Spada şi Revolverul - "Distracţii" occidentale pe plaiurile mioritice în secolul XIX (recenzie) - de Bogdan Vătavu



Mihai Chiper, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012, 306 p.

Spaţiul românesc de la începutul secolului al XIX-lea, în configuraţia sa de teritoriu de tranziţie, sau „punte” între civilizaţii (ca să folosesc termenul introdus de cercetarea Mariei Todorova cu privire la Balcani şi balcanism) nu poate fi zugrăvit mai precis decât făcând apel la metafora plastică a „buretelui”. Mira atunci, şi ridică unele sprâncene şi astăzi, versatilitatea cu care românii, exclusiv prin intermediul elitelor lor, adoptau módele, moravurile, limbile şi cultura occidentale. În mod logic, dar curios şi ironic în acelaşi timp, duelul, ca practică distinsă, rezervată aceloraşi elite, ar fi trebuit să pătrundă la noi împreună cu celelalte „binefaceri ale civilizaţiei”. La urma urmei, citind literatura epocii (mai ales cea occidentală dar şi cea rusească) dar observând şi interesul relativ recent acordat subiectului în filme precum Barry Lyndon(r. Stanley Kubrick) sau The Duellists(r. Ridley Scott), ambele totuşi ecranizări ale unor romane de epocă, nu putem decât să califcăm practica duelului drept unul dintre fenomenele emblematice ale civilizaţiei europene occidentale. Pentru publicul larg, imaginea a doi gentlemeni îmbrăcaţi la patru ace, înfăţişaţi la douăzeci de paşi distanţă unul de altul, cu antebraţele întinse şi degetele încordate pe trăgaci, în decorul ceţos al unui câmp înrourat este poate unul dintre cele mai persistente şi mai iconice tablouri pe care şi-l poate face cu privire la secolul XIX.

    Cu toate acestea, până la lecturarea noii lucrări a cercetătorului ieşean Mihai Chiper, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914), transpunerea ipostazei dueliştilor pe plaiul mioritic ar putea părea pentru unii oarecum dislocată şi forţat caricaturală. Duelul în spaţiul românesc, trebuie să recunoaştem, nu este una dintre cele mai populare imagini. Literatura română, cel puţin cea promovată în şcoli, obsedată până de curând de fiinţa neamului, este mai degrabă populată de personaje rurale a căror onoare şi masculinitate se manifestă în orice altă modalitate decât prin duel. Optica aceasta este îndreptăţită factual de primul caz prezentat în lucrare. Este vorba de o „afacere de onoare” pe care o iniţiază un consilier al capitalei în 1871. Acesta, găseşte de cuviinţă să ceară „satisfacţie pe câmpul de onoare” unui coleg consilier, de profesie băcan. Acesta din urmă nici măcar nu pricepe ce se aşteaptă de la el, nu zăboveşte mult şi-l denunţă pe provocator poliţiei. Aceasta fiind atitudinea celor mai neaoşi dintre români ne putem întreba ce poate să mai spună Mihai Chiper în continuare? Dacă aruncăm totuşi un ochi asupra statisticii întocmite de autor pe baza documentării, adică „772 de „afaceri de onoare” încheiate cu 286 dueluri survenite între anii 1859 şi 1914”, atunci fără îndoială că sunt multe de spus în privinţa duelului în spaţiul românesc. Numărul acesta, ne spune autorul, nu este cu mult diferit de ceea ce ne-am aştepta să se întâmple în occident în acelaşi interval de timp, mai ales că la nivel estimativ am putea ţine cont de aproximativ 3000 de „afaceri de onoare” în România de până la primul război mondial. Cifrele acestea sunt într-adevăr neaşteptate. Pentru o populaţie care nu cunoştea „vorba duel” (Dimitrie Cantemir) înaintea începutului de secol XIX şi a cărei onoare a fost profund ştirbită în vremea experimentului fanariot, abordarea „satisfacţiei” în stil occidental este nu doar ciudată dar şi disproporţionat de uriaşă. Tocmai datorită acestui ultim argument, lucrarea lui Mihai Chiper (din acelaşi punct de vedere intitulată mai mult decât adecvat drept O societate în căutarea onoarei) este cu atât mai interesantă.
    Şi pentru că onoare, duel şi masculinitate sunt cuvintele chie în jurul cărora se desfăşoară lucrarea (iarăşi, toate plasate abil în titlu) este normal să se înceapă cu definirea acestora. Primul capitol tocmai asta încearcă. Făcând uz de cele mai noi studii cu privire la duel, autorul oferă cele mai diverse perspective cu privire la definirea onoarei, lăsându-se să se înţeleagă în cele din urmă că o accepţiune general valabilă a termenului, care să traverseze întreaga civilizaţie occidentală, cu greu poate fi găsită. Ea se construieşte mai degrabă din interacţiunile de grup şi se raportează la valorile generale ale acestuia din urmă, consolidându-se în fapt ca „un discurs – o practică ritualică şi culturală” (p. 16). Duelul, tema centrală a lucrării, este introdus la nivel conceptual de către Mihai Chiper drept un „obicei civilizator” care, ne place sau nu, „a favorizat crearea gentlemanului” (p. 18) de care era atâta nevoie în România de după Unirea din 1859. Masculinitatea, cea de-a treia coordonată care dirijează cercetarea supusă aici atenţiei, lipseşte din păcate ca subcapitol distinct. Cu toate acestea, din lecturarea secţiunilor precedente, o imagine relativ clară cu privire la aceasta se poate forma cu uşurinţă, masculinitatea nefiind altceva decât apanajul onoarei şi al manifestării acesteia prin duel.
    Fiind schiţat în linii generale, fenomenul duelului este apoi plasat în România antebelică, în capitolele următoare Mihai Chiper debarasându-se de acribia statisticianului pentru a sonda personalitatea duelistului. Sistematizarea acestui demers urmează linia apartenenţei socio-profesionale a celor ce-şi apără onoarea. Având în vedere că aceasta se formează la nivel de grup, aşa cum bine evidenţia autorul în primul capitol, o asemenea abordare nu poate fi decât cea mai potrivită. Prima categorie care face obiectul analizei acestui studiu sunt ofiţerii, în fond ei fiind indivizii de la care ne-am aştepta în mod normal să trateze onoarea cu maxima seriozitate. Politicienii ocupă locul doi în clasamentul dueliştilor şi ca atare sunt trataţi de autor imediat ce încheie cu militarii. Dintre aceştia, mulţi cultivau un sentiment al onoarei nu foarte diferit de cel al ofiţerilor, se antrenau permanent şi aveau reputaţia de buni spadasini sau buni ţintaşi. Cu toate acestea mulţi dintre actorii politici, când era vorba de măsurarea masculinităţii pe „câmpul de onoare”, se dovedeau a fi nimic mai mult decât nişte actori, multe asemenea dueluri finalizându-se cu câteva focuri trase în aer şi îmbrăţişări între adversari după terminarea piesei şi căderea cortinei. În orice caz, nu toate afacerile aveau caracterul acesta teatral. Duelul între liderul conservator N. Filipescu şi colegul acestuia de partid, G. Em. Lahovari, l-a costat pe acesta din urmă viaţa. Nu tragismul situaţiei este interesant aici, ci procesul care a urmat. Aşa cum este prezentat de Mihai Chiper, procesul duelului Filipescu-Lahovari, este poate cea mai interesantă dezbatere cu privire la caracterul „afacerilor de onoare” în societatea românească. Duelul opiniilor acuzării şi apărării, prezentate pe larg în lucrare, pe lângă faptul că oferă cea mai clară imagine cu privire la receptarea de care avea parte duelul în România anului 1897, este poate şi cel mai instructiv capitol al cărţii, în care termenii onoare, duel, masculinitate capătă contururile cel mai bine definite. Următoarea categorie care intră în atenţia cercetătorului ieşean este cea a jurnaliştilor, iar apoi, rupându-se de schema propusă, Mihai Chiper se apleacă nu spre o categorie socio-profesională ci spre una din tipopogiile injuriilor, mai precis cele care atentau la numele familiei. Sunt prezentate câteva cazuri populare în care indivizi aparţinând unor familii de renume apără onoarea unor rude apropiate, în general fii care se luptă pentru onarea pătată a taţilor lor. Aici unitatea de structură a lucrării se fisurează şi mai mult, pentru că autorul decide în mod curios să introducă un subcapitol mai degrabă teoretic. Binevenită chiar şi pe finalul cărţii, secţiunea în cauză tratează problema „procesului verbal de carenţă” şi cea a „descalificării”, noţiuni de bază din instrumentarul duelului, care fuseseră totuşi utilizate în capitolele anterioare şi a căror explicaţie poate fi în mare măsură intuită până la detalierea lor aici.
    În principiu, lucrarea O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914) are toate calităţile unui studiu serios întemeiat. Mihai Chiper se dovedeşte a fi cu bibliografia la zi, dintre lucrările citate majoritatea fiind de ultimă actualitate, deşi cantonate aproape în întregime în spaţiul academic anglo-saxon. Metodologia împrumutată nu este aplicată cu stricteţe spaţiului românesc, autorul fiind capabil să sesizeze specificitatea fenomenului duelului în arealul şi intervalul alese: „Fiind un fenomen întârziat (...) într-o perioadă în care dispăruseră privilegiile, iar mobilitatea socială se accelera, categorii sociale diverse au avut ocazia să-l însuşească şi să-l cultive în acelaşi timp, alcătuind aşa numita „societate aleasă” sau „înalta societate” (p. 41).În ceea ce priveşte documentarea, autorul a avut în unele cazuri la dispoziţie atât procesele verbale ale luptei, publicate în ziarele vremii (documente istorice de o greutate deosebită - „naraţiunea probată de 4-6 martori ai aceluiaşi eveniment” (p. 30)), cât şi alte reportaje jurnalistice sau memorii ale participanţilor. Volumul documentării poate fi apreciat direct datorită bogatelor anxe (aproape 120 de pagini!) în care absoult fiecare dintre cele 772 de „afaceri de onoare” sunt listate cronologic împreună cu locul, data exactă, dueliştii, martorii, o scurtă descriere a evenimentelor şi referinţele bibliografice. Dar pe lângă efortul depus, cercetarea lui Mihai Chiper are meritul de a introduce în circuitul academic românesc un suflu proaspăt studiului violenţei, de obicei rezervat exclusiv marginalilor cel mai uşor de asociat cu aceasta.
    Ce-i lipseşte însă cercetării acesteia, în afara consecvenţei (amorfismul ultimului capitol), este un tablou al ritualului la duelare, o prezentare succintă a fenomenului în literatura română, o scurtă situaţie a „afacerilor de onoare” în perioada interbelică şi, în strânsă legătură cu aceasta din urmă, o detaliere a eforturilor întreprinse de stat pentru limitarea fenomenului. Pentru cea din urmă obiecţie există totuşi un parcurs trasat de autor pe toată durata documentată. Cu toate acestea nu aflăm până la sfârşitul studiului când încetează mai precis practica duelului, când devine cu adevărat ilegală. Penultima obiecţie este măcar scuzată în ultimul paragraf al concluziilor („Obiectivele lucrării de faţă şi timpul limitat nu au permis extinderea cercetărilor în perioada interbelică...” (p. 181) iar în ceea ce priveşte duelul ca situaţie fictivă în literatura română, autorul are măcar bunăvoinţa de a indica un studiu recent (p. 34), deşi de dragul unităţii cercetării (care aşa cum am văzut este axată pe cele mai diverse coordonate) o schiţă sumară ar fi fost binevenită aici. Cât despre tabloul ritualului la duelare, deşi este cu siguranţă prezent în literatura de specialitate consultată de autor, acesta ar fi fost mai mult decât necesar, întâi pentru că multora bibliografia nu le este poate accesibilă şi apoi pentru că s-ar fi evitat astfel inadvertenţele din ultimul capitol. În sfârşit, deşi nu epuizează subiectul (cum puţine cercetări fac), cercetarea lui Mihai Chiper este fără îndoială cea mai completă. Cu toate minusurile sale, O societate în căutarea onoarei. Duel şi masculinitate în România (1859-1914)constituie un exemplu de urmat şi o încurajare la aplecarea cercetării asupra unor domenii insuficient exeplorate.





    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Despre apariţia corupţiei în Ţara Românească * - de Vasile Mihai Olaru

      Studierea corupţiei în timpul Vechiului Regim (secolul al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XIX-lea) în sud-estul Europ...

Comentarii

Translate this blog