marți, 18 decembrie 2012

Scriitori interzişi în România anilor '40



Victor Brauner, Conspiraţia, 1934.


Într-un scurt articol din „Realitatea evreiască”, Lya Benjamin punctează câteva măsuri luate de conducerea ţării noastre pentru a româniza cultura românească şi a stârpi microbul „străinismului”. Deşi acestea erau şi intenţiile guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938), demersuri mai concrete s-au luat începând în timpul Statului Naţional Legionar (14 septembrie 1940 - 23 ianuarie 1941). Din comoditate, preiau relatarea evenimentelor sintetizată de autoare.
„În sept 1940 e concediat întregul personal evreiesc din toate teatrele dramatice şi lirice. Sindicatul Artelor Frumoase îi exclude pe evrei sau cei căsătoriţi cu evreii. În noiembrie 1941, apare decizia Ministerului Propagandei  de desfiinţare a matriţelor metalice ale discurilor de gramofon cu imprimări ale compozitorilor şi interpreţilor evrei. Lista intitulată «Scriitorii evrei ale căror lucrări sunt interzise la vânzare şi la găzduirea lor în bibliotecile şcolare şi publice , în instituţiile, asociaţiile şi întreprinderile care editează şi vând asemenea publicaţii» a fost afişată în instituţiile publice în noiembrie 1942. La o privire atentă, se poate constata că nu au fost identificaţi toţi scriitorii evrei. De aceea, ziarul «Curentul» din 5 noiembrie 1942 apela la toţi cei care cunosc numele adevărat şi pseudonimele scriitorilor evrei necuprinşi în listă să comunice imediat Direcţiei de propagandă.” (Lya Benjamin, articol „Situaţia creatorilor de artă şi literatură, în anii Holocaustului” în „Realitatea evreiască”, nr- 237 (1037), 16-30 septembrie 2005, p. 8.)

Pentru că jurnalul lui Mihail Sebastian este scris în aceeaşi perioadă a românităţii agresive din anii 1940, pentru că legea îl viza şi pe diarist, iar lista publicată îi amintea numele, este interesant de verificat ce a notat diaristul în noiembrie 1942. Ne dăm seama încă odată nu numai de profunzimea cu care tratează Mihail Sebastian anumite teme, dar şi de complexitatea mărturiilor ca sursă a unui studiu. Profund ancorate în viaţa celui ce se confesează, mărturiile consemnează evenimentul în sine, alături de impactul pe care îl are asupra persoanei în cauză şi impresiile pe care le trezeşte acesteia. Sunt ca undele ce se desprind odată cu producerea seismului; iar noi vedem atât cutremurul, cât şi consecinţele lui.
„Un ordin al Ministerului Propagandei dispune scoaterea cărţilor de autori evrei din librării şi biblioteci. Am văzut azi la «Hachette» două tablouri imense tipărite cu litere mari: Scriitori evrei. Sunt, desigur, şi eu, afişat ca un delincvent, ca un criminal: numele părinţilor, data şi anul naşterii, lista cărţilor. Lipseau doar semnalmentele. Întâi am râs (mai ales că întreg tabelul e plin de inexactităţi), dar pe urmă m-am gândit că afişarea asta nu ne face niciun bine. Mă tem că va atrage atenţia asupra noastră şi cine ştie ce mai iese de aici? De doi ani, nu mă duc la teatru, nu intru în restaurante, evit să mă plimb prin centru, nu văd mai pe nimeni, nu caut pe nimeni, încerc să mă ţin cât mai departe, cât mai singur, cât mai uitat – şi acum numele meu în toate librăriile!” (Mihail Sebastian „Jurnal 1935-1944”, Editura Humanitas, 1996, p. 480-481)
Jurnalul devine valoros pentru că aminteşte de lista scriitorilor „condamnaţi”, dar şi pentru că el conţine reacţia diaristului-scriitor-evreu. Dacă la început priveşte lucrurile cu detaşare şi umor, în câteva rânduri, tonul se schimbă radical. Trecerea aceasta se face firesc, reacţia e omenească: eşti scriitor evreu şi îţi vezi numele scris pe vitrina unei librării; din acel moment, eşti interzis. Cum reacţionezi? Ţi se pare o farsă la început. Râzi când vezi greşelile datelor biografice şi bibliografice. După care îţi dai seama de consecinţele pe care le va lua ştirea: nu vei mai putea publica ceea ce scrii. Cum vei mai trăi în continuare?
Lista îi anulase încercările din ultimii ani de a se distanţa de viaţa mondenă din restaurante, teatre, promenade. Acum era în centrul atenţiei şi trebuia să o ia din nou de la capăt, pentru că legea îi cerea să nu mai existe ca scriitor.  
Avem de-a face atât cu o izolare de acum legală (este scos din librării şi alte spaţii publice prin legea menţionată mai sus), cât şi cu o autoizolare. Şi asta se datorează microbului care a declaşat starea de carantină – evreitatea. Pentru că nu a putut deveni român, Mihail Sebastian încearcă acum să îşi asume cu demnitate şi discreţie evreitate indusă prin decrete-legi şi prin voci autoritare ale societăţii româneşti. Este un joc de du-te vino – trebuie să te porţi ca un evreu, să te supui legilor şi să dispari din slujbele şi locurile publice, dar eşti amintit cu fiecare ocazie, numele tău este scris cu litere mari pe toate gardurile instituţiilor unde tu nu trebuie să fii. Eşti şi nu eşti. Acelaşi mod paradoxal de existenţă este recomandat în cazul evreilor moderni, asimililaţi, secularizaţi, aşa cum îi numeşte Hannah Arendt în „Originilor totalitarismului”, cei înstrăinaţi de cultura ebraică, de religie, de limbă, nevoiţi să fie şi să nu fie evrei în acelaşi timp, cei cărora oamenii le fac complimente cum că sunt evrei, dar nu sunt ca ceilalţi evrei.[1]
Cititorul priveşte textul prin optica dată de tema principală a fragmentului, identitatea evreiască la scriitori şi consecinţele acesteia. Citatul surprinde însă şi viaţa materială degradată din timpul războiului. Lipsurile l-au afectat (în calitate de contemporan al celui de-al Doilea Război Mondial şi în calitate de evreu) într-atât încât nu îşi mai permitea financiar să mănânce sau să bea în oraş, aşa cum o făcea înainte.
Citatul ne arată traseul labirintic al evreului în spaţiul cultural românesc, un drum întortocheat şi strâmt din care nu putea ieşi în calitate (impusă) de evreu. Din cauza acestei identităţi nefaste, linia vieţii se îngroaşă, devine stridentă şi incomodă pentru sine şi celelalte destine, ia forma unul melc[2] care se închide în sine.
Lista parțială a evreilor interzişi în 1942[3]
P.S. Aceştia sunt scriitorii respinşi de cultura română a anilor ’40, în căutarea ei de a se purifica. Oare pe câţi din aceşti scriitori îi considerăm azi români şi ne mândrim cu ei, ignorând că ei sunt evrei şi că au fost interzişi cândva?  Vorbim numai despre lucrurile care ne convin, uitând că o cultură trebuie să fie şi onestă, nu numai pur românească.


[1] Marta Petreu, „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 150.
[2] „N-am stil. N-am mască. Sunt ca un melc fără cochilie. Oricine mă poate strivi.” (Maria Banuş, „Sub camuflaj. Jurnal 1943-1944”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978, p. 250.)
[3] Sursa cea mai la îndemână -  Wikipedia.

Comentarii

Translate this blog