precum pareza stângistă acută sau cancerul ceauşisto-gardist de colon vertebral.

Se estimează că 2-6 % din populaţia României Occidentale şi a Olteniei de Nord suferă de această boală (Noi considerăm că aceste procente sunt optimiste). Şi mai alarmant este că aproape o treime dintre aceşti oameni nu sunt conştienţi de existenţa bolii. Conform datelor statistice din 1981, peste 30% din populaţia R.S.R suferea de voievodism zaharat, începând chiar cu longevivul domnitor al acelor vremi. Boala este mai întâlnită la locuitorii din oraşe decât la cei de la sate. Statisticile centralizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că, în anul 2000, existau în România mai mult de un milion de voievodişti şi se estimează că până în 2030 numărul lor se va dubla.

Viorella Manolache, Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX), - Valentin Trifescu

Viorella Manolache, Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX), afterword Ionas Aurelian Rus, Editura Techno Media, Sibiu, 2010, 174 p.

Cercetarea complexului fenomen al regionalismului transilvănean din secolul trecut, care a luat o mulţime de forme (atitudini) şi care s-a exprimat prin nenumărate figuri(personalităţi), este şi în momentul de faţă la începuturile sale. Vocea regionaliştilor ardeleni din prima jumătate a secolului al XX-lea, fie că au fost ei români, saşi sau maghiari, nu a fost înregistrată sau nu i s-a acordat capitolul cuvenit în cadrul istoriilor oficiale din România sau Ungaria. Acest al treilea discurs,  pierzător şi slab prin definiţie, a fost trecut sub tăcere sau a fost încărcat cu un sens profund negativ. S-au remarcat doar discursurile tari, naţionale / naţionaliste, care au nivelat şi omogenizat teritoriul Transilvaniei, dintr-o perspectivă unitară şi centralistă venită de la Budapesta sau Bucureşti[1]. În istoriografia ştiinţifică din România, doar istoriile literare au făcut excepţie de la regulă. În acest fel, cunoaştem mult mai bine implicaţiile literare ale regionalismului. Prin demersul lor, istoricii literari au încercat şi o apropiere, prin cunoaştere reciprocă, între diferitele naţiuni ale Transilvaniei. În acestă ordine de idei, îi amintim aici pe istoricii literari: Ion Chinezu, Nicolae Balotă, János Varró, Gavril Scridon, Mircea Zaciu, Éva Cs. Gyímesi, Gyula Dávid, Liviu Maliţa, Gheorghe Manolache sau Enikő Olcar.

            Pe acest fond insuficient defrişat vine lucrarea cercetătoarei Viorella Manolache, care continuă cu pasiune deschiderile tematice pe care le iniţiase, cu câţiva ani înainte, tatăl domniei sale, profesorul Gheorghe Manolache[2]de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Autoarea a moştenit din familie, pe lângă preferinţa pentru anumite subiecte de cercetare, cum sunt localismul creator sau activitatea revistei Luceafărul din Sibiul anilor 1934-1945, şi talentul scriitoricesc, stilul Manolache fiind uşor de recunoscut, încă de pe prima pagină. Altfel spus, Viorella Manolache ne propune o analiză densă, esenţializată, epurată de surplusuri demonstrative şi de balastul informativ. A dorit surprinderea ideilor directoare care au animat elitele româneşti din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Totodată, scriitura autoarei se singularizează în cadrul cercetării româneşti, ea fiind manieristă şi manierată prin limbaj, cu unele inserţii baroce, care dau clasă (aş spune, şi plăcere cititorului versat) şi trădează o temeinică formaţie filologică. Mai mult, Viorella Manolache pune cititorul în impostaza de complice în descoperirea secretelor de analiză. Prin stilul său pedant, cercetătoarea apelează la mici cochetării, „făcând cu ochiul” unor autori consacraţi, spre deliciul connaisseurilor, fără să deconspire destinatarul, lăsându-i cititorului plăcerea de a recunoaşte singur, după puteri, despre cine este vorba. Aşa se întâmplă cu teoreticianul Secundarului: „Schimbarea digresivă a «mişcării înainte» viza dezvoltarea economică şi socială, mişcare urmată de Occidentul urbanizat şi industrializat. (p. 17) (precum şi la pagina 24), sau cu Marcel Gauchet, când discută despre „dezvrăjirea lumii” (p. 35).

            Parcurgând, la o primă vedere, cuprinsul cărţii semnate de Viorella Manolache, avem impresia că suntem în faţa unui volum miscelaneu în care sunt adunate studii care coboară temporar în secolul al XIX-lea şi urcă până în contemporaneitate. Autoarea îşi articulează analiza pe câteva teme generale, care ulterior sunt concentrate în analiza câtorva studii de caz. Însă cele patru capitole – intitulate „Repere ale unui saeculum transparent: tradiţie vs. europenizare”, „Prototipuri locale: decupaje ale modelului tradiţionalist – european”, „Dinamica modelului european”, „Vocaţia europeană a racordurilor şi conservarea însemnelor locale” – sunt legate organic între ele, autoarea oferind cititorului o perspectivă diacronică referitoare la discursul elitelor româneşti asupra valorilor europene şi tradiţionale ale culturii şi civilizaţiei noastre. După cum bine se preciza la începutul cărţii, „Studiul de faţă axat pe dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” îşi propune să cartografieze decupaje sincronice(în momente istorice concret delimitate) şi să localizeze reliefuri culturale specifice, ajungând, în cele din urmă, pe planul relaţiilor internaţionale, la (re)construirea unui puzzle politico-istoric.// O primă ipoteză de lucru propusă: – localismul creator a fost şi rămâne o categorie rizofagă, hrănindu-se imagologic, geo-politic, material şi spiritual dintr-un anume specific (naţional, local, regional, zonal), angajat agonistic în dinamica modelului european, anevoie de sincronizat, fie şi la nivel mimetic, într-un anume tip de sinteză europeană, a unui saeculum transparent.// A doua ipoteză: – pornind de la constatarea că în anii ’30 exista o criză generalizată a culturii modern-europene, studiul de faţă va pleca de la constatarea că prin prototipuri locale se va încerca o corectare a haosului declanşat de imitaţia accidentală a form(ul)elor occidentale, stabilindu-se că însemnele locale îşi propun distanţarea faţă de modernitatea burgheză.// A treia ipoteză: – cultura locală reactivează în cofrajul modernităţii româneşti un laboratorium europaeus, asumat ca proces dominat de ciocniri între tradiţie şi valorile lumii burgheze, altfel spus, un proces alimentat de coliziunea între noua tradiţie şi remanenţele sale” (pp. 7-8).

            După cum vom vedea mai jos, nenumărate sunt nuanţele pe care le aduce cartea Viorellei Manolache asupra localismului creatorşi asupra regionalismului românesc în general. Cu o solidă pregătire interdisciplinară, autoarea gestionează cu naturaleţe o bibliografie extrem de variată, care nu face decât să aducă perspective noi asupra fenomenului studiat. Cercetătoarea înţelege foarte bine regionalismul transilvănean în contextul naţionalist al epocii, aducând în discuţie existenţa unui anumit „transilvanism duminical” (p. 60), idee care vine în ajutorul convingerii noastre, cum că putem considera regionalismul, în bună măsură, ca fiind o atitudine acompaniatoare. Dezbaterea relaţiei istorice şi geo-politice dintre Centru şi Periferie este completată de „contaminările” din domeniul criticii şi teoriei literare, care dau originalitate şi valoare abordării autoarei. Pe lângă teoria Secundarului[3], aplicată pentru prima dată asupra localismului creator de către profesorul Gheorghe Manolache, este valorificată ideea liminalităţii, care pune într-o lumină cu totul nouă condiţia periferică, marginală, provincială a unui spaţiu geografic şi cultural: „Aşezând în aceeaşi ecuaţie marginalitatea şi liminalitatea, Mihai Spăriosu[4], opina că dacă marginalitatea se referă la o relaţie agonistică dintre centru şi marginile unei structuri, cu tot ceea ce ţine de sistem, subsistem, polisistem sau univers, liminalitatea, în schimb, ar avea în vedere o relaţie neutrală între două sau mai multe structuri aşa cum o putem întâlni între două sau mai multe frontiere. În lumina acestei observaţii, marginalitatea nu poate oferi acces necenzurat spre noi lumi, nu poate iniţia transgresări, aşa cum reuşeşte liminalitatea. (Sin)taktic, dacă structurilesocioculturale instituţionale operează la modul indicativ, procesele liminale se mulţumesc a (co)opera la modul subjonctiv. Preocupat de cariera liminalităţii în spaţiul cultural, Adrian Oţoiu[5]o (re)aşază, strategic, într-o relaţie transparentă cu marginalitatea şi inferioritatea structurală, cu teoriile asupra multiculturalismului şi/sau cu inferioritatea ex-ilică ori formele culturale a-teologice” (p. 55).

Pe lângă toate aceste bemolizări extrem de importante pentru înţelegerea complexului şi controversatului fenomen al regionalismului cultural, credem că se mai poate adăuga ceea ce noi numeam un regionalism mai mult decât regionalism: Campanilismul. Această formă cu implicaţii mistice de manifestare a regionalismului, înrădăcinată în orgoliul sau bucuria de a aparţine unei comunităţi marcate de un simbol identitar (campanila fiind văzută ca un simbol regional generic şi nu neaparat local sau parohial), presupune credinţa în existenţa unui genius loci care marchează, în mod definitiv, afectiv şi atitudinal pe cei care au luat contact, într-un fel sau altul, cu locul creator de identitate[6].

            Nu putem decât să ne bucurăm că în istoriografia românească şi-a făcut loc (într-un mod discret, ce-i drept) cartea Viorellei Manolache. Salutăm, cu puţină invidie de breslaş, capacitatea de sinteză a autoarei şi puterea de a înţelege dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” din prima jumătate a secolului al XX-lea. Altfel spus, volumul discutat în rândurile de mai sus este un real câştig şi se impune de la sine ca o bibliografie obligatorie pentru cei care cercetează regionalismul din Transilvania interbelică şi nu numai.

---

[1] Valentin Trifescu, Transilvanismul lui Iancu Azapu, în „Anuarul Şcolii Doctorale «Istorie. Civilizaţie. Cultură»”, V, Cluj, 2011, pp. 369-371.

[2] Vezi Gheorghe Manolache, Resurecţia localismului creator. O experienţă spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006; Idem, Recuperarea unei sincope culturale: Luceafărul – serie nouă: 1934-1939; 1940-1945, Editura Techno Media, Sibiu, 2008.

[3] Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, trad. de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997.

[4] Mihai Spăriosu, The Wreath of Wild Olive: Play, Liminality and the Study of Literature, Sunny Press, New York, 1997.

[5] Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră: strategii transgresive în proza generaţiei ’80, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000.

[6] Valentin Trifescu, Campanilismul în istoria artei. Hans Haug şi concepţia sa referitoare la arta alsaciană, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia Artium”, LIV, 1, Cluj, 2009, pp. 59-68; Idem, Introducere în campanilismulalsacian şi transilvănean. Hans Haug, Kós Károly și Coriolan Petranu, în „Transilvania”, serie nouă, XXXIX (CXV), 10, Sibiu, 2010, pp. 73-78.