Treceți la conținutul principal

Pionerat şi sacrificiu în câmpul medicinei istorice: Povestea fatalităţilor colective.


   Dacă pe de-o parte, Institutul Clinic de Tratament al Afecţiunilor şi Tulburărilor de tip istoric „Bouvard etPécuchet” beneficiază de o imagine cât se poate de bună în ceea ce priveşte tratamentul şi profilaxia, pe de alta este supărător pentru membrii acestui stabiliment clinic faptul că în planul cercetării şi inovaţiei meritele sale sunt mai puţin vehiculate. Aducem la cunoştinţa publicului general că numai în acest an, Institutul a reuşit să introducă pe piaţa de profil medicamente precum Istoriocalm, Feudal Forte, Dicar-bo-Marx şi Proto-cronal dar şi tehnici medicale de ultimă generaţie precum premiatul de anul acesta al Vladivostok Science Fair: Lucid-O-View (a.k.a LOV) - laserul oftalmologic care elimină membranele vâscoase din jurul ochiului interior favorizând în felul acesta dezvoltarea şi multiplicarea orizonturilor istorice şi istoriografice ale pacientului.
Familie lovită de fatalităţile colective
    Dar pentru că reuşitele noastre nu sunt mai importante decât ale altora, ci se înscriu mai degrabă în acelaşi trend iniţiat cu mai bine de 2000 de ani în urmă de „părintele medicinei istorice” Historiocrates, vrem astăzi să aducem la cunoştinţă importantele direcţii de cercetare impuse cu jumătate de secol în urmă într-un domeniu ce poartă astăzi numele de fatalităţi colective. Fatalităţile colective sunt afecţiuni epidemice de tip istoric care nu pot fi tratate decât în durata lungă şi care au tendinţa să lovească în funcţie de apartenenţa etnică sau socială a subiectului care este invariabil colectiv. Piatra de temelie a acestui domeniu de cercetare a fost pusă în anii '40 ai secolului XX, de către doi medici români: Marc Bloch'operatoriu şi Lucian Febră. Interesaţi de suferinţele ţăranilor români obligaţi de regimul comunist să-şi înscrie bunurile şi terenurile la colectiv (de la această primă tentativă şi numele vastului domeniu pe care l-au iniţiat!), cei doi medici au pornit pe teren efectuând primele observaţii dar în acelaşi timp oferind şi oblăduire victimelor atinse de această boală. Dintre tratamentele care s-au dovedit deosebit de eficiente enumerăm: plimbările la Miliţie şi înapoi, masajul spinal cu bastonul ortopedic, meditaţiile nocturne pe priciul din celulă şi, ca o încununare a succesului obţinut cu aceste prime tehnici homeopatice, excursii permanente în oraşele patriei şi acomodarea suferinzilor în blocuri noi dar familiare ţăranilor (cu toalete în fundul curţii aşa cum erau ei obişnuiţi)
    Acest prim succes, i-a purtat pe cei doi pioneri către alte categorii vexate de fatalităţile colective. Politicienii, burgezii, membrii familiilor nobiliare, intelectualii, studenţii toţi au putut beneficia de atenţia doctorilor Bloch'operatoriu şi Febră. Cutezătorii oameni de ştiinţă şi-au mutat cartierul general în Dobrogea pentru a putea fi mai aproape de pacienţii lor. Tot aici a luat fiinţă şi prestigioasa revistă de medicină şi inovaţie terapeutică, Cannales. Faima crescândă a celor doi, pe lângă aprecierea binemeritată, le-a mai adus şi personal nou, tineri însufleţiţi de jurământul historiocratic, dornici să aline suferinţele nefericiţilor din coloniile de muncă. Dintre aceştia se remarcă Fernand Branulă, absolvent al Universităţii de Medicină din Phnom Penh, cu un doctorat maligna cum laude în afecţiuni Pol-Pot-ice. Cu o perspectivă nouă asupra fatalităţilor colective, Branulă se impune cu voluminoasa sa lucrare „Jocurile schingiului”. Pornind de la tabloul schiţat în „Antisemiterana şi lumea antisemită în epoca lui Hitler”, Fernand Branulă depăşeşte aşteptările prin volumul de muncă şi abnegaţia cu care se dedică scopului declarat: să ofere alinare indivizilor atinşi de fatalitatăţile colective din facilităţile de tratament de pe malul Dunării, lucrând la baza simptomatică a acestor epidemii (deviaţionita, legionarita, burghezo-moşierita acută, intelectoza şi multe altele).
Campania de inoculare a doctorului Buby
    Un alt exponent al şcolii de la Cannales, de anvergura lui Fernand Branulă, sau de ce nu a lui Lucian Febră, pe numele său Georges Buby s-a impus şi el treptat în studiul şi combaterea fatalităţilor colective. Axat pe un eşantion uriaş, care cuprinde practic întreaga populaţie a Republicii Socialiste România, studiul central al doctorului Buby „Vremea Cortizoanelor” vine ca răspuns la explozia generală a fatalităţilor colective din anii '80 ai secolului trecut caracterizate de insuficienţa respiratorie a aerului socio-cultural. Provocate de peroraţiile poetului Păunescu pe scenele cenaclului Flacăra, de discursurile inteminabile ale conducătorului Ceauşescu, de lungile aşteptări la coadă şi de frecventele pene de curent, gaz, căldură şi televiziune, fatalităţile colective au fost întâmpinate de doctorul Buby cu o campanie generală de administrare intravenoasă a unei specii de cortizon sintetizate de el însuşi din puţinele opere literare şi ştiinţifice de calitate aflate atunci pe piaţă. Reconfigurate în biologia pacienţilor, fragmentle cortizonale de Montesquieu, Rousseau, Voltaire şi alţii au avut ca efect secundar o altă manifestare colectivă, la care din păcate nu ştim cum să ne raportăm din punct de vedere clinic: Revoulţia din 1989. Considerată de unele voci, drept o manifestare a aceloraşi fatalităţi colective, de altele, drept generatoare de noi fatalităţi colective, Revoluţia din 1989 este fără îndoială creditul doctorului Buby, o recunoaştere pe care puţină lume i-o acordă.
     În sfârşit, această neconcordanţă din sânul comunităţii ştiinţifice, care vine pe fundalul „crizei ştiinţelor medico-istorice”, sesizată chiar în cadrul şcolii de la Cannales de nume precum Roger Şarpier, a dus inevitabil la discreditarea studiului fatalităţilor colective. În ciuda evoluţiilor noi, astăzi, prin această modestă evocare, nu dorim decât să prezentăm gratitudinea pe care o purtăm aici la Institutul „Bouvard et Pécuchet” pentru aceste nume mari ale fiziologiei istorice: Marc Bloch'operatoriu, Lucian Febră, Fernand Branulă şi Georges Buby. Cinste lor!

Postări populare de pe acest blog

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de t…

Despre descurcăreală și succes. Patru povești

Se dau cîteva cazuri.
1. Angela (52 de ani) a lucrat cîțiva ani la Textila, la Năsăud. Cînd s-a stricat treaba a făcut cîteva ture de străinătate, la șparanghel în Germania și apoi la șters la cur și îngrijit bătrîni prin Germania și Austria. Ba cu contract, ba la negru, cum se putea. Pînă și-a purtat cei doi copii prin facultate. A mai încercat și în satul natal, dar în afară de posturi de vînzătoare la alimentara din localitate n-a găsit. Bani puțini, mult de lucru, fără nicio legătură cu respectarea orelor de muncă prevăzute de cadrul legal. O dureau picioarele de la atîta stat în picioare. Dar măcar era acasă, între ai săi. Prea multe opțiuni nu avea iar pînă la pensie era mult. De lucru mai găsea, una alta, dar fără contract. Ba la o sapă, ba mai cosea cîte ceva (avea mașină de cusut și pricepere, că doar lucrase la „Textila”), mai ales de cînd începuse nebunia cu iile și hainele de inspirație tradițională. Dar la vîrsta ei beteșugurile dau tîrcoale, putînd pica pradă neputinței o…

Punk Was Not Dead: Aventuri de Coteț

Prin anii nouăzeci, cînd copilăream pe la Telciu și-mi plimbam cizmele prin slotăraia de pe Valea lui Stan și Zugău, nu prea aveam habar că sunt/urmează să devin un om recent, cu atît mai mult în momentele extrem de enervante cînd mă trezeau ai mei înainte de 8, ca să duc vacile pe imașul de deasupra gării. Mai grav, habar n-aveam că o să devin punk înainte de a avea buletin și că voi realiza contribuția pe care am adus-o eu muzicii, culturii și idealului punk, doar în anii facultății, cînd eram deja plecat de multă vreme dintre dealuri și balegi. Îmi plimbam prin colb și slotăraie nu doar cizmele sau bascheții, în funcție de sezon, ci și ignoranța și entuziasmul hrănit, în primul rînd de TV-ul nostru Olt, alb negru, de pe măsuța cu mileu. Și asta se întîmpla vara, cînd la ora aia abia începeau să se încingă corturile prin Vama Veche și prelatele teraselor de pe litoralul de unde ne transmiteau seara emisiuni despre cum se distrează lumea și cum se trăiește viața din plin. Uneori mă …

Comentarii