Treceți la conținutul principal

Mitul violenţei religioase



William T. Cavanaugh, The Myth of Religious Violence. Secular Ideology and the Roots of Modern Conflict, Oxford University Press, 2009, 285p.


            În ajun de Mikulás, din redegista Saxonie unde îmi consum cu stoicism şi abnegaţie exilul, trimit către patrie o grăbită însemnare pe marginea unei cărţi lecturate recent. Cu convingerea că ai noştri cititori, familiarizaţi de multă vreme cu năravurile şi apucăturile oamenilor de cultură bonţideni, vor primi cu curiozitate şi bunăvoinţă cele scrise, vă poftesc la o lectură de iarnă.
Wililiam T. Cavanaugh, profesor de teologie la DePaul University în Chicago, ne propune o carte curajoasă şi provocatoare care, în nota unor înaintaşi precum Michel Foucault, Edward Said sau Reinhardt Koselleck, clatină eşafodajul „înţelepciunii convenţionale” occidentale şi a consensului în privinţa unei chestiuni delicate precum legătura dintre religie şi violenţă. Critica sa deconstructivistă vizează, în primul rând, conceptele şi terminologia folosite în discursul unor specialişti redutabili. Analiza unor concepte precum „religie” sau „secular” este completată de o abordare „empirică”, în sensul reevaluării momentului fondator al mitului violenţei religioase – războaiele religioase premoderne – şi analizare modului în care mitul a fost şi este folosit în societatea occidentală.
Cartea este structurată pe patru capitole, în ordinea următoare: Anatomia Mitului, capitol în care analizează structura mitului şi ideile centrale prin abordarea critică a nouă lucrări majore. Inventarea Religiei, capitol în care urmăreşte modul în care conceptul de religie a fost construit în epoca modernă şi în care face o critică a celor două mari paradigme prezente în studierea fenomenului religios: substanţialismul şi funcţionalismul. Capitolul al treilea, „Crearea mitului războaielor religioase” presupune o revizitare a momentului considerat fondator pentru modernitatea occidentală şi pentru mitul violenţei religioase, conflictele ce au însoţit Reforma religioasă, reliefând faptul că acestea nu pot fi reduse la o cauză de ordin religios. Ultimul capitol, „Utilizări ale mitului” trece în revistă momentele majore, contextele diferite şi mai ales scopurile în care acest mit şi-a dovedit şi îşi dovedeşte cu prisosinţă eficienţa.


Primul capitol demonstrează încă o dată, de parcă ar mai fi fost necesar, necesitatea clarificărilor terminologice şi conceptuale în elaborarea unui text ştiinţific. Mai precis, evidenţiază modul în care anumite teorii tari, cu răspândire şi impact în arii mult mai largi decât mediile universitare sau ştiinţifice, îşi datorează forţa şi răspândirea absenţei unor clarificări terminologice şi conceptuale. Sau, mai blând spus, utilizării unui consens ambiguu şi înşelător de genul „ştiţi cu toţii ce se înţelege, sau la ce mă refer, prin termenul, formula în privinţa unor concepte majore, dintre care se remarcă „religie”. Autorul examinează argumentele celor mai proeminenţi nouă membrii ai mediului academic care susţin ideea inclinaţiei inerente către violenţă a religiei. Desprinde trei tipuri majore de explicaţii, care vor influenţa şi structura subcapitolelor: religia este absolutistă, religia divide, religia este iraţională. Toate tipurile de argumentaţie au un defect major, anume, incapacitatea de a descoperi o modalitate convingătoare prin care să separe violenţa religioasă de violenţa seculară. Şi acest defect se datorează în mare măsură faptului că autorii  nu găsesc o manieră coerentă de a delimita ceea ce poate fi considerat ca fiind religios de ceea ce nu e religios. În cuprinsul capitolului autorul, după ce examinează argumentele diferiţilor teoreticieni, arată faptul că multe din caracteristicile atribuite „religiei” sunt întâlnite şi în rândul ideologiilor seculare precum Marxismul, naţionalismul sau liberalismul. De la crezul în anumite valori şi principii absolute, ascultarea oarbă – autorul compară disciplina şi obedienţa militară cu cea atribuită „religiei” - , diviziunii – delimitările naţionale sau sociale nu sunt mai prejos de cele religioase -, până la iraţionalism – exemplele din rândul ideologiilor totalitare marxiste şi naţionaliste sunt quasicunoscute.

Fără a căuta să disculpe sau să nege contribuţia convingerilor religioase şi unor intituţii religioase în apariţia sau exacerbarea violenţei, autorul arată faptul că mitul violenţei religioase contribuie substanţial la mascarea sau relativizarea violenţei seculare. De asemenea, prin argumentaţia solidă şi prin critica unor lucrări de referinţă, este evidenţiat faptul că acest mit ocupă un loc important în folclorul societăţilor occidentale. E povestea salvării  prin crearea statului-naţiune secular şi ajută la identificarea Celuilalt şi a inamicilor, interni sau externi, care ameninţă ordinea socială.
Autorul expune în final o serie de motive pentru abandonare acestui mit, dintre care amintim: poate elibera cercetarea ştiinţifică asupra violenţei de o dihotomie care o îngreuna. În opinia sa încercarea de a demonstra că o caracteristică universală şi atemporală a societăţii umane, numită religie, are tendinţa intrinsecă de a promova violenţa, trebuie înlocuită de o întrebare în genul: „În ce circumstanţe ideologiile şi practicile de orice fel promovează violenţa?”[1]. Un alt argument ar fi că abandonarea mitului ar ajuta la realizarea faptului că secularismul occidental este un set de aranjamente sociale contingent şi local şi nu soluţia universală pentru universala problemă a religiei. Al treilea argument ar fi că eliminarea mitului ar contribui la unul dintre cele mai semnificative obstacole în înţelegerea de către occidentali a ne-occidentalilor, cu precădere a musulmanilor, reduşi adesea la steretipul de „fanatici religioşi”.
Dincolo de optimismul autorului în privinţa posibilului impact pe care l-ar avea renunţarea la acest mit, avem de-a face cu o critică extrem de bine articulată şi documentată a unui mit de mare anvergură şi notorietate. Simplificări grosolane, de genul religie = iraţional, secular  = raţional, utilizate, din păcate nu doar de către anumiţi jurnalişti şi dilentanţi, ci chiar de către cercetători şi universitari cu pregătire solidă şi realizări importante, sunt destructurate într-un mod riguros. Trebuie remarcată, de altfel, şi contribuţia substanţială pe care o aduce în registrul istoriei conceptuale prin examinarea istoriei şi semnificaţiilor, atât de necesară, a unui concept de largă utilizare precum „religia”. Lucrarea constituie, după modesta noastră opinie, nu doar o critică viguroasă a unui mit de însemnătate majoră pentru modernitatea occidentală, ci şi un exemplu de măiestrie şi rigoare în mânuirea terminologiei şi bibliografiei. Considerăm că traducerea sa în limba română este mai mult decât binevenită.
O variantă detaliată a acestei prezentări va fi publicată în numărul viitor al revistei Caiete de Antropologie Istorică.


[1] Ibidem, p. 226.

Postări populare de pe acest blog

Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:
Încă din anii 70au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil.…

Autonomia sașilor în Transilvania - Sándor Vogel

Convieţuirea comunităţilor cu statut juridic diferit a caracterizat societatea medievală din Europa. Ulterior, aceste practici juridice au fost codificate iar pe baza lor comunităţile delimitate teritorial au dispus de privilegii şi au format corpuri juridice unitare. O caracteristică deosebită a Regatului Ungariei a fost acordarea de privilegii anumitor grupuri etnice, cum ar fi secuii, iazigii, cumanii, saşii din Zips (Spi) şi Ardeal. Toate acestea stau în legătură cu activitatea de consolidare statală dusă de regii maghiari, al căror interes primordial a fost popularea ţării, exploatarea resurselor ei economice şi apărarea militară. În Transilvania, saşii au beneficiat de cel mai complet şi mai durabil sistem de privilegii. Acest grup etnic redus numeric, colonizat în mai multe valuri de către regii maghiari în secolele 12-13, a devenit, datorită privilegiilor sale, un important factor economic, cultural şi chiar politic. Deoarece poporul săsesc s-a menţinut în primul rând datorită…

Sub zodia anticorupţiei

În toată istoria ei modernă, „integrarea europeană” a României a fost un proiect de clasă: a fiilor de boieri întorşi de la studiile făcute la Paris în secolul XIX, a intelighenţiei, elitei economice şi a administraţiei de stat la începutul secolului XX şi, după ’89, a unui segment de politicieni, afacerişti şi intelectuali. Un proiect, aşadar, eminamente liberal. Această „integrare europeană” a reprezentat în tot acest timp o veritabilă fată morgana, un ideal rămas în permanenţă de făcut, sau, dacă nu, măcar de dus la bun sfârşit. Orice şi oricât s-ar fi realizat, decalajul faţă de ţările vest-europene rămânea vizibil, iar, mai rău decât atât, exista tot timpul posibilitatea ieşirii din cursă, a deturnării „parcursului european” şi a resorbţiei în cultura şi moravurile Orientale de care abia reuşiserăm să ne desprindem. Însă, la fel ca şi „integrarea”, desprinderea a fost resimţită întotdeauna ca parţială, fragilă şi, fatalmente, reversibilă. Din această cauză, grupurile sociale care…

Comentarii