Treceți la conținutul principal

Pionerat şi sacrificiu în câmpul medicinei istorice: Povestea fatalităţilor colective.


   Dacă pe de-o parte, Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric „Bouvard etPécuchet” beneficiază de o imagine cât se poate de bună în ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia, pe de alta este supărător pentru membrii acestui stabiliment clinic faptul că în planul cercetării şi inovaţiei meritele sale sunt mai puţin vehiculate. Aducem la cunoştinţa publicului general că numai în acest an, Institutul a reuşit să introducă pe piaţa de profil medicamente precum Istoriocalm, Feudal Forte, Dicar-bo-Marx şi Proto-cronal dar şi tehnici medicale de ultimă generaţie precum premiatul de anul acesta al Vladivostok Science Fair: Lucid-O-View (a.k.a LOV) - laserul oftalmologic care elimină membranele vâscoase din jurul ochiului interior favorizând în felul acesta dezvoltarea şi multiplicarea orizonturilor istorice şi istoriografice ale pacientului.
Familie lovită de fatalităţile colective
    Dar pentru că reuşitele noastre nu sunt mai importante decât ale altora, ci se înscriu mai degrabă în acelaşi trend iniţiat cu mai bine de 2000 de ani în urmă de „părintele medicinei istorice” Historiocrates, vrem astăzi să aducem la cunoştinţă importantele direcţii de cercetare impuse cu jumătate de secol în urmă într-un domeniu ce poartă astăzi numele de fatalităţi colective. Fatalităţile colective sunt afecţiuni epidemice de tip istoric care nu pot fi tratate decât în durata lungă şi care au tendinţa să lovească în funcţie de apartenenţa etnică sau socială a subiectului care este invariabil colectiv. Piatra de temelie a acestui domeniu de cercetare a fost pusă în anii '40 ai secolului XX, de către doi medici români: Marc Bloch'operatoriu şi Lucian Febră. Interesaţi de suferinţele ţăranilor români obligaţi de regimul comunist să-şi înscrie bunurile şi terenurile la colectiv (de la această primă tentativă şi numele vastului domeniu pe care l-au iniţiat!), cei doi medici au pornit pe teren efectuând primele observaţii dar în acelaşi timp oferind şi oblăduire victimelor atinse de această boală. Dintre tratamentele care s-au dovedit deosebit de eficiente enumerăm: plimbările la Miliţie şi înapoi, masajul spinal cu bastonul ortopedic, meditaţiile nocturne pe priciul din celulă şi, ca o încununare a succesului obţinut cu aceste prime tehnici homeopatice, excursii permanente în oraşele patriei şi acomodarea suferinzilor în blocuri noi dar familiare ţăranilor (cu toalete în fundul curţii aşa cum erau ei obişnuiţi)
    Acest prim succes, i-a purtat pe cei doi pioneri către alte categorii vexate de fatalităţile colective. Politicienii, burgezii, membrii familiilor nobiliare, intelectualii, studenţii toţi au putut beneficia de atenţia doctorilor Bloch'operatoriu şi Febră. Cutezătorii oameni de ştiinţă şi-au mutat cartierul general în Dobrogea pentru a putea fi mai aproape de pacienţii lor. Tot aici a luat fiinţă şi prestigioasa revistă de medicină şi inovaţie terapeutică, Cannales. Faima crescândă a celor doi, pe lângă aprecierea binemeritată, le-a mai adus şi personal nou, tineri însufleţiţi de jurământul historiocratic, dornici să aline suferinţele nefericiţilor din coloniile de muncă. Dintre aceştia se remarcă Fernand Branulă, absolvent al Universităţii de Medicină din Phnom Penh, cu un doctorat maligna cum laude în afecţiuni Pol-Pot-ice. Cu o perspectivă nouă asupra fatalităţilor colective, Branulă se impune cu voluminoasa sa lucrare „Jocurile schingiului”. Pornind de la tabloul schiţat în „Antisemiterana şi lumea antisemită în epoca lui Hitler”, Fernand Branulă depăşeşte aşteptările prin volumul de muncă şi abnegaţia cu care se dedică scopului declarat: să ofere alinare indivizilor atinşi de fatalitatăţile colective din facilităţile de tratament de pe malul Dunării, lucrând la baza simptomatică a acestor epidemii (deviaţionita, legionarita, burghezo-moşierita acută, intelectoza şi multe altele).
Campania de inoculare a doctorului Buby
    Un alt exponent al şcolii de la Cannales, de anvergura lui Fernand Branulă, sau de ce nu a lui Lucian Febră, pe numele său Georges Buby s-a impus şi el treptat în studiul şi combaterea fatalităţilor colective. Axat pe un eşantion uriaş, care cuprinde practic întreaga populaţie a Republicii Socialiste România, studiul central al doctorului Buby „Vremea Cortizoanelor” vine ca răspuns la explozia generală a fatalităţilor colective din anii '80 ai secolului trecut caracterizate de insuficienţa respiratorie a aerului socio-cultural. Provocate de peroraţiile poetului Păunescu pe scenele cenaclului Flacăra, de discursurile inteminabile ale conducătorului Ceauşescu, de lungile aşteptări la coadă şi de frecventele pene de curent, gaz, căldură şi televiziune, fatalităţile colective au fost întâmpinate de doctorul Buby cu o campanie generală de administrare intravenoasă a unei specii de cortizon sintetizate de el însuşi din puţinele opere literare şi ştiinţifice de calitate aflate atunci pe piaţă. Reconfigurate în biologia pacienţilor, fragmentle cortizonale de Montesquieu, Rousseau, Voltaire şi alţii au avut ca efect secundar o altă manifestare colectivă, la care din păcate nu ştim cum să ne raportăm din punct de vedere clinic: Revoulţia din 1989. Considerată de unele voci, drept o manifestare a aceloraşi fatalităţi colective, de altele, drept generatoare de noi fatalităţi colective, Revoluţia din 1989 este fără îndoială creditul doctorului Buby, o recunoaştere pe care puţină lume i-o acordă.
     În sfârşit, această neconcordanţă din sânul comunităţii ştiinţifice, care vine pe fundalul „crizei ştiinţelor medico-istorice”, sesizată chiar în cadrul şcolii de la Cannales de nume precum Roger Şarpier, a dus inevitabil la discreditarea studiului fatalităţilor colective. În ciuda evoluţiilor noi, astăzi, prin această modestă evocare, nu dorim decât să prezentăm gratitudinea pe care o purtăm aici la Institutul „Bouvard et Pécuchet” pentru aceste nume mari ale fiziologiei istorice: Marc Bloch'operatoriu, Lucian Febră, Fernand Branulă şi Georges Buby. Cinste lor!

Comentarii

  1. excelenta ideea aceasta cu bolile istorice. nu stiu cui i-a traznit dar pe mine unul m-a incantat. iar textele postate sunt incredibile. astept cu nerabdare noi materiale si mai ales sa ma informati in legatura cu noi afectiuni si flageluri.

    RăspundețiȘtergere
  2. asta cu scoala de la Cannales mi s-a parut tare de tot!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Discoteca

Copilăria mea s-a sfârșit brusc, într-o seară de vară, exact în anul 2000, când am trecut întâia oară pragul discotecii din sat. Aveam să descopăr că acolo bate adevărata inimă a satului, în ritmurile tot mai întețite ale beat-urilor techno și dance ce răsunau din boxele dosite în colțurile lăcașului. Inocența mea, câtă mai rămăsese, avea să se destrame degrabă, precum catapeteasma templului israelit, datorită cutremurului provocat de revelația vieții de noapte ce anima satul în acele vremuri dospind de sărăcie și euforie. Trecuseră doar câteva luni de când lăsasem strana bisericii unde îngânam icos-uri, psalmi și tropare, alături de bătrânii dieci ai bisericii și-mi luasem gândul de la orice ambiție de-a mă preoți. Pășeam pe un alt tărâm, cu ochii căscați larg și-nfundați de luminile pestrițe ale stroboscopului și electrizat de vigoarea cu care răzbăteau din difuzoare muzici din cele mai recente și mai răscolitoare. Atât de dragă avea să-mi devină discoteca, cu băile ei aglomerate și…

Omul Nou Ardelean

De ce transilvănismul e o ideologie la fel de toxică și de penibilă precum naționalismul pe care, cică, îl combate în numele unei solidarități supranaționale și multiculturale? Sau în ce constă superioritatea Omului Nou Ardelean?
        Am avut o perioadă în care am cochetat cu ideile transilvaniste, ca formă de contracarare a funarismului și naționalismului de hazna ce scotea din sărite orice om de bun-simț. Îmi cădea bine ideea de asumare a diferențelor regionale și locale existente (însă nu în termeni de superioritate) și a bogăției culturale presupuse de secole de conviețuire multietnică și multiconfesională. Am citit texte faine scrise de transilvaniști de ieri și de azi, am purtat discuții din care am aflat multe despre Transilvania și popoarele sale și în continuare urmăresc cu drag poveștile multor oameni și rămîn un suporter al diversității, multiculturalismului, csardașului și mă scot din sărite răsuflatele povești naționaliste despre neamuri și misiunile lor. Însă, deși am …

Comentarii